My GnuPG key

We can communicate via secure e-mail using GnuPG / OpenPGP, which I strongly recommend. More details in this guide.

For those seeking to write to me, here is my public GnuPG key:

pub
4096R/0xC2B8B57AAAFC29CE 2016-02-29
Fingerprint=EA7F F4E9 08A4 B62D 34E0 9889 C2B8 B57A AAFC 29CE
sub 4096/0x059CDF01110D7CE9 2016-02-29
Se afișează postările cu eticheta carte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta carte. Afișați toate postările

vineri, 10 aprilie 2020

M.S. Regele Mihai despre viitorul și echilibrul României într-o Europă fără granițe, care se îndepărtează de Dumnezeu


    Pe toți cei ce locuim în România ne frământă azi întrebări - și anumite răspunsuri, uneori contradictorii - legate de viitorul țării noastre și de locul ei în nemilosul joc geopolitic mondial. Care este limita acceptabilă între suveranitatea națională și globalizare? Ce facem cu educația, cu sistemul de învățământ? Dar cu autostrăzile, cu infrastructura națională? De ce sunt dezorientați tinerii noștri și cum pot fi convinși să nu părăsească România? Ce rol mai au credința și Biserica în echilibrul nostru sufletesc? Dar „politica mare”: rămâne ea doar un focar al deciziilor controversate și al corupției? Unde ne situăm, în incerta Uniune Europeană, pe care unii globaliști o visează ca federație fără frontiere, Statele Unite ale Europei? Și, mai presus de toate, ce trebuie să facem, practic, pentru viitor?
    Dacă doriți răspunsuri pertinente la toate aceste întrebări, puține texte care s-au publicat în ultimii ani sunt mai relevante decât minunata carte a d-lui Stelian Tănase, „Conversații cu Regele Mihai”, apărută în 2018 la Editura Corint. Cartea se găsește încă în librării și o recomand călduros cititorilor de toate vârstele. Mai ales pentru cei tineri, cărora căutările online le sunt cel mai la îndemână, îmi permit să reproduc aici un fragment, pe care sunt sigur că îl veți găsi ca având o valoare inestimabilă.
    În acest interviu, oferit în 2005, Majestatea Sa Regele Mihai al României vorbește despre VIITORUL țării, în loc de a rememora episoade din trecutul ei. Oricând nu mai știți unde să găsiți adevărul în noianul de informații ce ne cotropesc zilnic, în cuvintele Suveranului veți găsi un „ghid” de valori personale pentru fiecare - gânduri despre economie, despre educație, despre diaspora. Și, nu în ultimul rând, despre Hristos și despre adevăratul rol al preotului în societate.
    Textul ce urmează, parte din ultimul capitol al cărții, este o incursiune în gândurile Regelui nostru (pe care trebuie să le puneți în contextul anului 2005). Toate drepturile aparțin autorului și editurii (fragmentul este reprodus în scopuri necomerciale, cu scop educațional - de fapt, citând fragmentul, vă încurajez să cumpărați și să citiți integral această excelentă lucrare, fiind aproape sigur că vă voi fi trezit curiozitatea!).

Sursa foto: spynews.ro

„România să-și regăsească locul în Europa”


„Dacă fac o medie generală despre ce am găsit aici, atunci zic că am fost foarte trist! Am băgat de seamă foarte clar că toată mentalitatea noastră românească este complet diferită. (...) Parcă nu îmi mai recunoșteam țara. Și îi înțeleg, în bună parte pe românii noștri care au trecut prin ce-au trecut. Simțul ăsta românesc al lor a fost alterat foarte mult din cauza prigoanei, din cauza a tot ce s-a întâmplat.”

Stelian Tănase: Cum vedeți acum, când sunteți în țară, istoria României? Ce s-a întâmplat în secolul XX cu această țară?

Regele Mihai: Când m-am întors în 1997, întâi că pentru mine era ceva necunoscut. După 50 de ani sau 60 de ani trecuți, cu tot ce s-a întâmplat aici, eram nedumerit puțin de ceea ce vedeam. Ce am regăsit eu, într-o bună parte, a fost căldura oamenilor și felul cum au reacționat când am venit. Erau așa cum știam eu românii dinainte. Dar dacă fac o medie generală, dacă e să spun o părere generală despre ce am găsit aici, atunci zic că am fost foarte trist! Fiindcă pe lângă acești oameni care erau la sate când umblam, descosând așa, și alte persoane, nu numai țărani, am băgat de seamă foarte clar că mentalitatea noastră românească este complet diferită. Nu vreau să se înțeleagă greșit, că nu spun într-un sens peiorativ, dar, în anumite privințe, parcă nu îmi mai recunoșteam țara. Și înțeleg, în bună parte, pe românii noștri care au trecut prin ce-au trecut. Simțul românesc al lor a fost alterat foarte mult din cauza prigoanei, din cauza a tot ce s-a întâmplat.

Educația a fost aproape nulă față de ce știam noi înainte. Cu toate teoriile, cu toate minciunile spuse, când întrebam de ce e așa - mi se spunea „Aaa, da, asta a fost, acum lucrurile sunt diferite.” Sigur că sunt diferite, numai că asta nu înseamnă că așa este mai bine. Asta este! (Râde amar – n. ed.) Mulți spun că eu am idei din trecut. Bine, zic eu, am trăit în trecut, dar știu ce înseamnă moralitatea, cinstea, felul de a te purta, manierele, lucruri de felul ăsta, pe care acum nu le mai găsesc cum erau. Cred că l-am cam lovit puțin pe domnul respectiv. Încet, încet, am umblat mai mult în afara Bucureștiului. Bucureștiul nu e chiar țara românească. Asta se știe despre toate capitalele din lume...

Pe cât am putut, am umblat pe la țară. Numai că și acolo sunt niște lucruri care denotă puțin politicianismul. Nu puteam să intru într-un sat sau într-un orășel fără să fie plin de microfoane, să țin discursuri! Bine, dar eu nu am venit să țin discursuri, eu am venit să văd oamenii, să mă întâlnesc cu ei, să vorbesc cu ei. Dar cu toată învălmășeala din jurul meu, nu puteam să dau de omul simplu, omul de rând. Era foarte greu. Când intram în câte un sat în care nu știa nimeni că vin, acolo apărea cineva! Hm... Săracii oameni! S-au chinuit așa de mult ca să poată să trăiască cum au trăit din firimituri. Și asta strică mentalitatea (are lacrimi în ochi - n. ed.).

Ce pot eu să sper sau să văd pentru România este, bineînțeles, în primul rând, să-și găsească locul ei înapoi în Europa. Că e Uniunea Europeană, că sunt alte... (organizații - n. ed.), sigur. Dar eu vorbesc de simțământul românesc, care poate diferă puțin de politica-politică, de politica propriu-zisă. Noi am făcut parte din Europa de când ne știm noi, de la Carol I cel puțin. România trebuie să-și regăsească locul în Europa.

Apoi, cum să punem niște baze serioase pentru țară. Să găsim oamenii care trebuie, care vor, într-adevăr, cu tragere de inimă și iubire de țară, să uite puțin de ei înșiși. Asta poate nu o să le placă multora. Bineînțeles că politica este necesară, asta se face peste tot, dar să nu treacă interesele politice în fața intereselor țării. Știu că e un lucru destul de greu de înțeles. Dar câteodată, liderii noștri, fie că sunt militari, fie de altfel, trebuie să ia decizii și să facă lucruri care sunt contrare celor ce ar voi ei să facă în interes personal. Aici e marea dificultate. Fiindcă din câte am văzut eu cu educația asta nouă, oamenii nu se mai gândesc la lucrurile astea. Vorbesc despre oameni din diferitele straturi cu care am avut întâlniri.

Cum ajungem ca România să fie România? Aici e cheia. Eu spun un lucru: Depinde foarte, foarte mult de cine este sus. Fiindcă poți să ceri fel de fel de lucruri și pe urmă, dacă se află că cel care a vorbit despre asta a făcut fel de fel de coțcării și mișmașuri, atunci s-a dus. Este o viață extrem de grea, foarte dificil să poți să te ții drept câteodată. Mi s-au întâmplat și mie, personal, lucruri de astea, cu toate că acolo a fost influența mamei mele. Eu nu știu dacă mai este cineva ca mama mea care să imprime ceva pentru România, dar serios. Guvernul se schimbă, oamenii se schimbă, mai vin de un fel, vin de altfel, vin de toate felurile, dar chestiunea mare este ce simt ei din punct de vedere românesc! Una e să spună vorbe mari și discursuri, și alta e să vezi ce se întâmplă în fapt.

S.T: Cum erau românii înainte de război? Mă gândesc la anii ’20-’30. Apoi am avut un șir de dictaturi - dictatura lui Carol al II-lea, apoi dictatura militar-legionară, după aceea dictatura lui Antonescu singur și, în fine, dictatura comunistă, care a fost atât de lungă. S-a schimbat mentalitatea românului în această perioadă lungă de dictatură și de lipsă de libertăți și de democrație?

M.S. Regele: Față de ce știam eu înainte, în anii '20 poate nu, dar în anii ’30, mentalitățile, cum am spus, s-au schimbat mult, fiindcă au fost atâtea lucruri oribile care s-au întâmplat aici. Eu nu zic că în anii '30 toate lucrurile au fost perfecte, asta nu se poate nicăieri. Dar cel puțin știu că România a înflorit, economia românească a fost imperfectă, dar a fost în regulă, politica noastră externă s-a făcut cât s-a putut, cu Titulescu, spre Occident, ministerele conduse de partidele politice s-au străduit.

În anii '38-'39, standardul nostru de viață aici era aproape echivalent cu cel din Franța și din Belgia! Leul nostru pe vremea aceea era la paritate cu dolarul. Asta înseamnă totuși că noi am făcut treabă.

S.T: Era, într-adevăr, o situație economică bună.

M.S. Regele: Lucrurile s-au încurcat în a doua jumătate a anilor '30, tatăl meu le-a scăpat de sub control, problemele politice au mai stricat câte ceva, dar totuși rămăsese trunchiul, ca să zic așa. În timpul războiului, problemele economice ale țării au fost mai puțin importante. Și, în momentul în care au venit rușii, sovieticii, totul a început să se destrame. Deși eu, personal, și românii nu suntem simpatizanți ai dictaturilor, de orice culoare or fi, ele s-au întâmplat. Dictatura lui Antonescu a fost cum a fost, dar când au venit sovieticii și au început să-i întemnițeze pe oameni, cum am relatat înainte, a fost o catastrofă pentru noi. Oricine a fost cineva în țara românească a fost lichidat. Încetul cu încetul, totul a fost lichidat. Ce a mai rămas atunci? Partidele politice, istorice au avut și ele defectele lor, totuși aveau o mare parte de patriotism. La ceilalți, la comuniști, s-a văzut, nu era niciun fel de patriotism, voiau numai să instaleze sistemul lor, numai să fie comunism și nimic altceva. Asta am trăit-o toți, și eu de afară, și ceilalți aici.

Ca să se repare toate aceste lucruri, bineînțeles, e nevoie de timp. Numai că eu insist asupra acestor lucruri - cei care sunt sus în capul țării dacă dau o linie de conduită, fermă, eu cred că până la urmă românii își revin. Dacă e ceva care nu e destul de hotărât e foarte greu. Știu, e foarte greu să fii hotărât când se moștenește o anumită situație care e aproape imposibilă. Dar un efort mare ar trebui făcut în sensul ăsta.

S.T.: Credeți că românii și-au pierdut încrederea în ei? Sau ce se întâmplă, de fapt? Pentru că celelalte țări din estul Europei s-au refăcut mai repede. România se reface mult mai încet.

M.S. Regele: Drama prin care am trecut noi a lăsat urme. Este ca o boală gravă de care te vindeci până la urmă, dar rămân niște lucruri acolo, nu se poate chiar șterge tot. Din câte se poate vedea în ultimii ani, populația românească nu este chiar mulțumită de ce se întâmplă, asta știu. Și nu numai din jurnale, dar și ce vedeam prin sate. Toți spun că o duc greu, că nu văd cum o să mai iasă la mal. Și s-a ajuns la niște contradicții, într-un anumit sens.

La noi, în Constituția noastră, străinii nu aveau voie să aibă pământ și proprietăți. Puteau să aibă societăți. Acum, am fost învinuiți, într-un sens, că vindem țara străinilor. Hm... Dar acum ce vedem noi? Cel puțin în vestul țării, în Timișoara, Arad și câteva alte locuri. Peste tot au năvălit străinii, au cumpărat pământurile țăranilor, zic că au făcut industrie, că dau de lucru oamenilor. Dar săracii țărani care aveau pământurile lor nu mai au nimic acum, totul e în mâini străine. E plin de italieni și de nemți, și mai sunt și mulți alții acolo. Nu zic că ar trebui să îi dea pe toți afară, dar eu cred că nu ar fi trebuit să ajungem acolo.

Cred că cei din afară sunt mult mai dezvoltați ca noi, dar tot din cauza acestei situații dinainte de căderea comunismului. Dar românul nostru, cu toate defectele lui, are un talent mare, acela că învață foarte repede când simte că e ceva serios. Am văzut asta în multe domenii, cum s-au descurcat mulți în timpul războiului, învățau fel de fel de lucruri și mergea. Scârțâia, dar mergea. Eu cred că dacă era o conducere mai flexibilă, dacă ar fi fost atenți conducătorii, acești străini ar fi venit cu tehnologiile lor, cu metodele lor, fie ele tehnice, fie în economie, și s-ar fi făcut o treabă mai bună și mai repede.

Și eu nu am înțeles de ce nu s-a întâmplat așa, fiindcă au venit câțiva români din afară, din America, din Anglia, chiar și din Franța. Oameni care și-au făcut o situație bună, apreciați în afară, oameni care au învățat, care știau o grămadă de chestiuni, care la noi încă nu se făceau, au venit aici în țară să-și ofere serviciile și să înceapă să reconstruiască. Ei bine, nu au fost primiți. Aproape că au fost dați afară. Pentru mine este acea mentalitate dinainte: dacă vine cineva și te învață să faci un anumit lucru și ai o mentalitate complet inversă, bineînțeles că n-o să vrei să accepți, fiindcă îți strică treburile pe care le faci pe sub masă, cum se spune.

Asta ar fi marea mea dorință, dar nu știu cum se poate face, ca România să își revină. Nu se poate să fie ca înainte, nu poți să te întorci înapoi complet, totuși multe din lucrurile care au fost înainte se pot reface acum. Nu știu cum aş putea să le spun oamenilor ca să mă înțeleagă mai bine. Să sperăm că ne putem reface țara. Nu se poate face într-un an, doi, dar cel puțin să se vadă drumul, că mergem undeva.

S.T: Cum vedeți România în secolul XXI?

M.S. Regele: Oh... ce nu sunt eu sigur este ce are să se întâmple cu Uniunea Europeană. Am văzut deja în Franța că se întâmplă unele lucruri în problemele religioase. Creștinismul este scos din constituția lor. Mie mi se pare asta foarte rău. Că sunt exagerări din toate părțile, bineînțeles, dar asta nu înseamnă că trebuie dat creștinismul deoparte, asta nu se poate. Cum intrăm noi în toată chestiunea asta, o să fie destul de complicat, din moment ce trebuie să urmăm legile lor. O să vedem cum putem să ne adaptăm. Adaptarea este chestiunea principală.

S.T.: Dar cum vedeți România și pe români? Oamenii simpli? Cum vedeți viitorul lor în continuare? Pentru că a spus-o Majestatea Voastră - oamenii au dus-o greu, sunt săraci, se descurcă greu, n-au de niciunele, când vine iarna se întreabă cum o să iasă din ea? Cu ce mai au prin hambare, cu ce plătesc întreținerea la bloc. Cum pot să scape din situația asta?


M.S. Regele: Românii simpli... Din punctul de vedere al tinerilor, acolo am observat ceva ce mi-a plăcut. Ei caută. Dar nu prea știu pe unde să o apuce, de unde să ia acel ceva pe care îl caută. Eu am vorbit cu mulți studenți, întreabă fel de fel de lucruri care pentru noi sunt banale, dar săracii de ei, le-am și spus-o: „Dacă voi nu știți cum merg lucrurile astea, cum să vă hotărâți ce trebuie făcut dacă nu ați fost învățați? Nu e vina voastră...” Ar trebui făcut ceva.

S.T.: În privința tinerilor?

M.S. Regele: Da. Numai că din cauza tuturor schimbărilor politice, lumea este atât de ocupată cu politica zilnică, încât eu nu știu câți se mai gândesc la tineri. Pentru cei de la o anumită vârstă în sus, e deja mai greu. Ei au trăit deja 30 de ani prin toate dificultățile. Eu aș vrea să văd tineri care să se dezvolte cu o altă mentalitate, cu picioarele pe pământ, cu tragere de inimă. De învățat, învață foarte bine și sunt foarte mulți studenți care intră la universități. Foarte bine. Numai că nu găsesc nimic de făcut aici și pleacă afară. Și acolo își fac o oarecare situație, în loc să o facă aici.

În România sunt plătiți prost, fiindcă economia încă nu este pusă la punct. Cu toate că Fondul Monetar și Europa ne ajută cât se poate, totul cade pe un teren care încă nu e fertil. Asta nu pot să spun că este o viziune, dar este o dorință noastră ca țara noastră să fie pusă la punct, din nou. Pe cât se poate. Nu așa, ca acum, să trenăm cu anii și anii. Trebuie început ceva. Nu poți să bați din palme, să faci de a doua zi, dar trebuie totuși să pui în fața oamenilor o tendință, ca ei să vadă că este un viitor, că lucrează fiecare la asta. Dar pentru moment nu știu câți văd drumul. Tinerii sunt cam dezamăgiți. Și îmi pare foarte rău pentru că tinerii sunt viitorul țării, la urma urmei. Asta le-aș ura lor. Dar ei singuri nu pot să se bage peste tot dacă nu îi primim!

S.T.: Aș vrea să ne vorbiți despre ziua în care va avea loc intrarea României în Uniunea Europeană. Cum o vedeți? Faptul că România va fi din 1 ianuarie 2007 membră a comunității europene.

M.S. Regele: Europa noastră a fost rău destrămată înainte. Și acum, cât de cât, Europa însăși începe să-și găsească drumul. Când noi o să intrăm alături de cei din Vestul european, să fim membri acolo, trebuie să găsim în comun ce facem, unde mergem, fără să călcăm prea mult în picioare anumite susceptibilități din diferite țări. Fiindcă dacă vii și faci o apă din toate, nici asta nu se poate. Noi, europenii, după câte se vede peste tot, suntem mult prea individualiști ca naționalități. Or, dacă vrei să faci o masă întreagă din asta, cum e în America, nu se poate, nu cred că să meargă, o să iasă bucluc. O să trebuiască multă chibzuință.

Noi, aici, poate avem alte feluri de a gândi, trebuie să încercăm să vedem dacă ce spun ceilalți e potrivit pentru noi. Văd în Franța, uneori Chirac spune câteodată niște lucruri care pentru ei poate or fi bune, dar nu merg pentru noi. Dacă or să fie mai mulți care nu vor să înțeleagă, o să fie foarte greu. Eu aș vrea să văd Europa bine închegată, să fie totul la un loc, să tragem toți în aceeași direcție, dar fiecare după posibilitățile noastre. Nu zic fiecare cu greșelile noastre, astea trebuie îndreptate, bineînțeles. Dar cel puțin să fim uniți în ceva, fiindcă timpurile... Dumnezeu știe ce se mai întâmplă pe aici.

S.T.: Majestatea Voastră crede că, după 50 de ani de dictatură în România, după ani de tranziție foarte grei, românii, oamenii simpli - până la urmă nu guvernele fac lucrurile astea, ci oamenii - or să facă față? Europa vine cu exigențe și standarde foarte ridicate, și de muncă, și de disciplină, de democrație, de proceduri, de justiție. Credeți că România este pregătită și că românii vor face față la acest efort?

M.S. Regele: Dacă România se înjghebează bine cu Europa, asta rămâne oarecum de văzut. Fiindcă mai avem multe de învățat. Și să lăsăm fiecare ideile noastre prea accentuate, fiindcă asta în comunitate, în general, nu se prea potrivește. Trebuie să ne adaptăm, trebuie să învățăm multe. Vedem lucruri care nu sunt bune în afară, să încercăm să lăsăm deoparte și să punem mâna pe ce este serios și bun. Aici mai avem de învățat foarte mult. Eu nu știu exact cum sunt celelalte țări din blocul nostru, polonezii, balticii, bulgarii, ei au treburile lor fiecare, dar mă gândesc la ai noștri, fiindcă ei au învățat atât de multe lucruri rele, obiceiuri necurate. Ei, dacă lucrurile astea nu se schimbă, o să fim puși iar la colț, chiar dacă intrăm acolo în 2007. Dacă vom continua așa, riscăm să fim dați afară. Cred că trebuie să tragem toți cum trebuie. Trebuie să învățăm lucruri care sunt poate contra simțămintelor unora, dar nu putem face altfel. Trebuie să ne aliniem cum trebuie cu specificul nostru păstrat, care nu atinge interesul Europei, în general. Și nu cred că interesele noastre or să pericliteze Europa. Asta nu cred. Trebuie să învățăm să ne îndreptăm, să ne curățăm în suflet și la cap!

Și cum am spus bisericilor câteodată. Îmi pare rău că mulți dintre preoții pe care i-am văzut eu, tineri, când ies din școlile teologice, repetă oamenilor ce au învățat. Știu că este extrem de greu ca dintr-o școală să aprinzi flacăra în sufletul oamenilor. Dar lumea merge la biserică, ascultă o predică, oamenii ies afară și fac ca înainte. Nu asta este ce aș vrea eu să văd. Preoții, când țin predica să învețe oamenii simpli, de rând, să facă să pătrundă în sufletele lor învățăturile lui Hristos. Fiindcă acolo este morala cea mai pură și curată dintre toate mentalitățile, educațiile, din toate cele ce învață preoții. Aici, în România, cam lipsește. Oamenii ies afară din biserică și continuă ca înainte. De asta spun că adaptarea noastră la restul Europei trebuie să fie și în suflet, și în inimi, și la cap. Însă pentru asta trebuie să fie învățați. Omul nu se gândește la toate lucrurile astea, fiindcă el are destule buclucuri în viața lui.

S.T.: Cine să îl învețe?

M.S. Regele: Exemplul trebuie dat de sus. Biserica ar avea un rol enorm. Unde merge ceva mai bine este în armată. Fiindcă acolo este disciplină, acolo nu e joacă. Și tot se mai învață ceva. Dar nu știu exact până unde merge învățătura în armată, că una e disciplina militară, și alta este ce se poate face în viața obișnuită.

S.T.: Ați vorbit despre nevoia aceasta de a stârni o flacără, de a face lucrurile din suflet. Cine ar trebui să aprindă această flacără acum, când intrăm în Uniunea Europeană1?

M.S. Regele: E vorba de sufletul oamenilor. Cred că acolo Biserica are rolul primordial. Numai că trebuie să fie destul de puternică pentru asta și, dacă vin de afară cu alte influențe, să încerce să puie Biserica deoparte, asta nu trebuie acceptat. Oricum, ce s-a întâmplat cu sovieticii, ce ne-au învățat ei, care erau atei până în rădăcinile lor, cu distrugeri de biserici și lucruri de felul ăsta, asta trebuie curățat cumva. Biserica are un rol foarte, foarte important.

S.T.: Cum ne privește Europa acum? Credeți că ne acceptă? Li se pare că suntem străini? Cum privesc faptul că și românii - 22 de milioane de oameni - intră acum în această mare comunitate?

M.S. Regele: Trebuie să intrăm acolo cu o purtare care să se potrivească, măcar într-o anumită măsură cu ce fac cei din restul Europei. Nu putem să fim un vid, să rămânem într-o parte, de capul nostru. Asta nu se mai poate! Eu tot revin și spun că cine este sus - conducătorii și Biserica - ar trebui să insufle sensul acestei schimbări. Eu cred că românul simplu ar învăța destul de repede ce e de făcut dacă simte că e ceva și pentru el în asta. Așa s-ar putea să ne integrăm mult mai bine. Cel puțin, mă rog lui Dumnezeu să fie așa. Nu putem să rămânem totdeauna de capul nostru, singuri. Avem prea multe probleme.

1 România a încheiat negocierile de aderare la data de 17 decembrie 2004, dar a fost invitată să devină efectiv membră a Uniunii Europene doi ani mai târziu, în 1 ianuarie 2007. România a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană la Abația Neumünster din Luxemburg în 25 aprilie 2005. Interviurile cu Regele Mihai au fost realizate în săptămâna dinaintea acestei date istorice.



marți, 1 mai 2018

Some tourist information from the Old Town of Bucharest / Câteva Informații turistice din Centrul Istoric al Bucureștiului


   Here are some multilingual tourist information from the zone called The Old Town, in Bucharest (in Romanian: „Centrul Vechi” or „Centrul Istoric”) - please enlarge pictures to see the text.

   This name is not very properly given, since this is just the area containing the Medieval Court („Curtea Veche”) and old shops; more accurately, the historical center of Bucharest is everything around Calea Victoriei (from Piața Victoriei to Dâmbovița river, with the Royal Palace at its core).

   Other images from the Old Town, under a free license, are available on Mapillary. You're welcome to add your own geo-tagged pictures, if you wish... :)





marți, 10 aprilie 2018

Fantezii cu LaTeX, studenți și licențe




O mașină de scris Remington Rand (1946). Foto credit: https://oztypewriter.blogspot.ro/

   Una dintre caracteristicile care deosebesc azi mediul universitar românesc de cel omolog din Vest este absența aproape totală a legăturilor cu „tradiția UNIX”. Spre deosebire de colegii lor apuseni, în anii ‘70, profesorii și studenții români din țară au fost lipsiți de accesul la marile centre de calcul, cele care aveau, de regulă, drept nod central un mainframe (IBM ? DEC?) cu acest sistem de operare. Sigur, ruptura n-a fost totală (proiecte de cercetare și câteva centre de calcul au existat…) dar, în linii mari, de-a lungul unei întregi generații, am ratat ocazia de a utiliza zilnic UNIX, de a ne scrie lucrările academice pe astfel de sisteme, de a ne introduce mai pe îndelete în „cultura” ce îl înconjoară – atât de caracteristică marilor universități și laboratoare de cercetare americane.

   După „noaptea” sistemului comunist, primii studenți români care au avut prilejul să poată lucra zilnic, neîngrădit, cu un computer, s-au „trezit” direct în epoca IBM-PC a anilor ‘90 – dominată deja de DOS și Windows. După mine, acesta este una dintre principalele explicații pentru cvasi-totala hegemonie Microsoft din România de azi: nu avem „amintiri de tinerețe” din lumea UNIX, nici vreun termen mai serios de comparație, care să ne îndemne spre adoptarea mai largă a GNU/Linux. Cealaltă jumătate a explicației o constituie dezorganizarea și corupția generalizată din contractele IT ale Statului, care priește de minune comercianților…


[...]
Citiți articolul complet pe site-ul revistei ITTrends >>

 

miercuri, 19 august 2015

POVESTIREA zilei de 23 august 1944: România, salvată de Majestatea Sa Regele Mihai dintr-un război inutil. Ce spune însuși Regele.















(Această postare este încă ÎN CONSTRUCȚIE: adaug referințe și completări, inclusiv adrese Web și explicații și surse ale imaginilor>)

Anii 1938-1947 au adus, în România, schimbări interne profunde, sub presiunea pretențiilor politice și economice ale Germaniei hitleriste și ale Rusiei sovietice. Pe neașteptate, în 1939 și 1940, Pactul Molotov-Ribbentrop și Dictatul de la Viena (v. aici textul Dictatului) au dus la pierderea unei treimi din teritoriul României Mari, țara liberă, fericită și prosperă lăsată moștenire de Regele Ferdinand I. A urmat ascensiunea tot mai pronunțată a Gărzii de Fier (legionarii), partid al cărui nume, începând cu 1938, fusese legat nu numai de absența democrației, ci și a unui lung șir de abuzuri și crime. Se prefigura, deci, sub presiunea internațională, începutul unei perioade de totalitarism, ecou al evenimentelor din întreaga Europă. În 1940, Regele Carol al II-lea a fost silit să renunțe la Tron în favoarea Principelui Mihai și să părăsească țara. România intra sub dictatura personală a mareșalului Ion Antonescu - o dictatură asupra căreia tânărul rege Mihai, deși oficial șeful statului, nu avea nici un control - iar apoi în Al Doilea Război Mondial.
La 23 august 1944, printr-o lovitură de o mare bravură, Majestatea Sa Regele Mihai reașeza România în tabăra aliaților ei firești - democrațiile vest-europene - și elimina dictatura mareșalului Antonescu, repunând în funcție regimul parlamentar și Constituția democratică din 1923, singura Constituție liberă a României. Din păcate, țara nu avea să cunoască liniștea: deși cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în 1945, România se afla sub ocupația sovietică și avea să intre în lungul șir al anilor dictaturii comuniste. Perioada de trecere, marcată de lupte politice și violențe extreme, avea să dureze doar trei ani: 1944-1947. Brusc, la 30 decembrie 1947, comuniștii români, sprijiniți de invadatorii sovietici, aveau să înlăture, printr-o mișcare ilegitimă, și ultimul obstacol aflat în calea pretențiilor lor și a dezastrului total: Monarhia românească. Fără Rege, statul român s-a dizolvat, iar pentru Suveran începea un lung exil forțat, încheiat abia în anul 1997.
Ce s-a întâmplat în acea zi de 23 august 1944? În decursul zecilor de ani, s-au spus foarte multe minciuni despre asta - fie de către comuniști, fie de către legionarii adversari monarhiei și continuatorii lor, neolegionarii de azi (trecuți, între timp, prin „școala de perfecționare” a Securității ceaușiste). De aceea, sunt prețioase și semnificative mărturiile puținilor oameni care s-au aflat, în acea zi, în centrul evenimentelor, la Palat. Norocul face să avem la dispoziție chiar mărturia Regelui (dată în mai multe ocazii, în declarații și interviuri acordate diverșilor jurnaliști), precum și a apropiaților săi.
Iată, mai jos, ce povestește chiar Majestatea Sa, într-o convorbire avută în Elveția cu ziaristul francez Philippe Viguié Desplaces de la prestigioasa publicație „Le Figaro”, imediat după anul 1990. Fragmentul citat face parte din volumul „Regele Mihai al României: O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces”, apărut în anul 1995 la Editura Libra (traducere de Ecaterina Stamatin). Toate drepturile asupra acestui text, care reprezintă o citare parțială cu scop educativ, necomercial, aparțin editurii. Fotografiile istorice, comentariile explicative introduse în text (marcate ca atare) și legăturile Web nu fac parte din lucrare, ci au fost adăugate de mine, cu menționarea sursei, pentru ilustrarea „mai vie” a celor povestite.
Așadar, să ascultăm ce spune Majestatea Sa Regele, în dialog cu ziaristul francez, despre ziua de 23 august 1944 și despre cauzele care au dus la evenimentele de atunci:


„

Un rege ostatic


„Dictatura regală” a lui Carol al II-lea, pentru a avea o oarecare șansă de longevitate, trebuia să se sprijine pe o popularitate puternică. Or, aceasta se reducea neîncetat. Abuzurile Magdei Lupescu, despre care se vorbea că este acoperită de bijuterii și de haine somptuoase, jucaseră un rol în discreditarea care lovea anturajul regal. Încetul cu încetul, Regele Carol începuse să se preocupe mai mult de prestigiul său personal decât de interesul național. Căpătase pentru manifestările pompoase și pentru paradele bătătoare la ochi un gust care se apropia de ridicol. În timp ce uzinele germane de armament mergeau în plin, Suveranul României dădea impresia că se interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de modernizarea necesară armatei. În acele vremuri tulburi, țara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă care amintea în mode neplăcut de domnitorii și pașii ocupației turcești. Schimbările sale de orientare și nehotărârea sa aparentă în ceea ce privește politica externă care trebuia adoptată față de criza internațională sfârșiseră prin a-l face să își piardă popularitatea de care se bucurase cu zece ani în urmă.







Trebuie spus, ca o justificare pentru Carol al II-lea, că România se găsea într-o situație dintre cele mai periculoase și că diplomația sa dispunea de un spațiu de manevră extrem de redus. Țara, din care geografia făcuse un stat tampon, se vedea așezată între ciocan și nicovală. De o parte, un Reich care tocmai anexase Austria și Cehoslovacia și care privea cu lăcomie fățișă la rezervele românești de petrol pentru a-și alimenta cu carburant gigantica armadă; de cealaltă, o Rusie dintotdeauna temută care își propunea să pună mâna pe Basarabia, la prima ocazie.





Între aceștia doi, sărmana Românie părea să nu aibă decât o singură ieșire: să se pregătească să își îndure destinul…
Totuși, ea putea să se creadă încă protejată de chiar antagonismul dintre cei doi vecini ai săi. Însă această ultimă speranță a fost zdrobită în august 1939: Ribbentrop, ministru al afacerilor externe al lui Hitler, l-a convins pe acesta să trateze cu Stalin. Printr-un protocol secret, germanii și sovieticii și-au hotărât sferele de influență în statele baltice și în Europa centrală. Cei doi căpcăuni se puseseră de acord cu privire la împărțirea bucatelor; România urma să fie înghițită de ei dintr-o îmbucătură.
Carol al II-lea a eșuat în încercarea sa. Făcuse jurământul de a apăra România Mare, dar îi lăsa fiului său, Mihai, încă adolescent, o țară amenințată de sfâșiere și de invazie…




*
Philippe Viguié Desplaces: - În august 1939, aveați, Sire, șaptesprezece ani. Vă aduceți aminte de semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Da, însă numeroase clauze ale acestui pact de neagresiune germano-sovietic rămăseseră secrete și nu mi-am dat seama imediat de semnificația sa pentru noi, românii.
Dar m-am lămurit repede: la 1 septembrie, trupele germane invadau Polonia fără declarație de război. Coloane de refugiați, în jur de o sută de mii de persoane, s-au îndreptat atunci spre România: soldați, ofițeri, civili… Am primit chiar și guvernul polonez, ceea ce era contrar statutului de neutralitate pe care îl adoptase țara noastră. La acea vreme însă, neutralitatea era o noțiune foarte relativă. Întreținusem întotdeauna bune relații cu polonezii, așa că am închis ochii asupra sosirii lor. Această migrație a avut loc fără probleme, cu excepția, totuși, a unui incident. Comandantul-șef al armatei poloneze a provocat un incident la frontieră. Gărzile noastre nu puteau să lase trupele sale să intre înarmate: era absolut incompatibil cu securitatea noastră națională. Comandantul a refuzat totuși să predea pistolul pe care îl avea la centiron. Soldații români, la capătul unei încăierări enorme, au fost obligați să i-l ia cu forța!



În toată România domnea un climat de mare tensiune. Intoleranța câștiga teren. Au fost vânați membrii Gărzii de Fier care, deși în mod oficial dizolvată, se deda la atentate teroriste.
Această urmărire ajungea până și pe culoarele Palatului. În seara asasinării primului ministru Armand Călinescu, valetul meu a făcut greșeala să telefoneze în oraș unui prieten. Întrucât toate aparatele erau legate între ele, gărzile au auzit zgomotul făcut de ridicarea receptorului. Alertați, au începu să-l caute pe cel care telefona. Au nimerit peste acest amărât și l-au luat la bătaie pentru a-l face să mărturisească că este legionar sau simpatizant al Gărzii de Fier. Și cum el nu avea nimic de mărturisit, l-au bătut și mai zdravăn. După două sau trei zile, bietul om avea încă fața complet tumefiată. Lumea își pierdea capul. Nimeni nu putea spune cum aveau să se sfârșească toate acestea.





Situația mi se părea cu atât mai stranie cu cât eram, în continuare, lipsit de orice informație. Trebuia să le solicit șefului de cabinet al tatălui meu, un anume Urdăreanu. Acesta cunoscuse la curte o ascensiune fulgerătoare și mai curând suspectă. Șef al garajului – conducea foarte bine și participase la numeroase raliuri automobilistice, între altele și cel de la Monte-Carlo – el se infiltrase încetul cu încetul în Casa Regală: ofițer de ordonanță, apoi aghiotant, mareșal al Curții și, în sfârșit, ministru al Curții. Întreținea relații ciudate cu Magda Lupescu. Puseseră amândoi gheara pe tatăl meu, care nu putea să-și sufle măcar nasul fără să le ceară părerea.



Philippe Viguié Desplaces: - Carol al II-lea a hotărât, în cele din urmă, să îmbrățișeze cauza germană. A fost impresionat de succesele dobândite de armata hitleristă?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Desigur. Totuși, dacă a ales tabăra germană, nu a făcut-o de bună voie, ci din prudență. Fără îndoială, a considerat că nu exista altă soluție. Franța și Anglia ne abandonaseră, într-un fel. Carol al II-lea era, deci, dator să evite o invazie brutală a țării sale de către germani.
Dacă Aliații ar fi avut un alt comportament față de România, cursul evenimentelor ar fi fost, poate, diferit. Îmi amintesc consternarea românilor atunci când Franța a depus armele, în iunie 1940. Nimeni nu și-ar fi imaginat că se va preda atât de repede. Am surprins, într-o zi, o discuție între tatăl meu și câțiva industriași care spuneau cât de șocați fuseseră de dezastrul francez. Era, pentru ei, un adevărat coșmar. Deoarece, dacă forța evenimentelor ne apropia de Germania, atașamentul nostru pentru Franța rămânea nestrămutat.
Nenorocirile noastre, totuși, abia începeau: la 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a notificat României să evacueze Basarabia și o parte a Bucovinei. Îmi aduc aminte că era o zi sau două după ce îmi dădusem bacalaureatul. Istoria o lua la galop.


Chiar în dimineața ultimatumului – sau în ziua următoare – tatăl meu a convocat Consiliul de Coroană, alcătuit din foștii prim-miniștri, din reprezentanții partidelor politice și din conducători militari. Reuniunea a ținut aproape toată dimineața. Profesorul Iorga, marele istoric al României și fost prim-ministru, a ieșit de acolo trântind ușa și a venit direct la mine. În tulburarea lui, abia dacă m-a salutat. „Sunt toți niște trădători”, a lăsat el să îi scape. Și a plecat așa precum intrase. Avea să fie asasinat la câtva timp după aceea, de către Garda de Fier, în pădurea Strejnic.
Participanții la acel consiliu au ajuns la concluzia, adoptată cu majoritate, că trebuia să ne supunem condițiilor stabilite prin pactul germano-sovietic. Urdăreanu, șeful cabinetului Regelui, a jucat un rol mai mult decât ambiguu în această afacere. Chiar înainte de reuniune, îi declarase tatălui meu, în prezența mea: „Nu mai este nimic de făcut, trebuie să cedăm”. Pentru a adăuga imediat după aceea: „Dar, la consiliu le voi spune că trebuie să ne batem”. Ceea ce a și făcut!
România se prăbușise. Germanii reușiseră să demoralizeze populația și pe conducătorii ei. Pactul germano-sovietic, apoi „dictatul de la Viena”, prin care Hitler dădea ungurilor nordul Ardealului, slăbiseră pe ascuns, înainte de a zdrobi definitiv, orice rezistență.
Țara pierdea o mare întindere din teritoriul său fără să fi fost tras un foc de armă. Generalul Ion Antonescu, fostul și efemerul ministru de război din cabinetul Goga, a criticat deschis acțiunea Regelui Carol al II-lea. România Mare, lăsată moștenire de Ferdinand I, se micșorase de parcă intrase la apă.
Împreună cu întregul popor, simțeam, desigur, că sunt, într-un fel, dezonorat. Pe moment, am gândit că nu aveam de ales: era periculos, dacă nu chiar sinucigaș, să te opui nemților și rușilor. Mai târziu, am descoperit că am fi putut să rezistăm mai mult. Poate că nu timp îndelungat, dar totuși să rezistăm!
Philippe Viguié Desplaces: - La 2 septembrie 1940 a avut loc, sub fereastra Palatului Majestății Voastre, o mare manifestație...
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Da, și acea manifestație a degenerat repede. Toată noaptea am auzit strigăte și focuri de armă. Această zi marchează începutul unei mișcări de insurecție împotriva lui Carol al II-lea, orchestrată de credincioșii Gărzii de Fier, asociați cu partizanii generalului Antonescu.
La 4 septembrie, într-o învălmășeală de neînchipuit, tatăl meu a trebuit să se hotărască să facă apel la cel care, dintr-odată, apărea ca omul providențial: Ion Antonescu. Naționalist cu mână de fier, el era singurul care putea să-și asigure atât bunăvoința germanilor, cât și pe cea a unei populații române profund nemulțumite. Carol al II-lea i-a oferit deci președinția Consiliului, ceea ce Antonescu a refuzat. El cerea puteri depline. Atunci când generalul a ieșit din biroul tatălui meu, cu chipul grav, m-a zărit și m-a salutat. Avea această manie de a vorbi despre el însuși la persoana a treia: „Generalul Antonescu asigură situația”. Rămânea de știut despre care situație anume vorbea.
Curând aveam să o descoperim: pe 6 septembrie, pe la ora 6 dimineața, un curier s-a prezentat la Palat. Antonescu îi cerea lui Carol al II-lea să abdice cât mai repede. Toată noaptea, tatăl meu dezbătuse evenimentele împreună cu Magda Lupescu și cu Urdăreanu. A citit scrisoarea lui Antonescu, a lăsat capul în jos și i-a dat misiva șefului său de cabinet.
- Și acuma, ce e de făcut? a întrebat el.
- Nu mai putem spera nimic, a răspuns Urdăreanu. Totul s-a sfârșit.
Fusese supus la presiuni? I se promisese Dumnezeu știe ce? În orice caz, nu era deloc în obiceiul tatălui meu să abandoneze astfel partida.
De altfel, tatăl meu nu dăduse impresia unui om care cedează cu ușurință în fața adversarilor. S-a spus, după aceea, că ar fi putut să ignore somația lui Antonescu. De fapt, el nu ar fi putut s-o facă decât dacă ar fi fost susținut. Singur, Carol al II-lea devenea neputincios. Într-adevăr, nu sunt sigur că, în acel moment de criză, armata și-ar fi urmat Suveranul. „Marea mută” rămăsese loială față de monarhie, dar fusese frustrată de lipsa de rezistență de care dădusem dovadă cu ocazia deposedărilor teritoriale. Antonescu a știut să se folosească de acest sentiment pentru a face o enormă propagandă în rândurile armatei. În ceea ce-l privea, nu era împotriva monarhiei. Era un militar legitimist pe care îl preocupa, cred, viitorul țării sale. Pentru el, problema acelui moment nu era legată de natura regimului, ci de persoana însăși a lui Carol al II-lea, a cărui plecare o cerea în mod imperios.
Adus în impas, Regele și-a redactat mesajul de abdicare... fără a utiliza vreodată cuvântul. S-a mulțumit să scrie că remite Coroana și puterea în mâinile fiului său. N-am închis ochii toată noaptea. M-am culcat pe la ora cinci dimineața, tatăl meu nu.
La ora nouă, am fost trezit de telefon. Eram anunțat că trebuia să mă duc să depun jurământul. Pe jumătate adormit, m-am dus la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanți ai armatei, cu ministrul de justiție, cu patriarhul și cu mai mulți înalți demnitari. În fața lor, am depus jurământul de credință țării mele și poporului meu.
Eram puțin buimăcit din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea și prin care i se acordau puteri depline.
Tatăl meu a plecat la două zile după ce eu am depus jurământul. De la 6 la 8 septembrie, el și Magda Lupescu și-au făcut bagajele. Tatăl meu și-a luat cu el colecția de timbre, tablouri și un mare număr de bibelouri. Apoi l-am însoțit la gară. Ne-am îmbrățișat. N-am prea vorbit, eram amândoi prea tulburați.



Tatăl meu și Magda Lupescu au plecat cu trenul regal. În garnitură erau trei vagoane încărcate cu tot ceea ce putuseră să transporte. Câteva ore mai târziu, pe când se apropiau de frontieră, în gara Timișoara, mecanicul de locomotivă care conducea trenul a văzut un grup de bărbați înarmați până în dinți. În loc să oprească, a luat viteza maximă. Aparent bine informați, indivizii au deschis focul asupra vagonului în care se instalase tatăl meu. Din fericire, el a scăpat culcându-se imediat pe podeaua compartimentului. Culmea este că șeful acestui comando a devenit ulterior preot, ceea ce foarte puțină lume știe.
Tatăl meu a trecut prin Elveția, apoi s-a dus în Spania. Antonescu i-a cerut lui Franco să sechestreze - atât cât era cu putință - bunurile pe care Carol al II-lea le luase cu el. Cele trei vagoane ne-au fost trimise înapoi, precum și niște medalii de aur.
Antonescu ordonase să fie sigilate toate încăperile și toate birourile din Palat. Comisia de anchetă pe care el a desemnat-o a căutat peste tot și a găsit documente bancare, precum și o cutie conținând o sută zece milioane de lei în numerar. Se spune că tatăl meu și Magda Lupescu au scos din România între treizeci și cincizeci de milioane de dolari. Eu nu știu decât un singur lucru: pe la mijlocul anilor treizeci, însărcinatul nostru cu afaceri a trebuit să se ducă la Londra pentru a face cunoscut că în acea lună tezaurul român nu își va putea achita serviciul datoriei sale: nu mai avea devize. După anchetarea cazului, unii au afirmat că aceste devize ar fi fost deturnate de către Magda Lupescu. Ea și tatăl meu plasaseră cu siguranță bani în străinătate sub nume fictive de persoane sau de societăți. La moartea tatălui meu, în orice caz, nu s-a găsit o centimă.
*
Philippe Viguié Desplaces: - Tatăl Majestății Voastre a plecat și Majestatea Voastră ați redevenit Rege. Erați tânăr și frumos, simbolizați viitorul României. Au avut atunci loc manifestații deosebite pentru a saluta urcarea pe Tron?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Momentul nu era potrivit pentru sărbătoare! Cred, totuși, că populația era încântată să vadă urcând pe Tron un Rege de nouăsprezece ani. Dar asta nu înseamnă că situația mea s-a schimbat în vreun fel. Am rămas, timp de trei sau patru săptămâni, înconjurat de persoane care îmi erau deosebit de antipatice, oameni care fuseseră instalați de tatăl meu și care încercau să se adapteze sau să părăsească corabia. Antonescu luase în mâinile lui treburile țării, iar eu devenisem un figurant. Profitând de popularitatea mea, Antonescu avea intenția de a mă folosi ca pe un simbol pasiv.


Deși raporturile dintre noi erau încordate, i-am fost, totuși, foarte recunoscător pentru că a rechemat-o pe mama mea în România. Am reîntâlnit-o la frontieră, emoționat să o revăd pe pământ românesc, după opt ani de absență. La București, Antonescu ne aștepta la gară împreună cu noul guvern. El ne-a oferit o intrare teatrală în București. Pusese să fie scoase caleștile Curții, la care erau înhămați cai superbi. În acest atelaj, dintr-o altă vreme, am ajuns noi la Palatul Regal, escortați de gardă. Lumea era la ferestre și ne aclama.





Ceva mai târziu, Antonescu ne-a cerut, mamei mele și mie, să ne plimbăm pe jos prin Capitală. Am ieșit din Palat și am luat-o pe Calea Victoriei. Era o lume extrem de numeroasă care îmi scanda numele. Era cu adevărat un delir! Antonescu m-a pus să intru prin magazine pentru a strânge câteva mâini, lucru foarte puțin obișnuit pentru un suveran român.
De fapt, aveam să petrecem foarte puțin timp la București. Cel mai adesea, noi ne refugiam la Sinaia. Acolo, în munții Carpați, ne simțeam într-adevăr la noi acasă. Sinaia, întemeiată de Regele Carol I, rămânea, în fond, „sediul” monarhiei în România. Eu nu aveam nici un fel de activitate legată de conducerea treburilor statului. Profitam de acest fapt ca să schiez și să vizitez, la volanul automobilului meu, micile sate de munte. Adesea mă opream, băteam la câte o ușă, mi se deschidea și stăteam de vorbă cu oamenii, simplu, în particular. Erau, în mod evident, surprinși să se trezească față în față cu Regele și să poată să i se adreseze direct, fără ocolișuri. Acestea erau pentru mine momente privilegiate.



Nu mă mai duceam la București decât din rațiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. „Convoca”, acesta este cuvântul potrivit...
Philippe Viguié Desplaces: - Pe ce se sprijinea cel care era numit „Conducătorul” pentru a guverna țara?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - El nu avea dreptul să se afirme ca șef al statului, din moment ce eu însumi eram acela. Însă el abrogase Constituția și legifera prin decrete. Eram, deci, un suveran lipsit de putere de decizie și de inițiativă.
Când Antonescu a declarat război Uniunii Sovietice, în iunie 1941, urmându-i în aceasta pe germanii care rupeau Pactul Molotov-Ribbentrop, mama și cu mine am aflat-o... ascultând BBC-ul. Ne aflam atunci la Sinaia. Țara mea declara război unei alte puteri, iar eu, șeful statului, aflu acest lucru la radio. Era culmea! Faptul pare astăzi de neimaginat. L-am chemat de îndată pe Antonescu la telefon. „Cum ați putut să faceți așa ceva fără să mă informați?”. Știți ce a avut tupeul să îmi răspundă? „Ați fi aflat-o din ziare”.
Mult mai târziu, când rușii au venit să mă vadă, ei mi-au spus de la bun început că erau convinși, încă din primul moment, că eu nu aveam nici o responsabilitate în această declarație de război. Antonescu, deci, nu i-a amăgit pe Aliați.
În pofida poziției mele delicate, eu nu m-am gândit niciodată să plec. Am considerat întotdeauna că era de datoria mea să rămân în România, orice s-ar întâmpla. Ulterior, s-a dovedit că aceasta fusese o excelentă strategie, deoarece mi-a permis să acționez împotriva lui Antonescu și a nemților.
Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturându-se forțelor Axei. De asemenea, eram împotriva declarării războiului contra rușilor. Dar consideram totuși justificată voința românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici și care era parte integrantă din țara noastră.



De aceea, atunci când trupele românești au luat înapoi rușilor acest teritoriu, aveam toate motivele de a fi satisfăcut. De altfel, i-am trimis lui Antonescu o telegramă de felicitare. M-am dus pe front, nu foarte departe de linia frontului, și am trecut în revistă trupele. Am strâns mâna soldaților, le-am pus întrebări, iar ei mi-au răspuns cu aceeași simplitate. M-am așezat la masa lor, am prânzit împreună. Cu tot gradul meu de mareșal, preferam tovărășia lor celei a ofițerilor.
Cu ocazia acestei vizite pe front, în Crimeea, am făcut prima mea mare călătorie cu avionul. Când ne întorceam de la Sevastopol, trimotorul nostru a făcut un ocol pentru a survola un oraș complet distrus. Erau rafale violente de vânt, avionul era zgâlțâit, iar eu începusem să mă simt rău. M-am dus în față să văd ce se întâmplă. Pilotul a observat cât eram de palid, l-a sculat de pe locul lui pe copilotul său și m-a așezat în locul acestuia, rugându-mă să preiau comenzile aparatului. Indispoziția mea a trecut numaidecât. Când zborul a redevenit mai lin, am discutat îndelung cu pilotul nostru despre cel mai bun mod de a învăța această meserie. Începând din acea zi, în secret, ori de câte ori aveam de făcut deplasări cu avionul prin țară, părăseam cabina imediat după decolare și mă duceam lângă pilot, în cockpit, și pilotam. Atunci când, în mod oficial, am învățat să zbor, aveam deja, de fapt, mai multe ore de zbor la activ. Am obținut brevetul în septembrie 1943.



A trebuit să învăț „în secret”, deoarece Antonescu se opunea acestui proiect, pretextând că era prea periculos. Trebuia, deci, să fac uz de șiretlicuri. Îmi amintesc că, în Transilvania, pentru a putea să zbor, le-am dat o falsă întâlnire oamenilor însărcinați cu siguranța mea - și cu supravegherea mea. Ei s-au dus acolo și m-au așteptat patru ore întregi. În acest timp, noi am luat-o spre aeroport, unde m-am urcat la bordul unui mic aparat împrumutat de la aeroclubul din București.

Philippe Viguié Desplaces: - În ce fel se exercita dominația lui Antonescu asupra Majestății Voastre? Spuneți că erați supravegheat?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Fuseseră plasați în preajma mea oameni pe care eu nu îi alesesem. Unii dintre ei, de altfel, se achitau foarte bine de obligațiile lor, dar nu îmi inspirau nici o încredere. Era mareșalul Curții, un șef de stat-major privat, aghiotanți, care fuseseră toți numiți de Antonescu. Ofițerii prea credincioși tatălui meu fuseseră îndepărtați, cred chiar că au fost obligați să părăsească armata. „Spionii” în solda lui Antonescu aveau întotdeauna o atitudine ireproșabilă față de mine. Însă eu știam foarte bine că ei trimiteau șefului lor rapoarte în care descriau în mod amănunțit cele mai mici fapte și gesturi ale mele.
În 1942, am reușit, totuși, să introduc în anturajul meu pe unul dintre apropiații mei: fiul marelui maestru de vânătoare, un tânăr foarte cult, care lucrase pe lângă Titulescu pe vremea când acest fost ministru al afacerilor externe ocupa un post la Societatea Națiunilor. Acest nou venit studiase la Oxford și vorbea mai multe limbi, printre care engleza, franceza, româna și germana. L-am numit secretar particular. Faptul i-a displăcut lui Antonescu, dar nu putea să se opună. L-am păstrat lângă mine până în 1945.
Cu toată atitudinea sa foarte protocolară, Antonescu supraveghea totul, până și trezoreria mea personală. Se temea că mama mea și cu mine am putea scoate bani din România, așa cum o făcuse mai înainte tatăl meu împreună cu Magda Lupescu.
Antonescu era, de asemenea, extrem de corect față de Regină, mama mea. Cred chiar că, în mod inconștient, îi era puțin frică de ea, de influența pe care o putea avea asupra mea. Era extrem de circumspect în ce privește încrederea pe care ea o avea în englezi. Într-adevăr, mama mea rămăsese foarte apropiată de Marea Britanie. Între noi, fie chiar în prezența unor germani, nu vorbeam decât în engleză.
În aceste condiții, închipuiți-vă cât am fost noi de tulburați atunci când Antonescu a declarat, în mod oficial, la sfârșitul lui 1941, război Marii Britanii. Îmi aduc aminte că l-am primit pe șeful reprezentanței diplomatice a Regatului Unit. El venise la Sinaia să își ia rămas bun de la mama mea și de la mine. A fost un moment cumplit, deoarece îi consideram pe englezi ca pe prietenii mei, chiar familia mea. Îmi amintesc că aveam inima strânsă văzând că acest diplomat ne părăsește. A trebuit să așteptăm trei ani îndelungați înainte de a ne putea alătura taberei forțelor aliate.
Totuși, ceea ce este interesant de știut - și ce se uită prea adesea - este faptul că Antonescu nu era în mod fundamental antibritanic. Aș vrea să povestesc, în legătură cu aceasta, o mică anecdotă. Într-o zi, pe la sfârșitul lui 1943, trei o fițeri englezi au fost parașutați în România; greșiseră zona. Au fost făcuți prizonieri - unul dintre ei este încă în viață. Gestapo-ul a încercat imediat să pună mâna pe ei pentru a-i supune unui interogatoriu dur și, oricât de ciudat ar putea să pară lucrul acesta, Antonescu a refuzat. El nu i-a predat. I-a ținut închiși, bineînțeles, însă sub controlul jandarmeriei București. S-a comportat față de ei într-un mod foarte civilizat. Acesta era Antonescu: pe de o parte, se arunca în brațele nemților, dar, din când în când, avea atitudini contrare, ceea ce constituia un ansamblu destul de greu de înțeles.
Philippe Viguié Desplaces: - Care a fost în România soarta evreilor, înainte și după ridicarea extremei drepte?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Înainte, nu a existat o situație deosebită. Evreii beneficiau de aceleași drepturi ca toți ceilalți români. Comunitatea evreiască din România număra opt sute de mii de persoane, la o populație totală de optsprezece milioane de locuitori. Ea era prezentă în special în Moldova și în nordul țării.
Cred, totuși, că anumitor studenți evrei, chiar imediat după Primul Război Mondial, li s-a interzis intrarea în unele facultăți, cum ar fi cea de medicină din Iași, capitala Moldovei. Dar această ostracizare nu era nici foarte răspândită, nici sistematică. Eu însumi nu aveam practic nici un fel de contacte cu comunitatea evreiască. În clasa mea de doisprezece elevi, îmi amintesc că nu era nici un evreu, fără să știu exact dacă era vorba de o opțiune deliberată a tatălui meu.
Nu se poate însă nega că, ulterior, Garda de Fier, violent antisemită, a comis mai multe sute de asasinate printre evrei. În ceea ce îl privește pe Antonescu, el nu avea, la drept vorbind, o politică de segregare și de exterminare a evreilor. Însă, fără nici o îndoială, era supus presiunilor germane. Mie personal, naziștii nu mi-au cerut niciodată nimic: cunoșteau prea bine poziția mea și pe cea a mamei mele, poziție pe care orice formă de rasism o șoca profund. În timpul războiului, eu am avut un dentist evreu, iar mama mea un oculist evreu. Unul dintre aghiotanții mei, ofițer de aviație, era căsătorit cu o evreică (comandorul Traian Udriski - nota editorului textului online). Ministerul de Război i-a impus să divorțeze. El a refuzat, dar întrucât îmi era apropiat, nu au îndrăznit să meargă mai departe față de el.
La insistențele nemților, Antonescu a deportat mii de evrei în apropierea Basarabiei. Constituise un fel de lagăr în Transnistria. Mama mea și cu mine eram în contact cu Marele Rabin al României. El a fost cel care ne-a vorbit pentru prima oară de „soluția finală”. Am exercitat atunci presiuni asupra lui Antonescu ca să oprească totul. Mama amenința că va părăsi România. Ea îmi spunea că, dacă nu reacționam, aș fi rămas în istorie, sub numele de „Mihai cel Cumplit”. Antonescu a înțeles, se pare. Și pot să afirm că nici un evreu din România nu a fost predat naziștilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul! De asemenea, niciodată sub domnia mea, niciun evreu nu a purtat steaua galbenă! Este foarte important să precizăm aceste lucruri, căci mă îndoiesc că ele sunt foarte bine cunoscute, cu atât mai mult cu cât o anumită confuzie a fost întreținută în mod voit. Unii spun că evreii din nordul Transilvaniei au fost deportați din ordinul guvernului român. Aceasta înseamnă însă a uita că acea parte a Ardealului se afla atunci sub administrație ungară!
Marele Rabin din acea vreme, Alexandru Șafran, a scris un volum de memorii în care menționează acțiunea curajoasă a Reginei-mame Elena. Nu demult, am întâlnit un profesor român, evreu, care a găsit documente confirmând spusele mele. Ei mi-a arătat astfel raportul înaintat de un șef SS, în care sunt menționate protestele mamei mele și consemnate eforturile noastre pentru salvarea evreilor. În limitele mijloacelor noastre, din nefericire...
Chiar foarte recent, am primit o mărturie emoționantă de la Paris. Mă dusesem să particip la o conferință a Institutului Francez pentru Relațiile Internaționale. La sfârșit, un domn a venit să spună deschis în fața tuturor: „Sunt o treime evreu, o treime român și o treime argentinian. Înainte de război, aveam rubedenii în Franța și în România. După război, când m-am întors în Franța, rudele mele dispăruseră. În România, însă, familia mea există și acum”.
*
Philippe Viguié Desplaces: - Vorbiți-mi, Sire, despre momentul în care ați hotărât să intrați în contact cu Aliații, în timp ce România se afla, oficial, în război împotriva lor.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Am început să am contacte personale cu Aliații la sfârșitul anului 1942. Chiar imediat după declarația de război împotriva rușilor, șefii partidelor trimiseseră scrisori și memorii lui Antonescu pentru a-i cere să sfârșească cât mai repede cu putință cu recucerirea Basarabiei și să se oprească acolo. Există, în legătură cu acest aspect, un mare număr de documente care sunt clasate pe undeva pe la București. Însă Antonescu nu a vrut să audă de nimic. Prin intermediul secretarului meu, am început atunci să intru în contact secret cu mediile politice românești. Consideram cu toții că lucrurile se vor termina foarte prost și că trebuia să intervenim într-un fel sau altul.
Eu am trecut cu adevărat la acțiune în 1944. Am trimis Aliaților doi emisari. Este vorba de Constantin Vișoianu, fost ambasador la Haga și membru al delegației române la Societatea Națiunilor, și de prințul Știrbei, apropiat de Familia Regală. Acești doi emisari aveau drept misiune să propună o pace separată între România și Aliați. În fond, noi ne desolidarizam de Axă. Era o inițiativă plină de riscuri, deoarece Gestapo-ul se afla peste tot.
Cei doi au plecat la Cairo și am început în mod serios negocieri cu Aliații cu scopul de a ieși din război. Aceste tratative au durat timp îndelungat, însă nu au fost încununate de succesul scontat de noi. Ceream ajutor pentru a-i alunga pe nemți de pe teritoriul nostru. Am trimis chiar și un comunicat oficial Aliaților: dacă ar parașuta masiv trupe pentru eliberarea țării, noi le-am indica zonele unde germanii se aflau în numărul cel mai mic. Nici un răspuns! Nu am înțeles decât după aceea că fuseserăm deja predați lui Stalin... Era îngrozitor: ascultam BBC-ul care ne îndemna la rebeliune: „Ieșiți din război, români, ieșiți din război, căci altfel nu vă veți mai putea arăta fața în lume...”. Iar eu răspundeam prin misive secrete: „Nu așteptăm nimic altceva! Dar nu o putem face singuri!”.
Dacă a fost posibil să organizez toate aceste contacte într-un Palat aflat totuși „sub control”, este pentru că Antonescu mă considera un copil. El nu își închipuia că eu aș fi capabil să iau o astfel de inițiativă. Numai Gestapo-ul avusese unele bănuieli; se pare că îl informase despre aceasta pe Antonescu, care a zâmbit și i-a liniștit, spunând: „Nu vă faceți griji din cauza Regelui, este un puști, nu face altceva decât să se joace.”. Și nemții l-au crezut.
Grupul nostru de conjurați se întâlnea, la început, odată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopții, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanți într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o ușă ascunsă, în spatele Palatului, ușă care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu asista la discuția care dura, în general, două sau trei ore. Câteodată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toții același obiectiv: să ieșim cu orice preț din război.
Dispuneam de mijloace radio de legătură. Secretarul meu avea un om sigur, care lucra la serviciul cifrului din Ministerul Afacerilor Externe. El trimitea și primea toate mesajele pe care le codifica și le descifra el însuși. Ceea ce trebuia să ajungă la Antonescu trecea; în schimb, mesajele noastre erau puse deoparte și transmise discret secretarului meu. În felul acesta comunicam noi.
Philippe Viguié Desplaces: - La 23 august 1944, Majestatea Voastră a hotărât să pună capăt situației. Nu împliniserăți atunci douăzeci și trei de ani și aveați să realizați o lovitură de stat care va răsturna complet datele problemei și va modifica sfârșitul războiului...
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Din cauza felului său de a fi, autoritar, Antonescu își pierduse tot sprijinul de care dispusese la venirea sa la putere. Eu, pe de altă parte, cu toată vârsta mea tânără, beneficiam de sprijinul partidelor politice, cu care eram în contact secret din 1942-1943. Am stabilit, deci, ca „Ziua Z“ să fie pe 26 august 1944. Am redactat eu însumi o telegramă care a fost expediată către comandantul suprem al forțelor aliate din Italia. Prin această telegramă îl informam despre hotărârea mea de a-l răsturna pe Antonescu și, cu aceeași ocazie, de a rupe alianța noastră cu Germania. Îi ceream ajutorul sub forma unui bombardament masiv asupra a patru sau cinci locuri întărite pe care nemții le ocupau în jurul Bucureștiului și ale căror coordonate exacte i le indicam.
Acest plan a fost însă dat complet peste cap întrucât, pe 22 august, am aflat, printr-o indiscreție, că Antonescu urma să plece pe front pe 24. Nu știam cât timp avea să lipsească din București. Închipuiți-vă că nu s-ar fi întors până la 26! Totul ar fi rămas baltă.
Rușii tocmai străpunseseră frontul la nord-est, în Moldova, iar nemții trimiseseră în Polonia două dintre diviziile blindate care staționau în România. Ceea ce însemna o ușurare a situației noastre. În fața înaintării rușilor, în guvernul Antonescu s-a produs un moment de șovăire. Situația, atât militară cât și politică, ne era deci favorabilă nouă. Nu erau prea mulți soldați la București. Cei mai mulți erau dispersați în jurul orașului sau mai departe. Șeful de stat-major al orașului se raliase cauzei noastre. Ocazia era unică. De aceea, noi am ales data de 23 august pentru a-l aresta pe Antonescu, și nu 26 cum fusese prevăzut.
*
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: În acea zi de 23 august deci, i-am cerut lui Antonescu să vină pe la mijlocul după-amiezii, pe la ora patru, în apartamentele mele, chiar în spatele Palatului Regal. Ca de obicei, a venit cu întârziere. Am stat de vorbă timp de trei sferturi de oră despre situația politică. Nu eram singur, în birou se afla un general dintre oamenii mei. Tonul discuției a devenit iritat atunci când am abordat situația dezastruoasă de pe front și iminența unei invazii a Armatei Roșii. I-am spus lui Antonescu că trebuie să cerem armistițiu fără să mai întârziem nici o clipă. Mi-a răspuns că nici măcar nu se poate gândi la o astfel de posibilitate și că trebuie să discute problema cu Hitler...
I-am replicat că, în fața unei astfel de situații, noi nu ne mai puteam permite să tergiversăm. Generalul care mă însoțea a mers chiar mai departe, aruncându-i lui Antonescu:
- Dacă nu putem să acționăm cu dumneavoastră, o vom face cu un alt guvern.
La care Antonescu a răspuns, furios:
- Cum, dumneavoastră credeți că voi lăsa țara în mâinile unui copil?
Până în ultima clipă, el a refuzat să mă considere un adult.
Trei subofițeri din gardă și căpitanul lor așteptau în spatele ușii biroului meu. Ei trebuiau să apară la un semnal convenit. Văzând că Antonescu se încăpățânează, i-am spus, cu o voce destul de puternică:
- Dacă așa stau lucrurile, nu îmi mai lăsați decât o singură ieșire...
Acesta era semnalul. Oamenii mei au intrat brusc în încăpere, m-au salutat, apoi s-au îndreptat spre Antonescu. Căpitanul a pus mâna pe brațul Conducătorului care, cel puțin surprins, i-a spus:
- Ce înseamnă asta? Luați mâna!
Căpitanul a avut un moment de ezitare; nu mai știa de cine să asculte. Mi-am spus că el va face să eșueze totul. Din fericire, unul dintre aghiotanții mei, un colonel care veghea în spatele ușii, a intrat urlând: „Executarea!”.
A strigat atât de tare, încât cei trei subofițeri l-au apucat pe Antonescu, spunându-i:
- Sunteți în stare de arest.
L-au dus la primul etaj și l-au închis într-o cameră blindată în care, altădată, tatăl meu își ținea colecțiile de timbre. Înainte de a urca, totuși, Antonescu s-a întors brusc și l-a scuipat în față pe căpitan.
- Mâine dimineață, veți fi cu toții împușcați!
L-am convocat, apoi, pe generalul comandant al Bucureștiului. A rămas mut când l-am informat asupra celor petrecute. Nu fusese prevăzut să se întâmple atât de devreme. El a dat imediat ordin trupelor să se întoarcă la București. Între timp, trebuia format un guvern. L-am numit prim-ministru pe Sănătescu, generalul-șef al Casei mele militare. Am trecut prin mica mea casă în Palat, unde au fost improvizate birouri, racordate telefoane, etc. Încetul cu încetul, am găsit oamenii care să ocupe diferitele ministere. Mi-au trebuit două ore pentru a constitui guvernul. A fost arestată toată suita lui Antonescu, miniștrii săi, cu excepția șefului Siguranței, de negăsit. Au fost închiși în cazarma batalionului Gărzii Regale.





La ora opt și jumătate, von Killinger, faimosul ambasador german, un SS, s-a prezentat la Palat împreună cu aghiotantul său. Amândoi erau foarte tăioși. Am refuzat să stau de vorbă cu ei în nemțește. Secretarul meu traducea ceea ce eu, totuși, înțelegeam. Von Killinger mi-a aruncat:
- Am auzit că Antonescu ar fi fost arestat.
Am răspuns calm:
- Nu, a venit să îmi spună că situația este disperată. Mi-a prezentat demisia sa și a plecat.
Fără îndoială că von Killinger nu m-a crezut, dar asta mi-a permis să câștig timp. Am adăugat:
- Ascultați radioul la ora zece în seara asta. Veți afla mai multe despre ceea ce s-a petrecut.
După plecarea lor, am înregistrat un mesaj către națiune. Prin el anunțam că încetasem ostilitățile împotriva rușilor și că, de acum înainte, locul nostru va fi de partea libertății și a democrației.
Mesajul a fost difuzat prin radio la ora zece seara. În doar câteva minute, o mulțime imensă s-a strâns în piața Palatului Regal. Oamenii urlau de bucurie: „Trăiască Regele!”. BBC-ul a transmis vestea în străinătate, urmată de imnul nostru național. Am dispus apoi eliberarea celor trei parașutiști englezi pe care Antonescu îi sustrăsese nemților. I-am chemat la Palat. Mulțimea a recunoscut uniformele lor engleze, a oprit mașina, iar sărmanii de ei erau să cadă victima entuziasmului românilor! Am dispus apoi să fie pregătit un avion spre a pleca la Ankara. Țineam ca acești trei soldați britanici să depună mărturie asupra felului cum se petrecuseră lucrurile.
Philippe Viguié Desplaces: - Nu v-a fost teamă, Sire, că nemții ar putea să intervină?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Ba da, puțin. Unii ofițeri români mi-au sugerat să părăsesc Bucureștiul: se temeau că nemții, încă foarte numeroși în țară, mă vor aresta. Într-adevăr, Hitler a trimis o telegramă înaltului său comandament în România de îndată ce a aflat de răsturnarea situației. În esență, textul spunea: „Găsiți un general român care să aresteze Regele și clica sa”. Într-un alt document, căzut în mâinile noastre, se afla următorul răspuns al nemților către șeful lor: „Imposibil de găsit un astfel de general. Este sfârșitul”. Nu a existat nici o singură defecțiune în cadrul armatei noastre!
Dar acestea se petreceau la câtva timp după 23 august. În acea zi, însă, noi nu puteam fi siguri de nimic. Pentru a scăpa de posibilele represalii, am părăsit Bucureștiul pe la ora două și jumătate dimineața, împreună cu aghiotantul meu și cu trei sau patru automobile. La ieșirea din oraș, am fost ținta unei rafale de pistol-mitralieră: trupele rechemate la București aveau drept consemn să nu lase pe nimeni să iasă. De aceea au și deschis focul asupra automobilului meu. Eram la volan și am simțit căldura flăcării. Mergeam însă prea repede pentru a mă opri.
Călătoria nu s-a desfășurat fără peripeții. Aproape de orașul Craiova, am zărit o coloană germană care venea în direcția noastră. Ne-am ascuns repede într-un stog de paie. Deodată, ia-m văzut pe soldații nemți punându-și căștile. Am privit în sus. Un avion de vânătoare american se învârtea în aer și, în mod sigur, fotografia. I-am spus secretarului meu particular:
- Pun pariu că a venit să fotografieze locurile pe care noi le-am indicat generalului Wilson, în Italia.
Și nu mă înșelam. Mulțumită acestor clișee, după cum mi s-a spus ulterior, americanii au putut bombarda anumite concentrări de trupe germane.
Ne-am continuat drumul spre vest, până la micul sat Dobrița, unde mama mea a venit și ea de la Sinaia. Am fost instalați într-o casă pusă la dispoziția noastră de niște prieteni siguri. Trebuia să stăm acolo vreo zece zile, până când se va ști mai bine cum stau lucrurile.
Și bine am făcut că am plecat! A doua zi după arestarea lui Antonescu, adică pe 24 august, la numai câteva ore după plecarea mea, nemții au bombardat Bucureștiul. Ei și-au concentrat tirul asupra Palatului Regal. Casa în care locuiam a fost distrusă.



În mod oficial, noi nu declaraserăm război Germaniei pe 23 august, deși am indicat limpede care urma să fie, de atunci înainte, tabăra noastră. Am dat ordin statului-major să nu îi provoace în mod inutil pe nemți, temându-mă de o ripostă prea dură. Avuseserăm totuși grijă să tăiem liniile lor telefonice pentru ca să îi dezorganizăm. Noi i-am sfătuit chiar să stea liniștiți. Atunci când au hotărât să bombardeze Bucureștiul, ceea ce echivala cu o declarație de război, am spus statului meu major: „Mergem înainte...”. La început, rușii nu vroiau să creadă că suntem efectiv în război împotriva nemților. Ei au așteptat mult timp înainte de a recunoaște faptul: România nu a semnat armistițiul cu puterile aliate, la Moscova, decât pe 12 septembrie.
Philippe Viguié Desplaces: - În timp ce Majestatea Voastră erați refugiat la munte, rușii au ajuns la București…
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Fără să tragă un foc de armă… Românii s-au eliberat singuri! Între plecarea și reîntoarcerea mea în capitală, adică între 23 august și 7 septembrie 1944, armata română i-a capturat pe toți nemții rămași pe teritoriul românesc. I-am făcut pe toți prizonieri, de la simplul soldat până la cei cu gradul cel mai înalt, inclusiv membrii Gestapo-ului. În plus, au fost câteva bombardamente americane și britanice la nord de București asupra a două sau trei păduri ticsite de trupe ale Reich-ului. Unul dintre foștii mei aghiotanți, care comanda un regiment, mi-a spus că nici în Rusia nu văzuse vreodată un asemenea măcel. De atunci înainte, Wehrmacht-ul a încetat, practic, să mai existe în România.
Când istoricii vorbesc despre pretinsa eliberare a României de către ruși, ei spun povești. Sovieticii au făcut o „plimbare de sănătate” de-a lungul întregii țări, pentru a merge apoi să se bată prin părțile ungurești. Ei nu au tras nici măcar un singur glonte…



La 7 septembrie, mama și cu mine am hotărât să ne întoarcem la București. Mergând cu mașina la gară, am întâlnit primele trupe rusești. Dacă se poate spune așa. Erau trei călăreți, fără îndoială originari din Mongolia, deoarece semănau cu gravurile lui Ginghis Han. Mama mea i-a privit fix, puțin îngrozită:
- Dacă asta este ceea ce ne așteaptă… Să ne păzească Dumnezeu!
Am călătorit într-un fel de automotor. De-a lungul întregului parcurs, șoselele ne-au oferit spectacolul unor interminabile coloane de ruși, cu camioane, căruțe, cai, oameni mergând pe jos…
Am ajuns în cele din urmă fără probleme în gara București, unde ne aștepta întreg guvernul provizoriu pe care îl numisem.
Philippe Viguié Desplaces: - Ați primit vreun mesaj de la tatăl Majestății Voastre?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu.
Philippe Viguié Desplaces: - Ziua de 23 august 1944 a fost, într-un fel, ziua încoronării Majestății Voastre. În ce stare de spirit vă găseați atunci când v-ați întors la București?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - În ziua loviturii de stat, nu prea m-am gândit să îmi analizez reacțiile! Făceam ceea ce consideram că este de datoria noastră, atâta tot! Abia mai târziu mi-am dat seama pe deplin de ceea ce noi înfăptuiserăm. Încetarea alianței noastre cu un ocupant, fără vreun ajutor din afară, organizarea unui complot la numai câțiva metri de sediul Gestapo-ului, aceasta era culmea îndrăznelii.
Cât despre „alianța” cu rușii, cei care mai spun și astăzi că ne-am debarasat de nemți pentru a da România pe mâna Rusiei, nu știu despre ce vorbesc. Ungaria și Cehoslovacia s-a bătut împotriva rușilor până în ultimul minut, și unde le-a dus aceasta? În același punct. Cu această diferență, totuși, că ele au fost fizic distruse, ceea ce nu a fost cazul nostru.”
Din volumul: „Majestatea Sa Regele Mihai al României. O domnie întreruptă”. Conversații cu Philippe Viguié Desplaces. Ed. Libra, 1995, pag. 71-96