My GnuPG key

We can communicate via secure e-mail using GnuPG / OpenPGP, which I strongly recommend. More details in this guide.

For those seeking to write to me, here is my public GnuPG key:

pub
4096R/0xC2B8B57AAAFC29CE 2016-02-29
Fingerprint=EA7F F4E9 08A4 B62D 34E0 9889 C2B8 B57A AAFC 29CE
sub 4096/0x059CDF01110D7CE9 2016-02-29

marți, 22 decembrie 2015

Majestatea Sa Regele Mihai despre Revoluția română din decembrie 1989



Cu o emoție fără cuvinte, Majestatea Sa Regele Mihai transmite românilor un salut, lângă troița din Piața Universității din București. Luau sfârșit 50 de ani de exil forțat, impus de comuniști împotriva voinței națiunii. Foto credit: historia.ro

Într-un dialog purtat cu jurnalistul francez Philippe Viguié-Desplaces în 1990, Majestatea Sa Regele Mihai I vorbește despre Revoluția română din decembrie 1989, despre combinația de eroism popular autentic și intoxicări ale serviciilor secrete care a luat naștere atunci, despre situația lui Ceaușescu și a comunismului perestroikist în Europa, despre noii conducători Iliescu și Roman și despre gândurile Sale din acele zile.

La data evenimentelor din decembrie 1989, Majestatea Sa se afla în Elveția, în exilul forțat ce îi fusese impus de comuniști, prin șantaj, după lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.

Relatarea a apărut în volumul „Majestatea Sa Regele Mihai al României - O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié-Desplaces”, Editura Libra, 1991. Toate drepturile asupra fragmentului citat mai jos, fără scop comercial,  aparțin editurii.

Iată relatarea:


„Kafkian, orwellian, ubuesc… Regimul instaurat de Ceaușescu a meritat desigur aceste trei calificative. Partea cea mai tristă este că lumea nu și-a dat seama de asta decât în ultimele luni ale domniei sale. „Conducătorul suprem”, cum îl numea propaganda oficială, această „Dunăre a gândirii”, „tezaur de înțelepciune strălucitoare”, a fost într-adevăr considerat, timp îndelungat, de către Occident ca o relație care trebuie întreținută sau ca o armă cu care să fie doborât uriașul sovietic. Chiar în 1984, România nu a văzut ea adresându-i-se laudele unanime ale presei americane pentru că îndrăznise să sfideze boicotul decretat de sovietici față de Jocurile Olimpice de la Los Angeles?

Contrar celor ce s-au spus, dominația lui Ceaușescu asupra poporului său se sprijinea mai puțin pe teroarea fizică decât pe o teamă psihologică. Dominație mai insidioasă și incomparabil mai eficientă. Dacă faimoasa poliție politică, Securitatea (în românește în text, n.t.), înregistra convorbirile de la locul de muncă și câteodată și pe cele particulare, ea nu avea întotdeauna timpul necesar pentru a asculta acești munți de benzi. Îi era de ajuns să se știe că urechile poliției politice se aflau pretutindeni. În același mod, îi plăcea să răspândească zvonul că un român din patru sau din zece era agent de-al său, cu scopul de a întreține un climat de permanentă suspiciune. Locuitorii Bucureștiului îi dăduseră de-acum numele de „Paranopolis” orașului lor. Și după cum s-a exprimat un scriitor disident, ei trăiau acolo „în capul unui nebun”.

1965-1989: douăzeci și cinci de ani în cursul cărora românii au fost nevoiți, prin forța lucrurilor, să se compromită pentru a supraviețui, să se dedea la josnicii pentru a obține ceea ce li se datora: un loc de muncă, o locuință, o pensie, hrană… În acest timp, Nicolae Ceaușescu pusese să fie construit acel „Palat al Poporului” al său, cel mai mare edificiu din lume – și cel mai urât. În fața unei atare măreții, Ceaușescu avea să exclame, într-o zi:

„- Un om ca mine nu se naște decât o dată la cinci sute de ani!”

Iar colaboratorii săi au dat aprobator din cap, spunându-și că, la urma urmelor, era și aceasta o consolare.

Pentru români, ca și pentru țara lor, aceștia au fost ani furați, ani pierduți. Întreaga economie era zdrobită, sclerozată de planificare, epuizată de acei „elefanți albi” precum „Palatul Poporului” sau de giganticele rafinării de petrol care nu funcționau nici la sfertul capacității lor.

Însă cel mai grav este faptul că un sfert de secol de astfel de regim a transformat poporul român, lăsându-i doar servilismul – ca perspectivă și cinismul – ca mod de gândire. Se poate pune întrebarea dacă românii l-au răsturnat pe Ceaușescu pentru a se debarasa de el sau de un întreg sistem. Amprenta comunismului nu se va șterge într-o zi.

*

Philippe Viguié-Desplaces: - La 21 august 1968, într-un discurs pronunțat vis-a-vis de Palatul Regal din București, Ceaușescu declara: „Invadarea Cehoslovaciei de către tancurile Armatei Roșii este o mare greșeală și o amenințare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume, și o zi a rușinii în istoria mișcării revoluționare”. O astfel de luare de poziție nu poate fi decât aprobată…

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Mă îndoiesc foarte tare că a fost sinceră. Este posibil ca Ceaușescu să fi dezaprobat represiunea împotriva experienței lui Dubček în Cehoslovacia, dar faptul nu este el pură și simplă demagogie? În orice caz, această luare de poziție a fost de o abilitate supremă. Criticând intervenția sovietică, Ceaușescu a obținut un brevet de naționalist din partea românilor și un brevet de disident din partea Occidentului. Era începutul unei confuzii fatale, care avea să îi permită să se mențină la putere timp de un sfert de secol…

Nicolae Ceaușescu în balconul Comitetului Central al PCR (vis-a-vis de Palatul Regal), vorbind împotriva intrării tancurilor sovietice în Cehoslovacia, august 1968. Foto credit: historia.ro

Atunci când, la 22 martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost numit prin-secretar al Partidului Comunist Român, pentru țară a început „o nouă eră”. Noi nu știam mare lucru despre el, cu excepția faptului că fusese președintele tineretului comunist. Unii considerau că este mai „frecventabil” decât Ana Pauker sau Gheorghiu-Dej. Destul de repede, totuși, ne-am dat seama că Ceaușescu fusese scos din același tipar stalinist. Și o declarație în favoarea Primăverii de la Praga nu era suficientă pentru ca acest fapt să fie uitat. Teoriile la care adera Ceaușescu s-au soldat cu un dezastru în planul uman.

Faptul că nu fusese prea cunoscut înainte de numirea sa în postul de prim-secretar ar fi trebuit să ne incite să fim circumspecți. Este întotdeauna ceva foarte suspect să vezi pe cineva de genul lui propulsat dintr-o dată în fruntea unei țări, fără ca nimeni să știe prea bine de unde a apărut. Știu că fusese incapabil să își termine studiile, pentru că era prea puțin inteligent, și că începuse ca simplu ucenic de cizmar. Organizația tineretului comunist în care s-a înscris a fost unicul lui „bagaj cultural”… Toate regimurile totalitare, fie ele de extremă dreaptă sau de extremă stângă, cărora li se atribuie o personalitate închipuită sfârșesc prin a-și pierde mințile.

Philippe Viguié-Desplaces: - Începând cu 1952, s-a vorbit totuși despre o anumită liberalizare a regimului comunist românesc. Majestatea Voastră s-a bucurat de acest lucru sau ați rămas sceptic?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - În 1952, am asistat într-adevăr la prima epurare a clanului „moscoviților”, printre care și Ana Pauker. A fost o ușurare văzând-o că părăsește prim-planul scenei. Faptul i-l datorăm lui Gheorghiu-Dej. Însă această epurare a fost mai mult rezultatul luptei pentru putere decât o adevărată liberalizare a regimului. În acea vreme, mii de români au cunoscut închisoarea și tortura.

Ceaușescu a dat poate dovadă de mai multă dibăcie în modul în care s-a impus. Însă cele două guvernări erau tot atât de detestabile, una ca și cealaltă. Singurul punct pozitiv la activul regimului lui Gheorghiu-Dej este că acesta a durat mai puțin…

Din 1965 până în 1970 – chiar și începând cu 1964, când a fost acordată o amnistie de mari proporții – în România s-a vorbit din nou de „liberalizare”, însoțită de o anumită prosperitate. Această apreciere este în mod evident foarte relativă. Dacă au existat progrese, între altele în aprovizionarea magazinelor, acestea au fost de scurtă durată: curând totul a basculat în haos! De fapt, a fost ca și când i-ai arăta cuiva o bucățică de zahăr ca să poți să îi dai mai bine cu ceva în cap.

În realitate, sistemul nu se abătea de la modelul stalinist. În așa măsură încât, atunci când aud spunându-se că, de cum a ajuns la putere, Ceaușescu a încercat să rupă legăturile cu Uniunea Sovietică, îmi pun unele întrebări. Această atitudine nu a fost ea, de fapt, orchestrată de Moscova?

În orice caz, asta a fost întotdeauna impresia mea. Declarasem mai demult că, dacă Ceaușescu ar reuși să ne elibereze de sub tutela sovietică, i s-ar ridica un monument la București.

Acest lucru însă nu s-a produs. Se cunosc în prezent dedesubturile afacerii: această pretinsă independență față de Moscova era o combinație a KGB-ului, o fațadă care dădea rușilor posibilitatea de a-i trimite pe români să le îndeplinească toate treburile lor murdare.

Philippe Viguié-Desplaces: - Totuși, Occidentul a înghițit momeala. Atunci când de Gaulle a efectuat faimoasa sa vizită la București, în mai 1968, și când și-a punctat discursul cu un vibrant „Trăiască Ceaușescu!”, dumneavoastră Sire, considerați că a fost o zi a rușinii pentru Franța?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - A fost o zi a rușinii pentru toți cei care au luat parte la ea. Eu nu am acceptat niciodată atitudinea lui de Gaulle, nici a tuturor celor care s-au dus în România după aceea. Ori de câte ori un șef de stat se ducea la București, regimul Ceaușescu dobândea o nouă legitimitate. Occidentul ar fi trebuit să înțeleagă că, acordând o favoare statului român, nu aducea neapărat un serviciu unui popor care, încetul cu încetul, se scufunda în întuneric.

Președintele Charles de Gaulle în România, primit de Nicolae Ceaușescu.

Franța, la fel ca tot Occidentul, ar fi trebuit să se arate mult mai strictă față de Ceaușescu. După aceea, pentru a se justifica, lumea liberă a lansat ideea că punând România sub blamul națiunilor nu s-ar fi realizat decât o penalizare a poporului. Eu consider că acesta este un argument fără valoare: poporul român suferea deja, așa că diferența nu ar fi fost mare. Dimpotrivă, eu cred că o denunțare limpede și fără echivoc ar fi adus un sprijin moral unor oameni cărora acest lucru le lipsea enorm de mult. Închipuiți-vă consternarea și durerea acestui popor care îl vedea pe călăul său străbătând lumea în lung și-n lat și primindu-i pe mai-marii planetei, care îi decernau tot felul de decorații...

Când l-am văzut pe Ceaușescu la el acasă, alături de un Nixon zâmbitor, a fost pentru mine o sfâșiere. Căci, dacă populația l-a aclamat, acest entuziasm îi era destinat lui Nixon, nu lui Ceaușescu. Era ca un apel patetic către lumea liberă. Dar poate că președintele american profitase de călătoria sa pentru a obține informații mai exacte asupra situației reale din România? Iată cel puțin ce speram eu.

Numai că, atunci când vezi creditul acordat lui Ceaușescu până la căderea sa, ești în drept să îți pui unele întrebări asupra acestui din urmă punct. În 1983, vicepreședintele american din acel moment, un anume George Bush, îl califica drept „comunistul cel bun”. Până astăzi, acest tratament de favoare a rămas pentru mine de neînțeles. Și cu atât mai mult pentru români. Ei auzeau în permanență Statele Unite și Anglia prevalându-se de respectarea principiilor de dreptate, de libertate și de democrație. Și îi vedeau pe reprezentanții lor lăudându-l pe Ceaușescu… De-a ce se jucau țările occidentale? Ce așteptau ele de la dictatorul român? Ele i-au conferit prestigiul pe care el îl dorea, fără a obține nimic în schimb. Ceaușescu nu și-a onorat nici măcar o singură promisiune dintre cele pe care le făcuse. Banii pe care i-a primit cu titlu de ajutor internațional s-au dus direct în buzunarul său.

Într-un anume fel, România a fost sacrificată relațiilor est-vest. S-ar putea spune același lucru despre toate țările din est, de altfel. Fără a se sinchisi nici măcar o clipă de soarta populațiilor, au fost susținute guvernele care manifestau cea mai mică veleitate de rezistență față de hegemonia sovietică. Ceaușescu a făcut atâta zgomot cu pretinsa sa independență față de Moscova, încât toată lumea a căzut în cursă.

Pentru a explica acest compromis, Occidentul a invocat rațiunea de stat. Se știe că aceasta a constituit întotdeauna o explicație foarte comodă. Primirea cu mare pompă a lui Ceaușescu la Londra ne-a întristat foarte mult, date fiind legăturile care ne uneau cu familia regală britanică. Regina Elisabeta ar fi declarat în particular că aceasta a fost „ziua cea mai neagră din viața sa”. Această trecere pe la Buckingham fusese condiția stabilită de dictator pentru a cumpăra avioane de la englezi. Dar, deși a fost primit de Regină, el nu a cumpărat niciodată aparate. Sau poate unul sau două…

Ulterior, Regina Elisabeta mi-a vorbit din nou despre acest urât episod, explicându-mi că fusese nevoită să se supună guvernului său. Ea a insistat asupra faptului că Ceaușeștii se dovediseră a fi niște oaspeți extrem de dezagreabili. Se povestește că președintele Giscard d'Estaing o prevenise pe Regină că nu trebuia să așeze obiecte de valoare în apartamentul Ceaușeștilor căci odată primiți la Paris, ei luaseră tot, până la ultimul bibelou! La Londra, Ceaușescu pusese condiția să aibă propriul său bucătar care să îi pregătească mesele. Îi era îngrozitor de frică să nu fie otrăvit.

Dincolo de anecdotă, ceea ce rămâne astăzi cel mai greu de admis este să auzi lumea liberă adăpostindu-se în spatele „ignoranței sale cu privire la situația reală din România!”. Că opinia publică occidentală nu era complet informată, asta o cred, dar să nu vină nimeni să îmi spună că guvernele nu cunoșteau adevărul! Nu dispuneau ele oare de servicii de informații eficiente?

De altfel, încercasem eu însumi să le pun în gardă. Am trimis mesaje la Londra și în alte părți. Și totuși, am întâlnit un membru al guvernului britanic care a negat că ar fi luat vreodată cunoștință de ele…

Eu consider că, într-un anume fel, lumea liberă s-a făcut complicele, desigur involuntar, al crimelor lui Ceaușescu. A spune că îi port pică ar fi prea mult. Regret însă faptul că, la căderea dictatorului, puține voci, puține state au avut curajul să își recunoască vina. Este totuși o calitate aceea de a ști să îți recunoști erorile. Este însă esențial că guvernele vizate își deschid astăzi ochii asupra celor ce se petrec în România, astfel încât să nu mai intre în același cerc vicios.

Philippe Viguié-Desplaces: - În tot timpul perioadei lui Ceaușescu, Majestatea Voastră a mai păstrat contacte cu România?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Contacte directe, nu. Era imposibil! Românii nu puteau obține viza de ieșire. Cei care, totuși, ieșeau, de exemplu cu ocazia unui congres, făceau să îmi parvină cărți poștale din străinătate. Singurul meu contact cu România era radioul, BBC-ul sau Radio Europa Liberă. Și mai puteam, de asemenea, conta pe unele persoane, străini, care transmiteau anumite informații în România. Era o cale indirectă, dar la urma urmelor era totuși o cale!

Această „manta de plumb” care apăsa asupra țării noastre ni s-a părut foarte greu de străpuns. În orice caz, ea amâna din an în an perspectiva unei eventuale întoarceri. Totuși, nici o clipă nu mi-am închipuit că nu voi mai revedea România.

În așteptarea acestui moment, trebuia să mă îngrijesc de securitatea familiei mele, pe care lupta mea o expunea unor posibile represalii din partea regimului Ceaușescu. Primeam cu regularitate, în special în anii optzeci, scrisori de amenințare sau insultătoare. Cele mai multe veneau nu din România, ci din Franța, din Italia sau din Statele Unite. Corespondenții mei anonimi le alăturau și fotomontaje: Regina, fiicele mele și cu mine eram reprezentați cu câte o pată neagră pe frunte pentru a simboliza sângele care curge. Sau aveam desenat câte un pumnal în spate. Acestea fiind spuse, dacă această corespondență delirantă avea drept scop să mă impresioneze, încercarea a fost ratată! A fost atacată, folosindu-se aceleași procedee, familia mea, până și nepoții mei. Aceste acțiuni nu s-au oprit decât pe la mijlocul anului 1989. Ori de câte ori primeam o astfel de scrisoare, o dădeam la tradus și le trimiteam câte o copie autorităților elvețiene.

Autorul lor nu era desigur altul decât Securitatea, faimoasa poliție politică a regimului Ceaușescu, care avea agenți în lumea întreagă. Fără îndoială pe unii dintre ei i-am primit chiar aici, în salonul meu de la Versoix. Într-adevăr, de ani de zile, noi îi primim pe toți românii care se prezintă aici. Chiar și astăzi, atunci când cineva sună și spune: „Sunt român, aș putea să îl văd pe Rege?”, ies și stau cu el de vorbă câteva clipe. În schimb, din motive de securitate, nu mai lăsăm pe nimeni să intre în casă. Dar este destul de probabil ca agenți ai Securității să se fi strecurat printre acești români în trecere.

Elvețienii, în ceea ce îi privește, nu au luat măsuri de securitate deosebite: ei nu m-au considerat ca fiind o persoană oficială. Ei au pus totuși o mașină a poliției să facă în mod regulat un rond în fața porții mele. Din când în când, atunci când mi se aducea câte un buchet mare de flori, acesta era de îndată confiscat de către polițiști. Doi jandarmi îmi aduceau înapoi buchetul după ce acesta era verificat. S-au arătat întotdeauna amabili și atenți, dar fără exces de zel.

Philippe Viguié-Desplaces: - Sire, ce diferență faceți între Securitate și Garda de Fier?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Securitatea este o organizație de stat, în timp ce Garda de Fier era mai mult o organizație politică. Metodele lor, însă, rămân aceleași. În așa măsură încât anumiți comentatori au crezut că pot identifica în această violență organizată o caracteristică intrinsecă a firii românești. În mod evident, aceasta este o teorie ridicolă. Tortura nu face parte din tradițiile noastre!

Drama constă în aceea că aceste mișcări își recrutau adepții din păturile cele mai defavorizate ale societății, teren privilegiat pentru niște manipulatori pricepuți. Pentru mulți dintre acești „declasați”, violența deschidea o cale de acces către o anumită respectabilitate publică.

Garda de Fier a primit, totuși, sprijinul anumitor intelectuali, în parte datorită faptului că își proclama adeziunea la o ordine creștină. Securitatea, însă, s-a sprijinit întotdeauna numai pe violență. Nici religie, nici credință, nici filozofie: era vorba pur și simplu de o organizație de ucigași dirijați de stat.

Philippe Viguié-Desplaces: - Pentru a-și întări dominația asupra populației, Ceaușescu hotărâse să radă de pe fața pământului cinci sute de sate și niște biserici ortodoxe care constituiau adevărate capodopere. Nu este oare România eternă, al cărei simbol sunteți Majestatea Voastră, cea pe care el încerca să o distrugă?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Este sigur așa. Dar acțiunea se înscria, înainte de toate, într-un proces de îndoctrinare a poporului. Țăranul este cel mai puțin vulnerabil la încercările de manipulare deoarece el se află „înrădăcinat” pe un pământ cu care întreține o legătură afectivă. Prin deplasarea populațiilor, Ceaușescu vroia să rupă această legătură. Comuniștii au alungat familiile din casele lor, au săpat cu buldozerele gropi adânci în care au împins casele sărmanilor oameni, sub ochii lor. Țăranii s-au trezit apoi închiși în cuști de beton neterminate și folosiți în uzine unde erau mai ușor de supravegheat.

Țăranii constituiau coloana vertebrală a României. Distrugându-i astfel, Ceaușescu a comis o eroare fatală. La 27 iulie 1988, o serie întreagă de personalități s-au manifestat la București împotriva acestui proiect de sistematizare. Nu se mai văzuse niciodată așa ceva sub Ceaușescu. Acest 27 iulie 1988 este, în această privință, o dată foarte importantă: începând cu această luare de poziție, occidentalii și-au dat seama de faptul că în regimul Ceaușescu existau fisuri, ceea ce eu știam deja de multă vreme! Când stai la căpătâiul unei țări, ajungi să percepi și cel mai mic acces de febră care o zguduie.

Dar asta nu însemna că se câștigase ceva. Ceaușescu era un om solid instalat care își sprijinea regimul de teroare pe o poliție secretă de o eficiență remarcabilă. Se simțea că se clatină, dar nu se vedea încă în ce fel ar putea fi răsturnat.

Chiar și în 1989, când comisia drepturilor omului a condamnat România la ONU, era încă imposibil să mizezi pe o prăbușire a regimului. Ceaușescu nu era genul care să se lase impresionat de o condamnare internațională, pe care o considera un amestec în treburile interne. Trimisesem eu însumi rapoarte la Națiunile Unite cu privire la situația drepturilor omului în România. Nu știu dacă această acțiune a avut vreo influență oarecare. Oricum, nu îți pierzi niciodată timpul denunțând încălcarea libertăților fundamentale...

În schimb, ceea ce este sigur este faptul că afacerea satelor și bisericilor a contribuit foarte mult la trezirea conștiinței „popoarelor libere”. În acel timp, am luat o inițiativă care consta în a cere unor personalități să patroneze anumite sate românești pe care Ceaușescu vroia să le demoleze. Astfel, l-am solicitat pe primarul Parisului, Jacques Chirac. Era vorba de a face cunoscută această afacere, deoarece tăcerea este cel mai rău dușman al nostru. Totuși, această acțiune rămânea extrem de delicată: occidentalii nu se hotărâseră încă să îl abandoneze pe Ceaușescu și ezitau să îmi răspundă, temându-se să nu se angajeze prea mult. Alte organizații au preluat ștafeta. Belgienii au început primii această acțiune de patronare, apoi a urmat Franța, apoi Elveția...

Philippe Viguié-Desplaces: - Primarul Parisului V-a răspuns?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu, nu direct.

Philippe Viguié-Desplaces: - Biserica Română nu ar fi putut oare să își facă auzit mai mult glasul? Se poate spune că ea s-a compromis cu guvernul?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Sunt încă foarte șocat de lipsa de reacție a Bisericii noastre din România. Când regimul a început să distrugă aceste biserici, reducând la neant câteodată, dintr-o lovitură de buldozer, capodopere ale artei bizantine, ierarhia ortodoxa română nu a suflat o vorbă. Cum să explici această tăcere? În străinătate a fost scandal. Acolo, absolut nimic. Acești oameni ai bisericii au fost aceiași care, la alegerile din 1990, au convins lumea să voteze pentru prietenii domnului Iliescu, care pentru mine sunt supraviețuitorii și moștenitorii sistemului comunist.

Complezență, lipsă de caracter? Nu știu cum să explic inerția Bisericii noastre. În mod tradițional, ea s-a aflat în fruntea luptei pentru întregirea și independența țării. Rolul său în istoria noastră este preponderent. De această dată, ea a strălucit prin absență. Bătrânul patriarh al României a recunoscut, după căderea lui Ceaușescu, că dăduse dovadă de lașitate. El a demisionat după răsturnarea dictatorului... pentru a se reîntoarce odată cu venirea domnului Iliescu.

Totuși, ceea ce este adevărat pentru vârful ierarhiei nu este în mod obligatoriu valabil și pentru preoții de la bază: eu știu că au fost numeroși cei care, la sate, au spus ceea ce gândeau, cu riscul vieții lor.

În ansamblu, însă, sunt nevoit să acuz Biserica Română de neîndeplinirea datoriei sale. Nu vreau să mă amestec direct în treburile Bisericii, chiar dacă Regele întreținea cu aceasta relații privilegiate: într-adevăr eu îi consacram pe episcopii aleși de Sinod. Consider că aceasta îmi dă dreptul să îmi exprim părerea. Apreciez că există doi sau trei mitropoliți, rezidând în alte centre decât Capitala, pe care se poate conta. Dar, deocamdată, ei sunt subordonați celor de la București și sunt lipsiți de libertatea de acțiune.

Ce păcat, în fond, că noi nu am avut un Papă român! Șeful Bisericii Ortodoxe, decanul-patriarh de la Constantinopol, nu intervine în nici un caz în treburile interne ale celorlalte țări.

Philippe Viguié-Desplaces: - Majestatea Voastră considerați că intelectualii români și-au jucat rolul în timpul dictaturii lui Ceaușescu?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - O bună parte dintre ei au alunecat înspre comuniști, ceea ce este întotdeauna o compromitere pentru spirit. Aceștia nu au fost la înălțimea a ceea ce puteam aștepta de la ei. Alții, în schimb, au suferit pentru a rezista comunismului și nu au ieșit din închisoare decât după căderea lui Ceaușescu. Doina Cornea, de exemplu, a dat dovadă de un curaj exemplar. Este o luptătoare convinsă pentru libertate și democrație.

Trebuie să știi să desparți grâul de neghină. Este însă de netăgăduit faptul că atitudinea celor care nu au înțeles pericolul comunismului a dăunat mișcării intelectuale românești în ansamblul său, cu toate că - în acest plan - noi am fost întotdeauna o mare națiune. Gândiți-vă la Ionesco sau la Cioran...

Mulți scriitori români sau savanți ar fi făcut desigur mai bine să părăsească România, pentru a evita să se compromită cu un regim care nega valorile elementare și fundamentale ale Omului.

S-ar putea să pară surprinzător că, de-a lungul întregii „ere Ceaușescu”, nu a existat nici un mare disident de talia lui Mandela în Africa de Sud, a lui Soljenițîn în Uniunea Sovietică sau a lui Walesa în Polonia. Însă, trebuie spus că presiunea era mult mai puternică la noi decât în alte țări. Observatorii străini, singurii care ar fi putut să dea ecou vreunei acțiuni de rezistență, erau respinși sistematic la frontiere sau atât de bine încadrați de mașinăria statului încât, în nici un caz, nu puteau percepe realitatea. Iar dacă vreun român deschidea gura, el se trezea de îndată la închisoare.

Știți, caracterul unui popor se făurește în cursul istoriei sale. A noastră este plină de invazii și românii sunt sătui să tot fie atât de asupriți de soartă. Această realitate istorică a influențat mult reacțiile. Există la noi un proverb care spune „capul ce se pleacă sabia nu-l taie”.

Unii vor vedea în asta resemnare. Eu prefer să folosesc cuvântul „demoralizare”. Țara noastră iese cu greu dintr-o lungă perioadă de descurajare. Nici un popor occidental nu a înțeles suferința românilor...

*

Philippe Viguié-Desplaces: - Cum ați trăit venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, prăbușirea Europei de Est și, mai ales, acel simbol spectaculos care a fost căderea Zidului Berlinului?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - A fost o surpriză dumnezeiască. Din acest punct de vedere anume, țin să îi aduc omagiul meu lui Gorbaciov. Dacă el nu se încumeta să o apuce pe această cale, ne putem întreba unde am fi ajuns astăzi. Dar trebuie să adaug că îmi mențin rezervele și rămân oarecum reticent asupra personajului „Gorbaciov”, ca în fața a tot ceea ce vine din Est. Omul nu mi s-a părut cu adevărat simpatic. Poate că am prea multă ținere de minte... În orice caz, după părerea mea, a fost o exagerare să i se decerneze Premiul Nobel pentru pace.

Oricum, căderea Zidului Berlinului a fost o bucurie imensă. Familia mea și cu mine am urmărit acest spectaculos eveniment, ca toată lumea, la televizor. Am sărbătorit chiar acest moment cu șampanie!

La început, totuși, ne temeam că România va scăpa mișcărilor de eliberare care se conturau în Est. Ca și Albania, ea apărea exclusă de la „dezgheț”, părea o insulă insubmersibilă a stalinismului. Desigur, noi nu ne îndoiam că într-o zi acest bastion va sfârși prin a cădea, însă era greu să ne închipuim care va fi forța în stare să realizeze acest miracol. Revoluția română era ineluctabilă, dar ea ne-a surprins totuși prin felul cum s-au precipitat evenimentele. Gândiți-vă că o lună înainte de căderea sa, Ceaușescu fusese reconfirmat în funcțiile sale!

Imaginea care va rămâne pentru mine simbolică pentru această prăbușire bruscă este cea a lui Ceaușescu apărând în balconul Comitetului Central, pe 21 decembrie 1989, și crispându-se deodată când a auzit crescând vuietul mulțimii, vuiet care s-a transformat în huiduieli și în fluierături: „Jos asasinii”, „Românie, deșteaptă-te”. În ochii dictatorului s-a citit mirarea. Să îl vezi pe acest tiran, atât de sigur de el de obicei, pierzându-se cu firea, era foarte tulburător. Aproape în direct, prăbușirea unui om era ceea ce se citea pe chipul lui.

Philippe Viguié-Desplaces: - Manifestația s-a transformat în răzmeriță, luptele de stradă în revoluție. Majestatea Voastră a urmărit evenimentele țintuit în fața aparatului de televiziune. Care erau sentimentele care vă însuflețeau?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Sentimentele noastre erau amestecate. După surpriză, a urmat spaima în fața violenței înfruntărilor și a imaginilor pe care le transmitea televiziunea. Noi am înregistrat în mod sistematic pe magnetoscop toate reportajele ca să putem păstra aceste documente prețioase.

În aceste filme, nu am mai recunoscut decât puține dintre locurile familiare ale Capitalei. Planurile pe care le filmau operatorii erau întotdeauna puțin cam prea înguste. Am putut totuși să revăd Palatul Regal, cu emoția pe care v-o puteți închipui. Și totodată cu tristețe, văzând că arde. Fosta Sală a Tronului era ținta tuturor trăgătorilor. Și noi știam că acolo atârnaseră comuniștii tablourile noastre, printre care cele luate de la Sinaia. Din fericire, am aflat ulterior că ele au fost cruțate, ceea ce o datorăm custozilor muzeului. Ce curaj au avut acești oameni asediați și care, cu riscul propriei lor vieți, au salvat aceste capodopere!

Între Sala Tronului și balconul în care Familia Regală apărea altădată în zilele de sărbătoare, se spune că Securitatea își amenajase puncte de apărare. Faptul nu mi-a fost niciodată confirmat. Remarc că, în mod ciudat, clădirile asupra cărora s-a tras nu au nimic de-a face cu partidul comunist. Sediul partidului, la oarecare distanță de Palat, a rămas practic intact...


Tancuri în Piața Palatului Regal din București, în zilele Revoluției din 1989. Locul este numit azi „Piața Revoluției” pentru a i se eluda semnificația monarhică. În dreapta, se poate observa fațada ciuruită și arsă a Palatului Regal (aripa dinspre Biserica Kretzulescu conținea apartamentele regale). Foto credit: peteava.ro



Am fost, de asemenea, foarte mirați să constatăm că din aceste înfruntări ieșeau învingători Petre Roman, despre care nimeni nu auzise vorbindu-se, și Ion Iliescu, pe care îl cunoșteam puțin. Ceea ce se știa despre acesta din urmă nu era totuși deloc liniștitor: produs pur al sistemului, el fusese dat la o parte de Ceaușescu, dar trimis la Moscova ca „reprezentant” al partidului comunist.

Această evoluție ne neliniștea. Pe cât am susținut și împărtășit, la început, acest formidabil elan de speranță care a fost revoluția română, pe atât ne-am îndoit după aceea că acest elan fusese spontan. Ca să fiu cinstit, acum nu o mai cred deloc. Însă chiar și dacă declanșarea a fost artificială, ridicarea populară împotriva comunismului a fost, ea, foarte reală.

Când Iliescu și Roman au ieșit la suprafață, primul ca președinte al republicii, cel de-al doilea ca prim-ministru, unele dintre presentimentele noastre s-au dovedit exacte. Astăzi, consider ca foarte posibil, așa cum o afirmă unii, ca KGB-ul să fi teleghidat aceste răsturnări.

Rămâne însă de aflat care era scopul exact urmărit de Moscova. Eu nu văd decât o singură explicație plauzibilă. Rușii simțeau că edificiul Ceaușescu începuse să pârâie. Spiritul latin al românilor risca să ia foc și să arunce peste bord comunismul. Pentru a evita o răsturnare atât de radicală și cu speranța de a-și salvgarda totuși sistemul, rușii au hotărât să îl sabordeze pe Ceaușescu. În momentul în care Uniunea Sovietică cunoștea problemele interne grave și în timp ce Pactul de la Varșovia în ansamblul său amenința să se răscoale, a grăbi căderea dictatorului fără a o provoca pe cea a comunismului putea demonstra, în mod abil, că ideologia marxist-leninistă rezistă.

Totul pare acum să confirme faptul că revoluția română s-a desfășurat în realitate sub control și că sinistra Securitate primise asigurări în ceea ce privește supraviețuirea sa.

Philippe Viguié-Desplaces: - Procesul Ceaușeștilor și executarea lor v-au bucurat?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu, absolut deloc! Ceaușescu merita desigur să fie judecat pentru fiecare din actele comise la ordinele sale în România, însă în fața unui tribunal liber și constituit în mod normal, cu respectarea drepturilor omului. Nu știu ce circumstanțe atenuante i s-ar fi putut găsi, în afară de faptul că soția lui era mult mai cumplită decât el. Ea este principalul vinovat, dar asta nu scuză în nici un fel crimele soțului ei.

Oricum, oricare criminal are dreptul la un proces corect. Așa cum s-a desfășurat cel al soților Ceaușescu, el nu era decât o farsă, iar concluzia sa - un omor.

Impresia generală lăsată de regimul Ceaușescu, ca și de această mascaradă finală, este cea de dezgust. Din punct de vedere omenesc, am simțit o oarecare milă. În fața morții, Ceaușescu a fost poate mai curajos decât s-ar fi putut crede.

Philippe Viguié-Desplaces: - V-ați pus problema să vă întoarceți imediat, în timpul acestor evenimente?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - S-a pus, într-adevăr, problema. Eu însumi o doream foarte mult. La urma urmelor, nu era acesta momentul pe care noi îl așteptam de mai bine de patruzeci de ani? dar după ce am cumpănit, am considerat că situația nu era favorabilă sosirii mele. Domnea confuzia și eu nu vroiam să intervin într-o bătălie care nu se încheiase. Preferam să îmi păstrez poziția de observator din afară. Într-un astfel de moment, trebuie să știi să îți păstrezi sângele rece. Prioritatea consta în a scăpa de un regim urât.

Înainte de a efectua întoarcerea mea, trebuia să îi măsor impactul. Cei mai mulți dintre români nu știau nimic despre lupta mea pentru democrație. Căci, timp îndelungat, în istoria oficială a Republicii Populare Române, eu nu am existat. Comuniștii scoseseră pur și simplu epoca monarhistă din manualele de istorie! Rămăsese o mare pagină albă... Apoi, dându-și seama, poate, că era cam prea de tot, au reintrodus familia regală în programe. Dacă stăteai să le dai crezare, noi eram niște „măcelari”, niște „hoți” și niște „profitori” care trăiau ca niște paraziți pe spinarea unei populații înfometate... Vă imaginați genul de inepții pe care le poate vehicula propaganda comunistă!

Mai rămăsese totuși o parte destul de importantă din populație care cunoscuse domnia mea și care transmisese spiritul monarhic copiilor și nepoților săi. Cu toate eforturile sale, Ceaușescu nu a reușit să suprime complet memoria poporului român. Scrisorile pe care le-am primit în momentul căderii lui Ceaușescu dovedesc îndeajuns că eficiența propagandei comuniste nu fusese absolută. La început, erau scrisori ale unor români care ne comunicau cât se simțeau de ușurați după plecarea „vampirilor”, apoi, treptat, au apărut scrisori care mă chemau să revin în țară. Corespondența a devenit într-atât de abundentă, încât a trebuit să înființăm un secretariat pentru a organiza toată această activitate. Fiicele mele s-au întors pentru a ne ajuta...

În această corespondență, am remarcat o absență foarte importantă. Nici un mesaj de încurajare din partea șefilor de stat străini! În afară de membrii familiei, care doreau să afle vești, sau care vroiau să își exprime simpatia față de România. Primul a fost Regele Baudoin, care mi-a telefonat în timpul luptelor de la Timișoara. Prințul Charles și Regele Spaniei au luat, de asemenea, legătura cu noi. În sfârșit, am schimbat numeroase faxuri cu fostul suveran al unei țări care se elibera, Țarul Simion al Bulgariei. Celelalte guverne abia se trezeau...

Philippe Viguié-Desplaces: - În cursul acestor evenimente, v-ați recunoscut poporul? Sau patruzeci de ani de comunism l-au transformat în mod radical?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Am reflectat îndelung la acest aspect. Am ajuns la concluzia tristă că Ceaușescu a reușit să făurească un tip de „om nou”, care din nefericire nu seamănă deloc cu ceea ce cunoșteam eu despre poporul român. Metoda sa s-a sprijinit pe minciună, pe delațiune și pe criticarea grosolană și fără nuanțe a României precomuniste. Noua generație nu știa absolut nimic despre istoria ei. Ceea ce este încă și mai grav este faptul că românii sunt astăzi acriți de suferința lor. Ei și-au pierdut bucuria de a trăi, se suspectează unii pe alții. Aș vrea să insist asupra acestui punct pentru că, după părerea mea, acest lucru nu a fost făcut îndeajuns. Dintre toate crimele odioase de care s-a făcut vinovat Ceaușescu, aceasta este fără îndoială cea mai gravă: el a strivit sufletul poporului român.

Putem vedea în asta o umbră neliniștitoare pentru viitor. Dar ici și colo apar semne încurajatoare. Îmi amintesc că am văzut tineri, și chiar soldați, care îngenuncheau și își făceau semnul crucii. Religia a fost interzisă timp de mai multe decenii, dar acești oameni păreau să nu fi uitat nimic. Dacă se va reuși să se deschidă perspective în fața românilor, să fie mobilizați asupra unui proiect de reconstrucție care să o rupă definitiv cu obiceiurile trecutului recent, atunci țara noastră va fi capabilă de un salt extraordinar.
Românii au arătat că ei vor, în mod hotărât, democrația și libertatea: ei le poartă în ei înșiși. Dorința de libertate nu este un sentiment care poate fi provocat - sau înăbușit -, ci o aspirație naturală, intrinsecă fiecăruia dintre noi.

Philippe Viguié-Desplaces: - Majestatea Voastră consideră la fel ca Silviu Brucan, fostul ambasador român la Națiunile Unite și „eminența cenușie” a lui Iliescu, că va fi nevoie de douăzeci de ani pentru a face din România o țară democratică?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Totul depinde de modul în care se procedează. Dacă se va continua ca până acum, va fi nevoie poate de mai mult. Dar dacă țara va cunoaște o ruptură netă cu comunismul, dacă ansamblul sistemului se va schimba, atunci eu vă garantez că nu va fi nevoie nici măcar de o generație pentru a transforma această țară. Românii învață foarte repede. Însă cu condiția să simtă că se conturează un adevărat proiect de societate.

Știți, când ai trăit patruzeci de ani sub un regim care se baza pe minciună, pe îndoctrinare și pe delațiune, în mod necesar este nevoie de ceva timp pentru a te reobișnui cu o anumită puritate. Roma nu a fost construită într-o singură zi. Principalul obiectiv este de a reda încrederea unui popor descurajat. Dacă reușim să facem asta, restul va urma aproape de la sine.
Din nefericire, ultimele luni arată că nu aceasta este calea pe care mergem. Românii au sentimentul că revoluția lor le-a fost confiscată. Ei au răsturnat un dictator abject: ar fi trebuit să cadă și sistemul. Dar nu s-a întâmplat așa. După atâtea lupte și speranțe, la putere sunt aceiași...

Căci Președintele Republicii, Ion Iliescu, este un comunist. Și asta încă din tinerețe. El și-a făcut studiile la institutul Molotov din Moscova, școala cadrelor de partid. A fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, responsabil cu ideologia, ministru al tineretului... El este prea puternic marcat de începuturile sale pentru a se schimba. Atitudinea sa din timpul revoluției și interviurile sale demonstrează clar că el nu este hotărât să transforme în profunzime societatea românească. Când spune, de exemplu, că a da pământ țăranilor ar fi o eroare! Cum explică el în acest caz că producția agricolă se află astăzi la cel mai scăzut nivel? Că recoltele putrezesc pe câmp? Cum vreți dumneavoastră ca oamenii să muncească un pământ pe care nu au siguranța că îl vor stăpâni într-o zi? Atitudinea lui Iliescu nu este sănătoasă, ea se înscrie în mentalitatea comunistă.

Se citează ca exemplu de liberalizarea a țării reintroducerea multipartidismului: se uită să se precizeze că totul este făcut pentru ca să se creeze aproape o sută de partide, ceea ce diluează forța acestora și nu face decât să contribuie la haosul general. Aceasta este metoda comunistă. Nu este vorba de democrație, ci de o debandadă politică. Gândiți-vă la perioada de după război: nu erau optzeci de partide, desigur, dar tot erau vreo zece sau cincisprezece... Fuseseră supranumite „ciupercile comuniste”. Astăzi, exact același lucru este în curs de a se produce.

Îmi exprim aceleași rezerve cu privire la liberalizarea pieței, al cărei propovăduitor pretinde că este primul-ministru Petre Roman (prim-ministru în 1990, până în septembrie 1991, n.t.). Eu sunt, bineînțeles, pentru piața liberă, condiție sine qua non a progresului. Însă programul de privatizare aplicat de Roman este mai mult decât suspect. Vechea nomenclatură este singura care a profitat de pe urma lui. Aceasta a câștigat milioane la bursa neagră, într-un moment în care populația este afundată în mizerie.

Este locul aici să reamintim originile domnului Roman. Tatăl său, Valter Roman, era un comunist înfocat. El s-a căsătorit cu o spaniolă, foarte probabil comunistă, apoi s-a întors în România, în 1945, și a ajuns general, șeful politic al armatei române. Fiul său, Petre, este produsul pur al acestui mediu. Copil fiind, el nu a auzit decât un singur limbaj, cel al comunismului. Am citit recent undeva că la întrebarea: „Ați accepta să tratați cu Regele?”, el ar fi răspuns: „Nu, din cauza educației mele.” Cum vreți dumneavoastră ca un astfel de om să poată schimba țara în mod radical și pozitiv? El a rămas mai puțin comunist în fapte decât în teorie, desigur, însă cele câteva reforme pe care le-a efectuat nu i-au modificat atașamentul său profund față de „valorile” acestei ideologii.

Philippe Viguié-Desplaces: - Dacă vă veți întoarce în România și vă veți urca din nou pe Tron, considerați că unii membri ai ierarhiei Ceaușescu ar trebui judecați? Care este situația în cazul Iliescu?

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu toți sunt vinovați. Mulți au fost constrânși să se încadreze într-un mecanism pe care nici nu îl inventaseră ei și nici nu erau beneficiarii lui. Trebuie în astfel de situații să dai dovadă de înțelegere și să știi să ierți. Cu toate acestea însă, există responsabili pentru crimele comise în timpul acestor ultimi cincizeci de ani. Deoarece unii dintre ei, în mod voit și în cunoștință de cauză, au perseverat în a distruge această țară și în a-i persecuta pe locuitorii ei. Există anumite lucruri de care nu poți fi absolvit. Este o chestiune de decență față de oamenii care au fost uciși sau torturați.

În ceea ce îl privește în mod precis pe Iliescu, reamintiți-vă afacerea cu minerii din iunie 1990, când Piața Universității mai era încă ocupată de manifestanți. Acești mineri, sosiți în număr mult prea mare pentru a se putea crede că porniseră la drum în mod spontan, au venit, cu trenuri speciale, să devasteze orașul, să omoare români, iar la televiziune a fost văzut Iliescu felicitându-i cu aceste groaznice cuvinte: „Bravo, ați curățat Bucureștiul!”. Aceste cuvinte au rămas întipărite în memoria multora. Un președinte sau un șef de stat legitim nu poate incita la omor fără a deveni el însuși un criminal.

Înțelegeți-mă bine: nu este vorba de a satisface un spirit de răzbunare. Eu nu am intenția să mă întorc în România pentru a umple închisorile. Soluția constă în a pune pe picioare o justiție independentă care să-și facă treaba. Cei care au comis crime sau malversațiuni vor trebui să răspundă pentru ele în fața legii. Dacă sunt condamnați, vor mai putea să facă apel la Rege, care dispune de dreptul de grațiere și de comutare a pedepselor, conform Constituției noastre din 1923. Însă justiția este cea care trebuie să hotărască în primul rând. Înainte de toate, trebuie evitate răfuielile arbitrare care ar face încă și mai dificilă reconcilierea națională.

Eu sunt pentru pacificarea țării, dar afirm aici din nou că există totuși anumite crime care nu pot rămâne nejudecate! Cei care mai țin încă frâiele țării o știu bine, de altfel. Și, îndârjirea violentă cu care se opun la reîntoarcerea monarhiei se datorează, în parte, și acestui fapt...”



duminică, 8 noiembrie 2015

MESAJUL Majestății Sale Regelui Mihai, adresat celor tineri, 8 noiembrie 2015





Cu ocazia praznicului Sf. Mihail și Gavriil și în contextul protestelor #colectiv care au loc în Piața Universității din București și în întreaga țară, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a adresat tinerilor un mesaj special:


„Români,

Când am întors țara de partea Aliaților, pentru salvarea existenței Statului român, aveam 22 de ani. Aceeași vârstă o aveau și cei care se adunau, exact acum 70 de ani, la 8 noiembrie 1945, în Piața Palatului Regal, pentru a-și apăra libertatea. Aceeași vârstă o au și cei ce au ieșit în stradă, în aceste zile.

Un lucru pe care l-am învățat în tinerețe a fost că prietenii te pot dezamăgi mai mult decât dușmanii. Alt lucru învățat atunci a fost că în momentele cruciale rămâi singur.

Democrația și libertățile nu sunt câștigate pentru totdeauna. Nicio izbândă nu este eternă. Omul își câștigă în fiecare zi dreptul de a avea un „mâine”. Țara își redobândește, cu fiecare generație, privilegiul de a continua să existe.

A avea legi bune este un lucru însemnat. A-i face pe oameni să le respecte este încă mai valoros. Dar fundamental este ca oamenii să creadă în ele. România prezentului nu a ajuns încă acolo.

Bunul mers al instituțiilor Statului este condiția libertății și statorniciei noastre. Instituțiile nu pot funcționa fără respectul legii, fără competență și fără etică. Dar, după cum ați constatat recent voi înșivă, legislația cea mai avansată și atitudinea civică nu sunt, din păcate, suficiente pentru a obține și garanta o viață instituțională solidă. Sunt sigur că tânăra generație va ști să găsească, în România ei, justa măsură între atitudinea civică și instituțiile Statului.

Prin unica ei raportare la națiune, Coroana rămâne fântâna mândriei, a încrederii și a iubirii. Ea ocrotește și întruchipează ființa națională. Ea este o punte de legătură între comunități, între credințe, între cetățean și aproapele lui.

Coroana Română împlinește peste câteva luni 150 de ani. Ea a continuat să existe, timp de un secol și jumătate, în ciuda unor nelegiuri și greutăți de neimaginat. Din cei 150 de ani ai Coroanei, aproape 100 i-am trăit personal. Toate acestea mă îndreptățesc să spun tinerilor noștri: Timpul României voastre a început! 

Mihai, Rege”


Originalul mesajului a fost publicat pe blogul oficial al Familiei Regale, aici.



sâmbătă, 24 octombrie 2015

October 24th, 2015: Romanian Monarchists ask President Iohannis to transform the Parliament into a Constituent Assembly






Mesajul ANRM pentru Rege, 25 octombrie 2015








An Open Letter to the President of Romania

by the participants of the Third Congress of the National Alliance for the Restoration of Monarchy (ANRM)

October 24th, 2015





His Excellency

Klaus Werner Johannis

President of Romania






Excellency,




For 68 years, Romanians are suffering the effects of a deep moral crisis, caused by the violent imposition of Republic and Communism, against the national will. Having Communist roots, the Republic imposed by the Soviets is responsible for the hundreds of thousands victims of Communist repression, for the annihilation of public and intellectual elites, for the disfigurement of the country and for an entire dictatorial regime. The People's Court, a creation of the Communist republic, has convicted heroes that were living symbols of the conscience of this nation. Remembering Iuliu Maniu and Mircea Vulcănescu is enough for legitimizing a whole list of heroes that sacrificed themselves just because they loved and served the Fatherland and the King. With the approval of state institutions, the same People's Court still convicts now what it used to convict in the past. The post-1989 republics, displaying only cosmetic face-lifts performed by the successors of the same Communist Securitate, are merely a continuing demonstration that the former regime did not truly ended.

Restoring our nation's identity does not mean just changing a political regime with another, simply replacing one ruling party with another or implementing several economic reforms that would impose silence to some people and facilitate fraud to others. Awakening the nation to democratic life means the recovery of identity, honoring ancestors and those who have sacrificed themselves for our freedoms, respect and promotion of the real moral values, supporting the weakest of us, reinforcing institutions on other principles than clientelism and narrow politics, respect for law, government accountability, the recovery of national dignity and of those elements that really define us. Precisely because it reminded Romanians all of these values, King Michael's speech in Parliament on October 25th, 2011 was a revelation for many. Such a discourse, clear and full of substance, leaned on daily realities but connected to the eternal values of the nation was never pronounced by any president of the Republic, Popular, Socialist or post-Decembrist. On the occasion of His Majesty's speech, we directly experienced the evidence of what constitutes wise balance, a vision situated above the common political level, and institutional continuity. The Monarch means continuity and competence. He represents us as a nation.

Excellency,

The participants in the proceedings of the Third Congress of the National Alliance for the Restoration of the Monarchy (ANRM), representatives of the branches from the entire Romanian territory urgently ask you to transform the Parliament into a Constituent Assembly that will adopt a Monarchic Constitution and restore the Monarchy. This constitutes a top national priority for Romania, a country that was condemned, for nearly 70 years, to material and spiritual destruction of the values that the Good Lord has bestowed upon it.

After 68 years since His Majesty King Michael was blackmailed to abdicate, forced to do this in order to save the lives of dozens of young anti-Communists threatened by death, after 68 years from the unlawful act that plunged Romania into the hell of Communist totalitarianism, after 68 years since the soul of the country was mutilated, we ask the President of Romania to determine the political class and the country's institutions to offer Romania the gift that it deserves: the dignified image, the guarantee of balance and continuity, the identity treasure that equals a Constitutional Monarchy. The new Constitution should allow the Monarchy to serve Romania as it truly should and as we all deserve.

So help us God!

Bucharest, October 24th, 2015

The letter was signed by 473 participants at the Third Congress of the National Alliance for the Restoration of the Monarchy (ANRM) – list of signatories remains open. The original text in Romanian is available here.







miercuri, 19 august 2015

POVESTIREA zilei de 23 august 1944: România, salvată de Majestatea Sa Regele Mihai dintr-un război inutil. Ce spune însuși Regele.















(Această postare este încă ÎN CONSTRUCȚIE: adaug referințe și completări, inclusiv adrese Web și explicații și surse ale imaginilor>)

Anii 1938-1947 au adus, în România, schimbări interne profunde, sub presiunea pretențiilor politice și economice ale Germaniei hitleriste și ale Rusiei sovietice. Pe neașteptate, în 1939 și 1940, Pactul Molotov-Ribbentrop și Dictatul de la Viena (v. aici textul Dictatului) au dus la pierderea unei treimi din teritoriul României Mari, țara liberă, fericită și prosperă lăsată moștenire de Regele Ferdinand I. A urmat ascensiunea tot mai pronunțată a Gărzii de Fier (legionarii), partid al cărui nume, începând cu 1938, fusese legat nu numai de absența democrației, ci și a unui lung șir de abuzuri și crime. Se prefigura, deci, sub presiunea internațională, începutul unei perioade de totalitarism, ecou al evenimentelor din întreaga Europă. În 1940, Regele Carol al II-lea a fost silit să renunțe la Tron în favoarea Principelui Mihai și să părăsească țara. România intra sub dictatura personală a mareșalului Ion Antonescu - o dictatură asupra căreia tânărul rege Mihai, deși oficial șeful statului, nu avea nici un control - iar apoi în Al Doilea Război Mondial.
La 23 august 1944, printr-o lovitură de o mare bravură, Majestatea Sa Regele Mihai reașeza România în tabăra aliaților ei firești - democrațiile vest-europene - și elimina dictatura mareșalului Antonescu, repunând în funcție regimul parlamentar și Constituția democratică din 1923, singura Constituție liberă a României. Din păcate, țara nu avea să cunoască liniștea: deși cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în 1945, România se afla sub ocupația sovietică și avea să intre în lungul șir al anilor dictaturii comuniste. Perioada de trecere, marcată de lupte politice și violențe extreme, avea să dureze doar trei ani: 1944-1947. Brusc, la 30 decembrie 1947, comuniștii români, sprijiniți de invadatorii sovietici, aveau să înlăture, printr-o mișcare ilegitimă, și ultimul obstacol aflat în calea pretențiilor lor și a dezastrului total: Monarhia românească. Fără Rege, statul român s-a dizolvat, iar pentru Suveran începea un lung exil forțat, încheiat abia în anul 1997.
Ce s-a întâmplat în acea zi de 23 august 1944? În decursul zecilor de ani, s-au spus foarte multe minciuni despre asta - fie de către comuniști, fie de către legionarii adversari monarhiei și continuatorii lor, neolegionarii de azi (trecuți, între timp, prin „școala de perfecționare” a Securității ceaușiste). De aceea, sunt prețioase și semnificative mărturiile puținilor oameni care s-au aflat, în acea zi, în centrul evenimentelor, la Palat. Norocul face să avem la dispoziție chiar mărturia Regelui (dată în mai multe ocazii, în declarații și interviuri acordate diverșilor jurnaliști), precum și a apropiaților săi.
Iată, mai jos, ce povestește chiar Majestatea Sa, într-o convorbire avută în Elveția cu ziaristul francez Philippe Viguié Desplaces de la prestigioasa publicație „Le Figaro”, imediat după anul 1990. Fragmentul citat face parte din volumul „Regele Mihai al României: O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces”, apărut în anul 1995 la Editura Libra (traducere de Ecaterina Stamatin). Toate drepturile asupra acestui text, care reprezintă o citare parțială cu scop educativ, necomercial, aparțin editurii. Fotografiile istorice, comentariile explicative introduse în text (marcate ca atare) și legăturile Web nu fac parte din lucrare, ci au fost adăugate de mine, cu menționarea sursei, pentru ilustrarea „mai vie” a celor povestite.
Așadar, să ascultăm ce spune Majestatea Sa Regele, în dialog cu ziaristul francez, despre ziua de 23 august 1944 și despre cauzele care au dus la evenimentele de atunci:


Un rege ostatic


„Dictatura regală” a lui Carol al II-lea, pentru a avea o oarecare șansă de longevitate, trebuia să se sprijine pe o popularitate puternică. Or, aceasta se reducea neîncetat. Abuzurile Magdei Lupescu, despre care se vorbea că este acoperită de bijuterii și de haine somptuoase, jucaseră un rol în discreditarea care lovea anturajul regal. Încetul cu încetul, Regele Carol începuse să se preocupe mai mult de prestigiul său personal decât de interesul național. Căpătase pentru manifestările pompoase și pentru paradele bătătoare la ochi un gust care se apropia de ridicol. În timp ce uzinele germane de armament mergeau în plin, Suveranul României dădea impresia că se interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de modernizarea necesară armatei. În acele vremuri tulburi, țara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă care amintea în mode neplăcut de domnitorii și pașii ocupației turcești. Schimbările sale de orientare și nehotărârea sa aparentă în ceea ce privește politica externă care trebuia adoptată față de criza internațională sfârșiseră prin a-l face să își piardă popularitatea de care se bucurase cu zece ani în urmă.







Trebuie spus, ca o justificare pentru Carol al II-lea, că România se găsea într-o situație dintre cele mai periculoase și că diplomația sa dispunea de un spațiu de manevră extrem de redus. Țara, din care geografia făcuse un stat tampon, se vedea așezată între ciocan și nicovală. De o parte, un Reich care tocmai anexase Austria și Cehoslovacia și care privea cu lăcomie fățișă la rezervele românești de petrol pentru a-și alimenta cu carburant gigantica armadă; de cealaltă, o Rusie dintotdeauna temută care își propunea să pună mâna pe Basarabia, la prima ocazie.





Între aceștia doi, sărmana Românie părea să nu aibă decât o singură ieșire: să se pregătească să își îndure destinul…
Totuși, ea putea să se creadă încă protejată de chiar antagonismul dintre cei doi vecini ai săi. Însă această ultimă speranță a fost zdrobită în august 1939: Ribbentrop, ministru al afacerilor externe al lui Hitler, l-a convins pe acesta să trateze cu Stalin. Printr-un protocol secret, germanii și sovieticii și-au hotărât sferele de influență în statele baltice și în Europa centrală. Cei doi căpcăuni se puseseră de acord cu privire la împărțirea bucatelor; România urma să fie înghițită de ei dintr-o îmbucătură.
Carol al II-lea a eșuat în încercarea sa. Făcuse jurământul de a apăra România Mare, dar îi lăsa fiului său, Mihai, încă adolescent, o țară amenințată de sfâșiere și de invazie…




*
Philippe Viguié Desplaces: - În august 1939, aveați, Sire, șaptesprezece ani. Vă aduceți aminte de semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Da, însă numeroase clauze ale acestui pact de neagresiune germano-sovietic rămăseseră secrete și nu mi-am dat seama imediat de semnificația sa pentru noi, românii.
Dar m-am lămurit repede: la 1 septembrie, trupele germane invadau Polonia fără declarație de război. Coloane de refugiați, în jur de o sută de mii de persoane, s-au îndreptat atunci spre România: soldați, ofițeri, civili… Am primit chiar și guvernul polonez, ceea ce era contrar statutului de neutralitate pe care îl adoptase țara noastră. La acea vreme însă, neutralitatea era o noțiune foarte relativă. Întreținusem întotdeauna bune relații cu polonezii, așa că am închis ochii asupra sosirii lor. Această migrație a avut loc fără probleme, cu excepția, totuși, a unui incident. Comandantul-șef al armatei poloneze a provocat un incident la frontieră. Gărzile noastre nu puteau să lase trupele sale să intre înarmate: era absolut incompatibil cu securitatea noastră națională. Comandantul a refuzat totuși să predea pistolul pe care îl avea la centiron. Soldații români, la capătul unei încăierări enorme, au fost obligați să i-l ia cu forța!



În toată România domnea un climat de mare tensiune. Intoleranța câștiga teren. Au fost vânați membrii Gărzii de Fier care, deși în mod oficial dizolvată, se deda la atentate teroriste.
Această urmărire ajungea până și pe culoarele Palatului. În seara asasinării primului ministru Armand Călinescu, valetul meu a făcut greșeala să telefoneze în oraș unui prieten. Întrucât toate aparatele erau legate între ele, gărzile au auzit zgomotul făcut de ridicarea receptorului. Alertați, au începu să-l caute pe cel care telefona. Au nimerit peste acest amărât și l-au luat la bătaie pentru a-l face să mărturisească că este legionar sau simpatizant al Gărzii de Fier. Și cum el nu avea nimic de mărturisit, l-au bătut și mai zdravăn. După două sau trei zile, bietul om avea încă fața complet tumefiată. Lumea își pierdea capul. Nimeni nu putea spune cum aveau să se sfârșească toate acestea.





Situația mi se părea cu atât mai stranie cu cât eram, în continuare, lipsit de orice informație. Trebuia să le solicit șefului de cabinet al tatălui meu, un anume Urdăreanu. Acesta cunoscuse la curte o ascensiune fulgerătoare și mai curând suspectă. Șef al garajului – conducea foarte bine și participase la numeroase raliuri automobilistice, între altele și cel de la Monte-Carlo – el se infiltrase încetul cu încetul în Casa Regală: ofițer de ordonanță, apoi aghiotant, mareșal al Curții și, în sfârșit, ministru al Curții. Întreținea relații ciudate cu Magda Lupescu. Puseseră amândoi gheara pe tatăl meu, care nu putea să-și sufle măcar nasul fără să le ceară părerea.



Philippe Viguié Desplaces: - Carol al II-lea a hotărât, în cele din urmă, să îmbrățișeze cauza germană. A fost impresionat de succesele dobândite de armata hitleristă?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Desigur. Totuși, dacă a ales tabăra germană, nu a făcut-o de bună voie, ci din prudență. Fără îndoială, a considerat că nu exista altă soluție. Franța și Anglia ne abandonaseră, într-un fel. Carol al II-lea era, deci, dator să evite o invazie brutală a țării sale de către germani.
Dacă Aliații ar fi avut un alt comportament față de România, cursul evenimentelor ar fi fost, poate, diferit. Îmi amintesc consternarea românilor atunci când Franța a depus armele, în iunie 1940. Nimeni nu și-ar fi imaginat că se va preda atât de repede. Am surprins, într-o zi, o discuție între tatăl meu și câțiva industriași care spuneau cât de șocați fuseseră de dezastrul francez. Era, pentru ei, un adevărat coșmar. Deoarece, dacă forța evenimentelor ne apropia de Germania, atașamentul nostru pentru Franța rămânea nestrămutat.
Nenorocirile noastre, totuși, abia începeau: la 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a notificat României să evacueze Basarabia și o parte a Bucovinei. Îmi aduc aminte că era o zi sau două după ce îmi dădusem bacalaureatul. Istoria o lua la galop.


Chiar în dimineața ultimatumului – sau în ziua următoare – tatăl meu a convocat Consiliul de Coroană, alcătuit din foștii prim-miniștri, din reprezentanții partidelor politice și din conducători militari. Reuniunea a ținut aproape toată dimineața. Profesorul Iorga, marele istoric al României și fost prim-ministru, a ieșit de acolo trântind ușa și a venit direct la mine. În tulburarea lui, abia dacă m-a salutat. „Sunt toți niște trădători”, a lăsat el să îi scape. Și a plecat așa precum intrase. Avea să fie asasinat la câtva timp după aceea, de către Garda de Fier, în pădurea Strejnic.
Participanții la acel consiliu au ajuns la concluzia, adoptată cu majoritate, că trebuia să ne supunem condițiilor stabilite prin pactul germano-sovietic. Urdăreanu, șeful cabinetului Regelui, a jucat un rol mai mult decât ambiguu în această afacere. Chiar înainte de reuniune, îi declarase tatălui meu, în prezența mea: „Nu mai este nimic de făcut, trebuie să cedăm”. Pentru a adăuga imediat după aceea: „Dar, la consiliu le voi spune că trebuie să ne batem”. Ceea ce a și făcut!
România se prăbușise. Germanii reușiseră să demoralizeze populația și pe conducătorii ei. Pactul germano-sovietic, apoi „dictatul de la Viena”, prin care Hitler dădea ungurilor nordul Ardealului, slăbiseră pe ascuns, înainte de a zdrobi definitiv, orice rezistență.
Țara pierdea o mare întindere din teritoriul său fără să fi fost tras un foc de armă. Generalul Ion Antonescu, fostul și efemerul ministru de război din cabinetul Goga, a criticat deschis acțiunea Regelui Carol al II-lea. România Mare, lăsată moștenire de Ferdinand I, se micșorase de parcă intrase la apă.
Împreună cu întregul popor, simțeam, desigur, că sunt, într-un fel, dezonorat. Pe moment, am gândit că nu aveam de ales: era periculos, dacă nu chiar sinucigaș, să te opui nemților și rușilor. Mai târziu, am descoperit că am fi putut să rezistăm mai mult. Poate că nu timp îndelungat, dar totuși să rezistăm!
Philippe Viguié Desplaces: - La 2 septembrie 1940 a avut loc, sub fereastra Palatului Majestății Voastre, o mare manifestație...
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Da, și acea manifestație a degenerat repede. Toată noaptea am auzit strigăte și focuri de armă. Această zi marchează începutul unei mișcări de insurecție împotriva lui Carol al II-lea, orchestrată de credincioșii Gărzii de Fier, asociați cu partizanii generalului Antonescu.
La 4 septembrie, într-o învălmășeală de neînchipuit, tatăl meu a trebuit să se hotărască să facă apel la cel care, dintr-odată, apărea ca omul providențial: Ion Antonescu. Naționalist cu mână de fier, el era singurul care putea să-și asigure atât bunăvoința germanilor, cât și pe cea a unei populații române profund nemulțumite. Carol al II-lea i-a oferit deci președinția Consiliului, ceea ce Antonescu a refuzat. El cerea puteri depline. Atunci când generalul a ieșit din biroul tatălui meu, cu chipul grav, m-a zărit și m-a salutat. Avea această manie de a vorbi despre el însuși la persoana a treia: „Generalul Antonescu asigură situația”. Rămânea de știut despre care situație anume vorbea.
Curând aveam să o descoperim: pe 6 septembrie, pe la ora 6 dimineața, un curier s-a prezentat la Palat. Antonescu îi cerea lui Carol al II-lea să abdice cât mai repede. Toată noaptea, tatăl meu dezbătuse evenimentele împreună cu Magda Lupescu și cu Urdăreanu. A citit scrisoarea lui Antonescu, a lăsat capul în jos și i-a dat misiva șefului său de cabinet.
- Și acuma, ce e de făcut? a întrebat el.
- Nu mai putem spera nimic, a răspuns Urdăreanu. Totul s-a sfârșit.
Fusese supus la presiuni? I se promisese Dumnezeu știe ce? În orice caz, nu era deloc în obiceiul tatălui meu să abandoneze astfel partida.
De altfel, tatăl meu nu dăduse impresia unui om care cedează cu ușurință în fața adversarilor. S-a spus, după aceea, că ar fi putut să ignore somația lui Antonescu. De fapt, el nu ar fi putut s-o facă decât dacă ar fi fost susținut. Singur, Carol al II-lea devenea neputincios. Într-adevăr, nu sunt sigur că, în acel moment de criză, armata și-ar fi urmat Suveranul. „Marea mută” rămăsese loială față de monarhie, dar fusese frustrată de lipsa de rezistență de care dădusem dovadă cu ocazia deposedărilor teritoriale. Antonescu a știut să se folosească de acest sentiment pentru a face o enormă propagandă în rândurile armatei. În ceea ce-l privea, nu era împotriva monarhiei. Era un militar legitimist pe care îl preocupa, cred, viitorul țării sale. Pentru el, problema acelui moment nu era legată de natura regimului, ci de persoana însăși a lui Carol al II-lea, a cărui plecare o cerea în mod imperios.
Adus în impas, Regele și-a redactat mesajul de abdicare... fără a utiliza vreodată cuvântul. S-a mulțumit să scrie că remite Coroana și puterea în mâinile fiului său. N-am închis ochii toată noaptea. M-am culcat pe la ora cinci dimineața, tatăl meu nu.
La ora nouă, am fost trezit de telefon. Eram anunțat că trebuia să mă duc să depun jurământul. Pe jumătate adormit, m-am dus la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanți ai armatei, cu ministrul de justiție, cu patriarhul și cu mai mulți înalți demnitari. În fața lor, am depus jurământul de credință țării mele și poporului meu.
Eram puțin buimăcit din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea și prin care i se acordau puteri depline.
Tatăl meu a plecat la două zile după ce eu am depus jurământul. De la 6 la 8 septembrie, el și Magda Lupescu și-au făcut bagajele. Tatăl meu și-a luat cu el colecția de timbre, tablouri și un mare număr de bibelouri. Apoi l-am însoțit la gară. Ne-am îmbrățișat. N-am prea vorbit, eram amândoi prea tulburați.



Tatăl meu și Magda Lupescu au plecat cu trenul regal. În garnitură erau trei vagoane încărcate cu tot ceea ce putuseră să transporte. Câteva ore mai târziu, pe când se apropiau de frontieră, în gara Timișoara, mecanicul de locomotivă care conducea trenul a văzut un grup de bărbați înarmați până în dinți. În loc să oprească, a luat viteza maximă. Aparent bine informați, indivizii au deschis focul asupra vagonului în care se instalase tatăl meu. Din fericire, el a scăpat culcându-se imediat pe podeaua compartimentului. Culmea este că șeful acestui comando a devenit ulterior preot, ceea ce foarte puțină lume știe.
Tatăl meu a trecut prin Elveția, apoi s-a dus în Spania. Antonescu i-a cerut lui Franco să sechestreze - atât cât era cu putință - bunurile pe care Carol al II-lea le luase cu el. Cele trei vagoane ne-au fost trimise înapoi, precum și niște medalii de aur.
Antonescu ordonase să fie sigilate toate încăperile și toate birourile din Palat. Comisia de anchetă pe care el a desemnat-o a căutat peste tot și a găsit documente bancare, precum și o cutie conținând o sută zece milioane de lei în numerar. Se spune că tatăl meu și Magda Lupescu au scos din România între treizeci și cincizeci de milioane de dolari. Eu nu știu decât un singur lucru: pe la mijlocul anilor treizeci, însărcinatul nostru cu afaceri a trebuit să se ducă la Londra pentru a face cunoscut că în acea lună tezaurul român nu își va putea achita serviciul datoriei sale: nu mai avea devize. După anchetarea cazului, unii au afirmat că aceste devize ar fi fost deturnate de către Magda Lupescu. Ea și tatăl meu plasaseră cu siguranță bani în străinătate sub nume fictive de persoane sau de societăți. La moartea tatălui meu, în orice caz, nu s-a găsit o centimă.
*
Philippe Viguié Desplaces: - Tatăl Majestății Voastre a plecat și Majestatea Voastră ați redevenit Rege. Erați tânăr și frumos, simbolizați viitorul României. Au avut atunci loc manifestații deosebite pentru a saluta urcarea pe Tron?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Momentul nu era potrivit pentru sărbătoare! Cred, totuși, că populația era încântată să vadă urcând pe Tron un Rege de nouăsprezece ani. Dar asta nu înseamnă că situația mea s-a schimbat în vreun fel. Am rămas, timp de trei sau patru săptămâni, înconjurat de persoane care îmi erau deosebit de antipatice, oameni care fuseseră instalați de tatăl meu și care încercau să se adapteze sau să părăsească corabia. Antonescu luase în mâinile lui treburile țării, iar eu devenisem un figurant. Profitând de popularitatea mea, Antonescu avea intenția de a mă folosi ca pe un simbol pasiv.


Deși raporturile dintre noi erau încordate, i-am fost, totuși, foarte recunoscător pentru că a rechemat-o pe mama mea în România. Am reîntâlnit-o la frontieră, emoționat să o revăd pe pământ românesc, după opt ani de absență. La București, Antonescu ne aștepta la gară împreună cu noul guvern. El ne-a oferit o intrare teatrală în București. Pusese să fie scoase caleștile Curții, la care erau înhămați cai superbi. În acest atelaj, dintr-o altă vreme, am ajuns noi la Palatul Regal, escortați de gardă. Lumea era la ferestre și ne aclama.





Ceva mai târziu, Antonescu ne-a cerut, mamei mele și mie, să ne plimbăm pe jos prin Capitală. Am ieșit din Palat și am luat-o pe Calea Victoriei. Era o lume extrem de numeroasă care îmi scanda numele. Era cu adevărat un delir! Antonescu m-a pus să intru prin magazine pentru a strânge câteva mâini, lucru foarte puțin obișnuit pentru un suveran român.
De fapt, aveam să petrecem foarte puțin timp la București. Cel mai adesea, noi ne refugiam la Sinaia. Acolo, în munții Carpați, ne simțeam într-adevăr la noi acasă. Sinaia, întemeiată de Regele Carol I, rămânea, în fond, „sediul” monarhiei în România. Eu nu aveam nici un fel de activitate legată de conducerea treburilor statului. Profitam de acest fapt ca să schiez și să vizitez, la volanul automobilului meu, micile sate de munte. Adesea mă opream, băteam la câte o ușă, mi se deschidea și stăteam de vorbă cu oamenii, simplu, în particular. Erau, în mod evident, surprinși să se trezească față în față cu Regele și să poată să i se adreseze direct, fără ocolișuri. Acestea erau pentru mine momente privilegiate.



Nu mă mai duceam la București decât din rațiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. „Convoca”, acesta este cuvântul potrivit...
Philippe Viguié Desplaces: - Pe ce se sprijinea cel care era numit „Conducătorul” pentru a guverna țara?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - El nu avea dreptul să se afirme ca șef al statului, din moment ce eu însumi eram acela. Însă el abrogase Constituția și legifera prin decrete. Eram, deci, un suveran lipsit de putere de decizie și de inițiativă.
Când Antonescu a declarat război Uniunii Sovietice, în iunie 1941, urmându-i în aceasta pe germanii care rupeau Pactul Molotov-Ribbentrop, mama și cu mine am aflat-o... ascultând BBC-ul. Ne aflam atunci la Sinaia. Țara mea declara război unei alte puteri, iar eu, șeful statului, aflu acest lucru la radio. Era culmea! Faptul pare astăzi de neimaginat. L-am chemat de îndată pe Antonescu la telefon. „Cum ați putut să faceți așa ceva fără să mă informați?”. Știți ce a avut tupeul să îmi răspundă? „Ați fi aflat-o din ziare”.
Mult mai târziu, când rușii au venit să mă vadă, ei mi-au spus de la bun început că erau convinși, încă din primul moment, că eu nu aveam nici o responsabilitate în această declarație de război. Antonescu, deci, nu i-a amăgit pe Aliați.
În pofida poziției mele delicate, eu nu m-am gândit niciodată să plec. Am considerat întotdeauna că era de datoria mea să rămân în România, orice s-ar întâmpla. Ulterior, s-a dovedit că aceasta fusese o excelentă strategie, deoarece mi-a permis să acționez împotriva lui Antonescu și a nemților.
Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturându-se forțelor Axei. De asemenea, eram împotriva declarării războiului contra rușilor. Dar consideram totuși justificată voința românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici și care era parte integrantă din țara noastră.



De aceea, atunci când trupele românești au luat înapoi rușilor acest teritoriu, aveam toate motivele de a fi satisfăcut. De altfel, i-am trimis lui Antonescu o telegramă de felicitare. M-am dus pe front, nu foarte departe de linia frontului, și am trecut în revistă trupele. Am strâns mâna soldaților, le-am pus întrebări, iar ei mi-au răspuns cu aceeași simplitate. M-am așezat la masa lor, am prânzit împreună. Cu tot gradul meu de mareșal, preferam tovărășia lor celei a ofițerilor.
Cu ocazia acestei vizite pe front, în Crimeea, am făcut prima mea mare călătorie cu avionul. Când ne întorceam de la Sevastopol, trimotorul nostru a făcut un ocol pentru a survola un oraș complet distrus. Erau rafale violente de vânt, avionul era zgâlțâit, iar eu începusem să mă simt rău. M-am dus în față să văd ce se întâmplă. Pilotul a observat cât eram de palid, l-a sculat de pe locul lui pe copilotul său și m-a așezat în locul acestuia, rugându-mă să preiau comenzile aparatului. Indispoziția mea a trecut numaidecât. Când zborul a redevenit mai lin, am discutat îndelung cu pilotul nostru despre cel mai bun mod de a învăța această meserie. Începând din acea zi, în secret, ori de câte ori aveam de făcut deplasări cu avionul prin țară, părăseam cabina imediat după decolare și mă duceam lângă pilot, în cockpit, și pilotam. Atunci când, în mod oficial, am învățat să zbor, aveam deja, de fapt, mai multe ore de zbor la activ. Am obținut brevetul în septembrie 1943.



A trebuit să învăț „în secret”, deoarece Antonescu se opunea acestui proiect, pretextând că era prea periculos. Trebuia, deci, să fac uz de șiretlicuri. Îmi amintesc că, în Transilvania, pentru a putea să zbor, le-am dat o falsă întâlnire oamenilor însărcinați cu siguranța mea - și cu supravegherea mea. Ei s-au dus acolo și m-au așteptat patru ore întregi. În acest timp, noi am luat-o spre aeroport, unde m-am urcat la bordul unui mic aparat împrumutat de la aeroclubul din București.

Philippe Viguié Desplaces: - În ce fel se exercita dominația lui Antonescu asupra Majestății Voastre? Spuneți că erați supravegheat?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Fuseseră plasați în preajma mea oameni pe care eu nu îi alesesem. Unii dintre ei, de altfel, se achitau foarte bine de obligațiile lor, dar nu îmi inspirau nici o încredere. Era mareșalul Curții, un șef de stat-major privat, aghiotanți, care fuseseră toți numiți de Antonescu. Ofițerii prea credincioși tatălui meu fuseseră îndepărtați, cred chiar că au fost obligați să părăsească armata. „Spionii” în solda lui Antonescu aveau întotdeauna o atitudine ireproșabilă față de mine. Însă eu știam foarte bine că ei trimiteau șefului lor rapoarte în care descriau în mod amănunțit cele mai mici fapte și gesturi ale mele.
În 1942, am reușit, totuși, să introduc în anturajul meu pe unul dintre apropiații mei: fiul marelui maestru de vânătoare, un tânăr foarte cult, care lucrase pe lângă Titulescu pe vremea când acest fost ministru al afacerilor externe ocupa un post la Societatea Națiunilor. Acest nou venit studiase la Oxford și vorbea mai multe limbi, printre care engleza, franceza, româna și germana. L-am numit secretar particular. Faptul i-a displăcut lui Antonescu, dar nu putea să se opună. L-am păstrat lângă mine până în 1945.
Cu toată atitudinea sa foarte protocolară, Antonescu supraveghea totul, până și trezoreria mea personală. Se temea că mama mea și cu mine am putea scoate bani din România, așa cum o făcuse mai înainte tatăl meu împreună cu Magda Lupescu.
Antonescu era, de asemenea, extrem de corect față de Regină, mama mea. Cred chiar că, în mod inconștient, îi era puțin frică de ea, de influența pe care o putea avea asupra mea. Era extrem de circumspect în ce privește încrederea pe care ea o avea în englezi. Într-adevăr, mama mea rămăsese foarte apropiată de Marea Britanie. Între noi, fie chiar în prezența unor germani, nu vorbeam decât în engleză.
În aceste condiții, închipuiți-vă cât am fost noi de tulburați atunci când Antonescu a declarat, în mod oficial, la sfârșitul lui 1941, război Marii Britanii. Îmi aduc aminte că l-am primit pe șeful reprezentanței diplomatice a Regatului Unit. El venise la Sinaia să își ia rămas bun de la mama mea și de la mine. A fost un moment cumplit, deoarece îi consideram pe englezi ca pe prietenii mei, chiar familia mea. Îmi amintesc că aveam inima strânsă văzând că acest diplomat ne părăsește. A trebuit să așteptăm trei ani îndelungați înainte de a ne putea alătura taberei forțelor aliate.
Totuși, ceea ce este interesant de știut - și ce se uită prea adesea - este faptul că Antonescu nu era în mod fundamental antibritanic. Aș vrea să povestesc, în legătură cu aceasta, o mică anecdotă. Într-o zi, pe la sfârșitul lui 1943, trei o fițeri englezi au fost parașutați în România; greșiseră zona. Au fost făcuți prizonieri - unul dintre ei este încă în viață. Gestapo-ul a încercat imediat să pună mâna pe ei pentru a-i supune unui interogatoriu dur și, oricât de ciudat ar putea să pară lucrul acesta, Antonescu a refuzat. El nu i-a predat. I-a ținut închiși, bineînțeles, însă sub controlul jandarmeriei București. S-a comportat față de ei într-un mod foarte civilizat. Acesta era Antonescu: pe de o parte, se arunca în brațele nemților, dar, din când în când, avea atitudini contrare, ceea ce constituia un ansamblu destul de greu de înțeles.
Philippe Viguié Desplaces: - Care a fost în România soarta evreilor, înainte și după ridicarea extremei drepte?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Înainte, nu a existat o situație deosebită. Evreii beneficiau de aceleași drepturi ca toți ceilalți români. Comunitatea evreiască din România număra opt sute de mii de persoane, la o populație totală de optsprezece milioane de locuitori. Ea era prezentă în special în Moldova și în nordul țării.
Cred, totuși, că anumitor studenți evrei, chiar imediat după Primul Război Mondial, li s-a interzis intrarea în unele facultăți, cum ar fi cea de medicină din Iași, capitala Moldovei. Dar această ostracizare nu era nici foarte răspândită, nici sistematică. Eu însumi nu aveam practic nici un fel de contacte cu comunitatea evreiască. În clasa mea de doisprezece elevi, îmi amintesc că nu era nici un evreu, fără să știu exact dacă era vorba de o opțiune deliberată a tatălui meu.
Nu se poate însă nega că, ulterior, Garda de Fier, violent antisemită, a comis mai multe sute de asasinate printre evrei. În ceea ce îl privește pe Antonescu, el nu avea, la drept vorbind, o politică de segregare și de exterminare a evreilor. Însă, fără nici o îndoială, era supus presiunilor germane. Mie personal, naziștii nu mi-au cerut niciodată nimic: cunoșteau prea bine poziția mea și pe cea a mamei mele, poziție pe care orice formă de rasism o șoca profund. În timpul războiului, eu am avut un dentist evreu, iar mama mea un oculist evreu. Unul dintre aghiotanții mei, ofițer de aviație, era căsătorit cu o evreică (comandorul Traian Udriski - nota editorului textului online). Ministerul de Război i-a impus să divorțeze. El a refuzat, dar întrucât îmi era apropiat, nu au îndrăznit să meargă mai departe față de el.
La insistențele nemților, Antonescu a deportat mii de evrei în apropierea Basarabiei. Constituise un fel de lagăr în Transnistria. Mama mea și cu mine eram în contact cu Marele Rabin al României. El a fost cel care ne-a vorbit pentru prima oară de „soluția finală”. Am exercitat atunci presiuni asupra lui Antonescu ca să oprească totul. Mama amenința că va părăsi România. Ea îmi spunea că, dacă nu reacționam, aș fi rămas în istorie, sub numele de „Mihai cel Cumplit”. Antonescu a înțeles, se pare. Și pot să afirm că nici un evreu din România nu a fost predat naziștilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul! De asemenea, niciodată sub domnia mea, niciun evreu nu a purtat steaua galbenă! Este foarte important să precizăm aceste lucruri, căci mă îndoiesc că ele sunt foarte bine cunoscute, cu atât mai mult cu cât o anumită confuzie a fost întreținută în mod voit. Unii spun că evreii din nordul Transilvaniei au fost deportați din ordinul guvernului român. Aceasta înseamnă însă a uita că acea parte a Ardealului se afla atunci sub administrație ungară!
Marele Rabin din acea vreme, Alexandru Șafran, a scris un volum de memorii în care menționează acțiunea curajoasă a Reginei-mame Elena. Nu demult, am întâlnit un profesor român, evreu, care a găsit documente confirmând spusele mele. Ei mi-a arătat astfel raportul înaintat de un șef SS, în care sunt menționate protestele mamei mele și consemnate eforturile noastre pentru salvarea evreilor. În limitele mijloacelor noastre, din nefericire...
Chiar foarte recent, am primit o mărturie emoționantă de la Paris. Mă dusesem să particip la o conferință a Institutului Francez pentru Relațiile Internaționale. La sfârșit, un domn a venit să spună deschis în fața tuturor: „Sunt o treime evreu, o treime român și o treime argentinian. Înainte de război, aveam rubedenii în Franța și în România. După război, când m-am întors în Franța, rudele mele dispăruseră. În România, însă, familia mea există și acum”.
*
Philippe Viguié Desplaces: - Vorbiți-mi, Sire, despre momentul în care ați hotărât să intrați în contact cu Aliații, în timp ce România se afla, oficial, în război împotriva lor.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Am început să am contacte personale cu Aliații la sfârșitul anului 1942. Chiar imediat după declarația de război împotriva rușilor, șefii partidelor trimiseseră scrisori și memorii lui Antonescu pentru a-i cere să sfârșească cât mai repede cu putință cu recucerirea Basarabiei și să se oprească acolo. Există, în legătură cu acest aspect, un mare număr de documente care sunt clasate pe undeva pe la București. Însă Antonescu nu a vrut să audă de nimic. Prin intermediul secretarului meu, am început atunci să intru în contact secret cu mediile politice românești. Consideram cu toții că lucrurile se vor termina foarte prost și că trebuia să intervenim într-un fel sau altul.
Eu am trecut cu adevărat la acțiune în 1944. Am trimis Aliaților doi emisari. Este vorba de Constantin Vișoianu, fost ambasador la Haga și membru al delegației române la Societatea Națiunilor, și de prințul Știrbei, apropiat de Familia Regală. Acești doi emisari aveau drept misiune să propună o pace separată între România și Aliați. În fond, noi ne desolidarizam de Axă. Era o inițiativă plină de riscuri, deoarece Gestapo-ul se afla peste tot.
Cei doi au plecat la Cairo și am început în mod serios negocieri cu Aliații cu scopul de a ieși din război. Aceste tratative au durat timp îndelungat, însă nu au fost încununate de succesul scontat de noi. Ceream ajutor pentru a-i alunga pe nemți de pe teritoriul nostru. Am trimis chiar și un comunicat oficial Aliaților: dacă ar parașuta masiv trupe pentru eliberarea țării, noi le-am indica zonele unde germanii se aflau în numărul cel mai mic. Nici un răspuns! Nu am înțeles decât după aceea că fuseserăm deja predați lui Stalin... Era îngrozitor: ascultam BBC-ul care ne îndemna la rebeliune: „Ieșiți din război, români, ieșiți din război, căci altfel nu vă veți mai putea arăta fața în lume...”. Iar eu răspundeam prin misive secrete: „Nu așteptăm nimic altceva! Dar nu o putem face singuri!”.
Dacă a fost posibil să organizez toate aceste contacte într-un Palat aflat totuși „sub control”, este pentru că Antonescu mă considera un copil. El nu își închipuia că eu aș fi capabil să iau o astfel de inițiativă. Numai Gestapo-ul avusese unele bănuieli; se pare că îl informase despre aceasta pe Antonescu, care a zâmbit și i-a liniștit, spunând: „Nu vă faceți griji din cauza Regelui, este un puști, nu face altceva decât să se joace.”. Și nemții l-au crezut.
Grupul nostru de conjurați se întâlnea, la început, odată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopții, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanți într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o ușă ascunsă, în spatele Palatului, ușă care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu asista la discuția care dura, în general, două sau trei ore. Câteodată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toții același obiectiv: să ieșim cu orice preț din război.
Dispuneam de mijloace radio de legătură. Secretarul meu avea un om sigur, care lucra la serviciul cifrului din Ministerul Afacerilor Externe. El trimitea și primea toate mesajele pe care le codifica și le descifra el însuși. Ceea ce trebuia să ajungă la Antonescu trecea; în schimb, mesajele noastre erau puse deoparte și transmise discret secretarului meu. În felul acesta comunicam noi.
Philippe Viguié Desplaces: - La 23 august 1944, Majestatea Voastră a hotărât să pună capăt situației. Nu împliniserăți atunci douăzeci și trei de ani și aveați să realizați o lovitură de stat care va răsturna complet datele problemei și va modifica sfârșitul războiului...
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Din cauza felului său de a fi, autoritar, Antonescu își pierduse tot sprijinul de care dispusese la venirea sa la putere. Eu, pe de altă parte, cu toată vârsta mea tânără, beneficiam de sprijinul partidelor politice, cu care eram în contact secret din 1942-1943. Am stabilit, deci, ca „Ziua Z“ să fie pe 26 august 1944. Am redactat eu însumi o telegramă care a fost expediată către comandantul suprem al forțelor aliate din Italia. Prin această telegramă îl informam despre hotărârea mea de a-l răsturna pe Antonescu și, cu aceeași ocazie, de a rupe alianța noastră cu Germania. Îi ceream ajutorul sub forma unui bombardament masiv asupra a patru sau cinci locuri întărite pe care nemții le ocupau în jurul Bucureștiului și ale căror coordonate exacte i le indicam.
Acest plan a fost însă dat complet peste cap întrucât, pe 22 august, am aflat, printr-o indiscreție, că Antonescu urma să plece pe front pe 24. Nu știam cât timp avea să lipsească din București. Închipuiți-vă că nu s-ar fi întors până la 26! Totul ar fi rămas baltă.
Rușii tocmai străpunseseră frontul la nord-est, în Moldova, iar nemții trimiseseră în Polonia două dintre diviziile blindate care staționau în România. Ceea ce însemna o ușurare a situației noastre. În fața înaintării rușilor, în guvernul Antonescu s-a produs un moment de șovăire. Situația, atât militară cât și politică, ne era deci favorabilă nouă. Nu erau prea mulți soldați la București. Cei mai mulți erau dispersați în jurul orașului sau mai departe. Șeful de stat-major al orașului se raliase cauzei noastre. Ocazia era unică. De aceea, noi am ales data de 23 august pentru a-l aresta pe Antonescu, și nu 26 cum fusese prevăzut.
*
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: În acea zi de 23 august deci, i-am cerut lui Antonescu să vină pe la mijlocul după-amiezii, pe la ora patru, în apartamentele mele, chiar în spatele Palatului Regal. Ca de obicei, a venit cu întârziere. Am stat de vorbă timp de trei sferturi de oră despre situația politică. Nu eram singur, în birou se afla un general dintre oamenii mei. Tonul discuției a devenit iritat atunci când am abordat situația dezastruoasă de pe front și iminența unei invazii a Armatei Roșii. I-am spus lui Antonescu că trebuie să cerem armistițiu fără să mai întârziem nici o clipă. Mi-a răspuns că nici măcar nu se poate gândi la o astfel de posibilitate și că trebuie să discute problema cu Hitler...
I-am replicat că, în fața unei astfel de situații, noi nu ne mai puteam permite să tergiversăm. Generalul care mă însoțea a mers chiar mai departe, aruncându-i lui Antonescu:
- Dacă nu putem să acționăm cu dumneavoastră, o vom face cu un alt guvern.
La care Antonescu a răspuns, furios:
- Cum, dumneavoastră credeți că voi lăsa țara în mâinile unui copil?
Până în ultima clipă, el a refuzat să mă considere un adult.
Trei subofițeri din gardă și căpitanul lor așteptau în spatele ușii biroului meu. Ei trebuiau să apară la un semnal convenit. Văzând că Antonescu se încăpățânează, i-am spus, cu o voce destul de puternică:
- Dacă așa stau lucrurile, nu îmi mai lăsați decât o singură ieșire...
Acesta era semnalul. Oamenii mei au intrat brusc în încăpere, m-au salutat, apoi s-au îndreptat spre Antonescu. Căpitanul a pus mâna pe brațul Conducătorului care, cel puțin surprins, i-a spus:
- Ce înseamnă asta? Luați mâna!
Căpitanul a avut un moment de ezitare; nu mai știa de cine să asculte. Mi-am spus că el va face să eșueze totul. Din fericire, unul dintre aghiotanții mei, un colonel care veghea în spatele ușii, a intrat urlând: „Executarea!”.
A strigat atât de tare, încât cei trei subofițeri l-au apucat pe Antonescu, spunându-i:
- Sunteți în stare de arest.
L-au dus la primul etaj și l-au închis într-o cameră blindată în care, altădată, tatăl meu își ținea colecțiile de timbre. Înainte de a urca, totuși, Antonescu s-a întors brusc și l-a scuipat în față pe căpitan.
- Mâine dimineață, veți fi cu toții împușcați!
L-am convocat, apoi, pe generalul comandant al Bucureștiului. A rămas mut când l-am informat asupra celor petrecute. Nu fusese prevăzut să se întâmple atât de devreme. El a dat imediat ordin trupelor să se întoarcă la București. Între timp, trebuia format un guvern. L-am numit prim-ministru pe Sănătescu, generalul-șef al Casei mele militare. Am trecut prin mica mea casă în Palat, unde au fost improvizate birouri, racordate telefoane, etc. Încetul cu încetul, am găsit oamenii care să ocupe diferitele ministere. Mi-au trebuit două ore pentru a constitui guvernul. A fost arestată toată suita lui Antonescu, miniștrii săi, cu excepția șefului Siguranței, de negăsit. Au fost închiși în cazarma batalionului Gărzii Regale.





La ora opt și jumătate, von Killinger, faimosul ambasador german, un SS, s-a prezentat la Palat împreună cu aghiotantul său. Amândoi erau foarte tăioși. Am refuzat să stau de vorbă cu ei în nemțește. Secretarul meu traducea ceea ce eu, totuși, înțelegeam. Von Killinger mi-a aruncat:
- Am auzit că Antonescu ar fi fost arestat.
Am răspuns calm:
- Nu, a venit să îmi spună că situația este disperată. Mi-a prezentat demisia sa și a plecat.
Fără îndoială că von Killinger nu m-a crezut, dar asta mi-a permis să câștig timp. Am adăugat:
- Ascultați radioul la ora zece în seara asta. Veți afla mai multe despre ceea ce s-a petrecut.
După plecarea lor, am înregistrat un mesaj către națiune. Prin el anunțam că încetasem ostilitățile împotriva rușilor și că, de acum înainte, locul nostru va fi de partea libertății și a democrației.
Mesajul a fost difuzat prin radio la ora zece seara. În doar câteva minute, o mulțime imensă s-a strâns în piața Palatului Regal. Oamenii urlau de bucurie: „Trăiască Regele!”. BBC-ul a transmis vestea în străinătate, urmată de imnul nostru național. Am dispus apoi eliberarea celor trei parașutiști englezi pe care Antonescu îi sustrăsese nemților. I-am chemat la Palat. Mulțimea a recunoscut uniformele lor engleze, a oprit mașina, iar sărmanii de ei erau să cadă victima entuziasmului românilor! Am dispus apoi să fie pregătit un avion spre a pleca la Ankara. Țineam ca acești trei soldați britanici să depună mărturie asupra felului cum se petrecuseră lucrurile.
Philippe Viguié Desplaces: - Nu v-a fost teamă, Sire, că nemții ar putea să intervină?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Ba da, puțin. Unii ofițeri români mi-au sugerat să părăsesc Bucureștiul: se temeau că nemții, încă foarte numeroși în țară, mă vor aresta. Într-adevăr, Hitler a trimis o telegramă înaltului său comandament în România de îndată ce a aflat de răsturnarea situației. În esență, textul spunea: „Găsiți un general român care să aresteze Regele și clica sa”. Într-un alt document, căzut în mâinile noastre, se afla următorul răspuns al nemților către șeful lor: „Imposibil de găsit un astfel de general. Este sfârșitul”. Nu a existat nici o singură defecțiune în cadrul armatei noastre!
Dar acestea se petreceau la câtva timp după 23 august. În acea zi, însă, noi nu puteam fi siguri de nimic. Pentru a scăpa de posibilele represalii, am părăsit Bucureștiul pe la ora două și jumătate dimineața, împreună cu aghiotantul meu și cu trei sau patru automobile. La ieșirea din oraș, am fost ținta unei rafale de pistol-mitralieră: trupele rechemate la București aveau drept consemn să nu lase pe nimeni să iasă. De aceea au și deschis focul asupra automobilului meu. Eram la volan și am simțit căldura flăcării. Mergeam însă prea repede pentru a mă opri.
Călătoria nu s-a desfășurat fără peripeții. Aproape de orașul Craiova, am zărit o coloană germană care venea în direcția noastră. Ne-am ascuns repede într-un stog de paie. Deodată, ia-m văzut pe soldații nemți punându-și căștile. Am privit în sus. Un avion de vânătoare american se învârtea în aer și, în mod sigur, fotografia. I-am spus secretarului meu particular:
- Pun pariu că a venit să fotografieze locurile pe care noi le-am indicat generalului Wilson, în Italia.
Și nu mă înșelam. Mulțumită acestor clișee, după cum mi s-a spus ulterior, americanii au putut bombarda anumite concentrări de trupe germane.
Ne-am continuat drumul spre vest, până la micul sat Dobrița, unde mama mea a venit și ea de la Sinaia. Am fost instalați într-o casă pusă la dispoziția noastră de niște prieteni siguri. Trebuia să stăm acolo vreo zece zile, până când se va ști mai bine cum stau lucrurile.
Și bine am făcut că am plecat! A doua zi după arestarea lui Antonescu, adică pe 24 august, la numai câteva ore după plecarea mea, nemții au bombardat Bucureștiul. Ei și-au concentrat tirul asupra Palatului Regal. Casa în care locuiam a fost distrusă.



În mod oficial, noi nu declaraserăm război Germaniei pe 23 august, deși am indicat limpede care urma să fie, de atunci înainte, tabăra noastră. Am dat ordin statului-major să nu îi provoace în mod inutil pe nemți, temându-mă de o ripostă prea dură. Avuseserăm totuși grijă să tăiem liniile lor telefonice pentru ca să îi dezorganizăm. Noi i-am sfătuit chiar să stea liniștiți. Atunci când au hotărât să bombardeze Bucureștiul, ceea ce echivala cu o declarație de război, am spus statului meu major: „Mergem înainte...”. La început, rușii nu vroiau să creadă că suntem efectiv în război împotriva nemților. Ei au așteptat mult timp înainte de a recunoaște faptul: România nu a semnat armistițiul cu puterile aliate, la Moscova, decât pe 12 septembrie.
Philippe Viguié Desplaces: - În timp ce Majestatea Voastră erați refugiat la munte, rușii au ajuns la București…
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Fără să tragă un foc de armă… Românii s-au eliberat singuri! Între plecarea și reîntoarcerea mea în capitală, adică între 23 august și 7 septembrie 1944, armata română i-a capturat pe toți nemții rămași pe teritoriul românesc. I-am făcut pe toți prizonieri, de la simplul soldat până la cei cu gradul cel mai înalt, inclusiv membrii Gestapo-ului. În plus, au fost câteva bombardamente americane și britanice la nord de București asupra a două sau trei păduri ticsite de trupe ale Reich-ului. Unul dintre foștii mei aghiotanți, care comanda un regiment, mi-a spus că nici în Rusia nu văzuse vreodată un asemenea măcel. De atunci înainte, Wehrmacht-ul a încetat, practic, să mai existe în România.
Când istoricii vorbesc despre pretinsa eliberare a României de către ruși, ei spun povești. Sovieticii au făcut o „plimbare de sănătate” de-a lungul întregii țări, pentru a merge apoi să se bată prin părțile ungurești. Ei nu au tras nici măcar un singur glonte…



La 7 septembrie, mama și cu mine am hotărât să ne întoarcem la București. Mergând cu mașina la gară, am întâlnit primele trupe rusești. Dacă se poate spune așa. Erau trei călăreți, fără îndoială originari din Mongolia, deoarece semănau cu gravurile lui Ginghis Han. Mama mea i-a privit fix, puțin îngrozită:
- Dacă asta este ceea ce ne așteaptă… Să ne păzească Dumnezeu!
Am călătorit într-un fel de automotor. De-a lungul întregului parcurs, șoselele ne-au oferit spectacolul unor interminabile coloane de ruși, cu camioane, căruțe, cai, oameni mergând pe jos…
Am ajuns în cele din urmă fără probleme în gara București, unde ne aștepta întreg guvernul provizoriu pe care îl numisem.
Philippe Viguié Desplaces: - Ați primit vreun mesaj de la tatăl Majestății Voastre?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu.
Philippe Viguié Desplaces: - Ziua de 23 august 1944 a fost, într-un fel, ziua încoronării Majestății Voastre. În ce stare de spirit vă găseați atunci când v-ați întors la București?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - În ziua loviturii de stat, nu prea m-am gândit să îmi analizez reacțiile! Făceam ceea ce consideram că este de datoria noastră, atâta tot! Abia mai târziu mi-am dat seama pe deplin de ceea ce noi înfăptuiserăm. Încetarea alianței noastre cu un ocupant, fără vreun ajutor din afară, organizarea unui complot la numai câțiva metri de sediul Gestapo-ului, aceasta era culmea îndrăznelii.
Cât despre „alianța” cu rușii, cei care mai spun și astăzi că ne-am debarasat de nemți pentru a da România pe mâna Rusiei, nu știu despre ce vorbesc. Ungaria și Cehoslovacia s-a bătut împotriva rușilor până în ultimul minut, și unde le-a dus aceasta? În același punct. Cu această diferență, totuși, că ele au fost fizic distruse, ceea ce nu a fost cazul nostru.”
Din volumul: „Majestatea Sa Regele Mihai al României. O domnie întreruptă”. Conversații cu Philippe Viguié Desplaces. Ed. Libra, 1995, pag. 71-96