 |
| Cu o emoție fără cuvinte, Majestatea Sa Regele Mihai transmite românilor un salut, lângă troița din Piața Universității din București. Luau sfârșit 50 de ani de exil forțat, impus de comuniști împotriva voinței națiunii. Foto credit: historia.ro |
Într-un dialog purtat cu jurnalistul francez Philippe Viguié-Desplaces în 1990, Majestatea Sa Regele Mihai I vorbește despre Revoluția română din decembrie 1989, despre combinația de eroism popular autentic și intoxicări ale serviciilor secrete care a luat naștere atunci, despre situația lui Ceaușescu și a comunismului perestroikist în Europa, despre noii conducători Iliescu și Roman și despre gândurile Sale din acele zile.
La data evenimentelor din decembrie 1989, Majestatea Sa se afla în Elveția, în exilul forțat ce îi fusese impus de comuniști, prin șantaj, după lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.
Relatarea a apărut în volumul „Majestatea Sa Regele Mihai al României - O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié-Desplaces”, Editura Libra, 1991. Toate drepturile asupra fragmentului citat mai jos, fără scop comercial, aparțin editurii.
Iată relatarea:
„Kafkian, orwellian, ubuesc… Regimul instaurat de Ceaușescu a meritat desigur aceste trei calificative. Partea cea mai tristă este că lumea nu și-a dat seama de asta decât în ultimele luni ale domniei sale. „Conducătorul suprem”, cum îl numea propaganda oficială, această „Dunăre a gândirii”, „tezaur de înțelepciune strălucitoare”, a fost într-adevăr considerat, timp îndelungat, de către Occident ca o relație care trebuie întreținută sau ca o armă cu care să fie doborât uriașul sovietic. Chiar în 1984, România nu a văzut ea adresându-i-se laudele unanime ale presei americane pentru că îndrăznise să sfideze boicotul decretat de sovietici față de Jocurile Olimpice de la Los Angeles?
Contrar celor ce s-au spus, dominația lui Ceaușescu asupra poporului său se sprijinea mai puțin pe teroarea fizică decât pe o teamă psihologică. Dominație mai insidioasă și incomparabil mai eficientă. Dacă faimoasa poliție politică, Securitatea (în românește în text, n.t.), înregistra convorbirile de la locul de muncă și câteodată și pe cele particulare, ea nu avea întotdeauna timpul necesar pentru a asculta acești munți de benzi. Îi era de ajuns să se știe că urechile poliției politice se aflau pretutindeni. În același mod, îi plăcea să răspândească zvonul că un român din patru sau din zece era agent de-al său, cu scopul de a întreține un climat de permanentă suspiciune. Locuitorii Bucureștiului îi dăduseră de-acum numele de „Paranopolis” orașului lor. Și după cum s-a exprimat un scriitor disident, ei trăiau acolo „în capul unui nebun”.
1965-1989: douăzeci și cinci de ani în cursul cărora românii au fost nevoiți, prin forța lucrurilor, să se compromită pentru a supraviețui, să se dedea la josnicii pentru a obține ceea ce li se datora: un loc de muncă, o locuință, o pensie, hrană… În acest timp, Nicolae Ceaușescu pusese să fie construit acel „Palat al Poporului” al său, cel mai mare edificiu din lume – și cel mai urât. În fața unei atare măreții, Ceaușescu avea să exclame, într-o zi:
„- Un om ca mine nu se naște decât o dată la cinci sute de ani!”
Iar colaboratorii săi au dat aprobator din cap, spunându-și că, la urma urmelor, era și aceasta o consolare.
Pentru români, ca și pentru țara lor, aceștia au fost ani furați, ani pierduți. Întreaga economie era zdrobită, sclerozată de planificare, epuizată de acei „elefanți albi” precum „Palatul Poporului” sau de giganticele rafinării de petrol care nu funcționau nici la sfertul capacității lor.
Însă cel mai grav este faptul că un sfert de secol de astfel de regim a transformat poporul român, lăsându-i doar servilismul – ca perspectivă și cinismul – ca mod de gândire. Se poate pune întrebarea dacă românii l-au răsturnat pe Ceaușescu pentru a se debarasa de el sau de un întreg sistem. Amprenta comunismului nu se va șterge într-o zi.
*
Philippe Viguié-Desplaces: - La 21 august 1968, într-un discurs pronunțat vis-a-vis de Palatul Regal din București, Ceaușescu declara: „Invadarea Cehoslovaciei de către tancurile Armatei Roșii este o mare greșeală și o amenințare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume, și o zi a rușinii în istoria mișcării revoluționare”. O astfel de luare de poziție nu poate fi decât aprobată…
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Mă îndoiesc foarte tare că a fost sinceră. Este posibil ca Ceaușescu să fi dezaprobat represiunea împotriva experienței lui Dubček în Cehoslovacia, dar faptul nu este el pură și simplă demagogie? În orice caz, această luare de poziție a fost de o abilitate supremă. Criticând intervenția sovietică, Ceaușescu a obținut un brevet de naționalist din partea românilor și un brevet de disident din partea Occidentului. Era începutul unei confuzii fatale, care avea să îi permită să se mențină la putere timp de un sfert de secol…
 |
| Nicolae Ceaușescu în balconul Comitetului Central al PCR (vis-a-vis de Palatul Regal), vorbind împotriva intrării tancurilor sovietice în Cehoslovacia, august 1968. Foto credit: historia.ro |
Atunci când, la 22 martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost numit prin-secretar al Partidului Comunist Român, pentru țară a început „o nouă eră”. Noi nu știam mare lucru despre el, cu excepția faptului că fusese președintele tineretului comunist. Unii considerau că este mai „frecventabil” decât Ana Pauker sau Gheorghiu-Dej. Destul de repede, totuși, ne-am dat seama că Ceaușescu fusese scos din același tipar stalinist. Și o declarație în favoarea Primăverii de la Praga nu era suficientă pentru ca acest fapt să fie uitat. Teoriile la care adera Ceaușescu s-au soldat cu un dezastru în planul uman.
Faptul că nu fusese prea cunoscut înainte de numirea sa în postul de prim-secretar ar fi trebuit să ne incite să fim circumspecți. Este întotdeauna ceva foarte suspect să vezi pe cineva de genul lui propulsat dintr-o dată în fruntea unei țări, fără ca nimeni să știe prea bine de unde a apărut. Știu că fusese incapabil să își termine studiile, pentru că era prea puțin inteligent, și că începuse ca simplu ucenic de cizmar. Organizația tineretului comunist în care s-a înscris a fost unicul lui „bagaj cultural”… Toate regimurile totalitare, fie ele de extremă dreaptă sau de extremă stângă, cărora li se atribuie o personalitate închipuită sfârșesc prin a-și pierde mințile.
Philippe Viguié-Desplaces: - Începând cu 1952, s-a vorbit totuși despre o anumită liberalizare a regimului comunist românesc. Majestatea Voastră s-a bucurat de acest lucru sau ați rămas sceptic?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - În 1952, am asistat într-adevăr la prima epurare a clanului „moscoviților”, printre care și Ana Pauker. A fost o ușurare văzând-o că părăsește prim-planul scenei. Faptul i-l datorăm lui Gheorghiu-Dej. Însă această epurare a fost mai mult rezultatul luptei pentru putere decât o adevărată liberalizare a regimului. În acea vreme, mii de români au cunoscut închisoarea și tortura.
Ceaușescu a dat poate dovadă de mai multă dibăcie în modul în care s-a impus. Însă cele două guvernări erau tot atât de detestabile, una ca și cealaltă. Singurul punct pozitiv la activul regimului lui Gheorghiu-Dej este că acesta a durat mai puțin…
Din 1965 până în 1970 – chiar și începând cu 1964, când a fost acordată o amnistie de mari proporții – în România s-a vorbit din nou de „liberalizare”, însoțită de o anumită prosperitate. Această apreciere este în mod evident foarte relativă. Dacă au existat progrese, între altele în aprovizionarea magazinelor, acestea au fost de scurtă durată: curând totul a basculat în haos! De fapt, a fost ca și când i-ai arăta cuiva o bucățică de zahăr ca să poți să îi dai mai bine cu ceva în cap.
În realitate, sistemul nu se abătea de la modelul stalinist. În așa măsură încât, atunci când aud spunându-se că, de cum a ajuns la putere, Ceaușescu a încercat să rupă legăturile cu Uniunea Sovietică, îmi pun unele întrebări. Această atitudine nu a fost ea, de fapt, orchestrată de Moscova?
În orice caz, asta a fost întotdeauna impresia mea. Declarasem mai demult că, dacă Ceaușescu ar reuși să ne elibereze de sub tutela sovietică, i s-ar ridica un monument la București.
Acest lucru însă nu s-a produs. Se cunosc în prezent dedesubturile afacerii: această pretinsă independență față de Moscova era o combinație a KGB-ului, o fațadă care dădea rușilor posibilitatea de a-i trimite pe români să le îndeplinească toate treburile lor murdare.
Philippe Viguié-Desplaces: - Totuși, Occidentul a înghițit momeala. Atunci când de Gaulle a efectuat faimoasa sa vizită la București, în mai 1968, și când și-a punctat discursul cu un vibrant „Trăiască Ceaușescu!”, dumneavoastră Sire, considerați că a fost o zi a rușinii pentru Franța?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - A fost o zi a rușinii pentru toți cei care au luat parte la ea. Eu nu am acceptat niciodată atitudinea lui de Gaulle, nici a tuturor celor care s-au dus în România după aceea. Ori de câte ori un șef de stat se ducea la București, regimul Ceaușescu dobândea o nouă legitimitate. Occidentul ar fi trebuit să înțeleagă că, acordând o favoare statului român, nu aducea neapărat un serviciu unui popor care, încetul cu încetul, se scufunda în întuneric.
 |
| Președintele Charles de Gaulle în România, primit de Nicolae Ceaușescu. |
Franța, la fel ca tot Occidentul, ar fi trebuit să se arate mult mai strictă față de Ceaușescu. După aceea, pentru a se justifica, lumea liberă a lansat ideea că punând România sub blamul națiunilor nu s-ar fi realizat decât o penalizare a poporului. Eu consider că acesta este un argument fără valoare: poporul român suferea deja, așa că diferența nu ar fi fost mare. Dimpotrivă, eu cred că o denunțare limpede și fără echivoc ar fi adus un sprijin moral unor oameni cărora acest lucru le lipsea enorm de mult. Închipuiți-vă consternarea și durerea acestui popor care îl vedea pe călăul său străbătând lumea în lung și-n lat și primindu-i pe mai-marii planetei, care îi decernau tot felul de decorații...
Când l-am văzut pe Ceaușescu la el acasă, alături de un Nixon zâmbitor, a fost pentru mine o sfâșiere. Căci, dacă populația l-a aclamat, acest entuziasm îi era destinat lui Nixon, nu lui Ceaușescu. Era ca un apel patetic către lumea liberă. Dar poate că președintele american profitase de călătoria sa pentru a obține informații mai exacte asupra situației reale din România? Iată cel puțin ce speram eu.
Numai că, atunci când vezi creditul acordat lui Ceaușescu până la căderea sa, ești în drept să îți pui unele întrebări asupra acestui din urmă punct. În 1983, vicepreședintele american din acel moment, un anume George Bush, îl califica drept „comunistul cel bun”. Până astăzi, acest tratament de favoare a rămas pentru mine de neînțeles. Și cu atât mai mult pentru români. Ei auzeau în permanență Statele Unite și Anglia prevalându-se de respectarea principiilor de dreptate, de libertate și de democrație. Și îi vedeau pe reprezentanții lor lăudându-l pe Ceaușescu… De-a ce se jucau țările occidentale? Ce așteptau ele de la dictatorul român? Ele i-au conferit prestigiul pe care el îl dorea, fără a obține nimic în schimb. Ceaușescu nu și-a onorat nici măcar o singură promisiune dintre cele pe care le făcuse. Banii pe care i-a primit cu titlu de ajutor internațional s-au dus direct în buzunarul său.
Într-un anume fel, România a fost sacrificată relațiilor est-vest. S-ar putea spune același lucru despre toate țările din est, de altfel. Fără a se sinchisi nici măcar o clipă de soarta populațiilor, au fost susținute guvernele care manifestau cea mai mică veleitate de rezistență față de hegemonia sovietică. Ceaușescu a făcut atâta zgomot cu pretinsa sa independență față de Moscova, încât toată lumea a căzut în cursă.
Pentru a explica acest compromis, Occidentul a invocat rațiunea de stat. Se știe că aceasta a constituit întotdeauna o explicație foarte comodă. Primirea cu mare pompă a lui Ceaușescu la Londra ne-a întristat foarte mult, date fiind legăturile care ne uneau cu familia regală britanică. Regina Elisabeta ar fi declarat în particular că aceasta a fost „ziua cea mai neagră din viața sa”. Această trecere pe la Buckingham fusese condiția stabilită de dictator pentru a cumpăra avioane de la englezi. Dar, deși a fost primit de Regină, el nu a cumpărat niciodată aparate. Sau poate unul sau două…
Ulterior, Regina Elisabeta mi-a vorbit din nou despre acest urât episod, explicându-mi că fusese nevoită să se supună guvernului său. Ea a insistat asupra faptului că Ceaușeștii se dovediseră a fi niște oaspeți extrem de dezagreabili. Se povestește că președintele Giscard d'Estaing o prevenise pe Regină că nu trebuia să așeze obiecte de valoare în apartamentul Ceaușeștilor căci odată primiți la Paris, ei luaseră tot, până la ultimul bibelou! La Londra, Ceaușescu pusese condiția să aibă propriul său bucătar care să îi pregătească mesele. Îi era îngrozitor de frică să nu fie otrăvit.
Dincolo de anecdotă, ceea ce rămâne astăzi cel mai greu de admis este să auzi lumea liberă adăpostindu-se în spatele „ignoranței sale cu privire la situația reală din România!”. Că opinia publică occidentală nu era complet informată, asta o cred, dar să nu vină nimeni să îmi spună că guvernele nu cunoșteau adevărul! Nu dispuneau ele oare de servicii de informații eficiente?
De altfel, încercasem eu însumi să le pun în gardă. Am trimis mesaje la Londra și în alte părți. Și totuși, am întâlnit un membru al guvernului britanic care a negat că ar fi luat vreodată cunoștință de ele…
Eu consider că, într-un anume fel, lumea liberă s-a făcut complicele, desigur involuntar, al crimelor lui Ceaușescu. A spune că îi port pică ar fi prea mult. Regret însă faptul că, la căderea dictatorului, puține voci, puține state au avut curajul să își recunoască vina. Este totuși o calitate aceea de a ști să îți recunoști erorile. Este însă esențial că guvernele vizate își deschid astăzi ochii asupra celor ce se petrec în România, astfel încât să nu mai intre în același cerc vicios.
Philippe Viguié-Desplaces: - În tot timpul perioadei lui Ceaușescu, Majestatea Voastră a mai păstrat contacte cu România?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Contacte directe, nu. Era imposibil! Românii nu puteau obține viza de ieșire. Cei care, totuși, ieșeau, de exemplu cu ocazia unui congres, făceau să îmi parvină cărți poștale din străinătate. Singurul meu contact cu România era radioul, BBC-ul sau Radio Europa Liberă. Și mai puteam, de asemenea, conta pe unele persoane, străini, care transmiteau anumite informații în România. Era o cale indirectă, dar la urma urmelor era totuși o cale!
Această „manta de plumb” care apăsa asupra țării noastre ni s-a părut foarte greu de străpuns. În orice caz, ea amâna din an în an perspectiva unei eventuale întoarceri. Totuși, nici o clipă nu mi-am închipuit că nu voi mai revedea România.
În așteptarea acestui moment, trebuia să mă îngrijesc de securitatea familiei mele, pe care lupta mea o expunea unor posibile represalii din partea regimului Ceaușescu. Primeam cu regularitate, în special în anii optzeci, scrisori de amenințare sau insultătoare. Cele mai multe veneau nu din România, ci din Franța, din Italia sau din Statele Unite. Corespondenții mei anonimi le alăturau și fotomontaje: Regina, fiicele mele și cu mine eram reprezentați cu câte o pată neagră pe frunte pentru a simboliza sângele care curge. Sau aveam desenat câte un pumnal în spate. Acestea fiind spuse, dacă această corespondență delirantă avea drept scop să mă impresioneze, încercarea a fost ratată! A fost atacată, folosindu-se aceleași procedee, familia mea, până și nepoții mei. Aceste acțiuni nu s-au oprit decât pe la mijlocul anului 1989. Ori de câte ori primeam o astfel de scrisoare, o dădeam la tradus și le trimiteam câte o copie autorităților elvețiene.
Autorul lor nu era desigur altul decât Securitatea, faimoasa poliție politică a regimului Ceaușescu, care avea agenți în lumea întreagă. Fără îndoială pe unii dintre ei i-am primit chiar aici, în salonul meu de la Versoix. Într-adevăr, de ani de zile, noi îi primim pe toți românii care se prezintă aici. Chiar și astăzi, atunci când cineva sună și spune: „Sunt român, aș putea să îl văd pe Rege?”, ies și stau cu el de vorbă câteva clipe. În schimb, din motive de securitate, nu mai lăsăm pe nimeni să intre în casă. Dar este destul de probabil ca agenți ai Securității să se fi strecurat printre acești români în trecere.
Elvețienii, în ceea ce îi privește, nu au luat măsuri de securitate deosebite: ei nu m-au considerat ca fiind o persoană oficială. Ei au pus totuși o mașină a poliției să facă în mod regulat un rond în fața porții mele. Din când în când, atunci când mi se aducea câte un buchet mare de flori, acesta era de îndată confiscat de către polițiști. Doi jandarmi îmi aduceau înapoi buchetul după ce acesta era verificat. S-au arătat întotdeauna amabili și atenți, dar fără exces de zel.
Philippe Viguié-Desplaces: - Sire, ce diferență faceți între Securitate și Garda de Fier?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Securitatea este o organizație de stat, în timp ce Garda de Fier era mai mult o organizație politică. Metodele lor, însă, rămân aceleași. În așa măsură încât anumiți comentatori au crezut că pot identifica în această violență organizată o caracteristică intrinsecă a firii românești. În mod evident, aceasta este o teorie ridicolă. Tortura nu face parte din tradițiile noastre!
Drama constă în aceea că aceste mișcări își recrutau adepții din păturile cele mai defavorizate ale societății, teren privilegiat pentru niște manipulatori pricepuți. Pentru mulți dintre acești „declasați”, violența deschidea o cale de acces către o anumită respectabilitate publică.
Garda de Fier a primit, totuși, sprijinul anumitor intelectuali, în parte datorită faptului că își proclama adeziunea la o ordine creștină. Securitatea, însă, s-a sprijinit întotdeauna numai pe violență. Nici religie, nici credință, nici filozofie: era vorba pur și simplu de o organizație de ucigași dirijați de stat.
Philippe Viguié-Desplaces: - Pentru a-și întări dominația asupra populației, Ceaușescu hotărâse să radă de pe fața pământului cinci sute de sate și niște biserici ortodoxe care constituiau adevărate capodopere. Nu este oare România eternă, al cărei simbol sunteți Majestatea Voastră, cea pe care el încerca să o distrugă?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Este sigur așa. Dar acțiunea se înscria, înainte de toate, într-un proces de îndoctrinare a poporului. Țăranul este cel mai puțin vulnerabil la încercările de manipulare deoarece el se află „înrădăcinat” pe un pământ cu care întreține o legătură afectivă. Prin deplasarea populațiilor, Ceaușescu vroia să rupă această legătură. Comuniștii au alungat familiile din casele lor, au săpat cu buldozerele gropi adânci în care au împins casele sărmanilor oameni, sub ochii lor. Țăranii s-au trezit apoi închiși în cuști de beton neterminate și folosiți în uzine unde erau mai ușor de supravegheat.
Țăranii constituiau coloana vertebrală a României. Distrugându-i astfel, Ceaușescu a comis o eroare fatală. La 27 iulie 1988, o serie întreagă de personalități s-au manifestat la București împotriva acestui proiect de sistematizare. Nu se mai văzuse niciodată așa ceva sub Ceaușescu. Acest 27 iulie 1988 este, în această privință, o dată foarte importantă: începând cu această luare de poziție, occidentalii și-au dat seama de faptul că în regimul Ceaușescu existau fisuri, ceea ce eu știam deja de multă vreme! Când stai la căpătâiul unei țări, ajungi să percepi și cel mai mic acces de febră care o zguduie.
Dar asta nu însemna că se câștigase ceva. Ceaușescu era un om solid instalat care își sprijinea regimul de teroare pe o poliție secretă de o eficiență remarcabilă. Se simțea că se clatină, dar nu se vedea încă în ce fel ar putea fi răsturnat.
Chiar și în 1989, când comisia drepturilor omului a condamnat România la ONU, era încă imposibil să mizezi pe o prăbușire a regimului. Ceaușescu nu era genul care să se lase impresionat de o condamnare internațională, pe care o considera un amestec în treburile interne. Trimisesem eu însumi rapoarte la Națiunile Unite cu privire la situația drepturilor omului în România. Nu știu dacă această acțiune a avut vreo influență oarecare. Oricum, nu îți pierzi niciodată timpul denunțând încălcarea libertăților fundamentale...
În schimb, ceea ce este sigur este faptul că afacerea satelor și bisericilor a contribuit foarte mult la trezirea conștiinței „popoarelor libere”. În acel timp, am luat o inițiativă care consta în a cere unor personalități să patroneze anumite sate românești pe care Ceaușescu vroia să le demoleze. Astfel, l-am solicitat pe primarul Parisului, Jacques Chirac. Era vorba de a face cunoscută această afacere, deoarece tăcerea este cel mai rău dușman al nostru. Totuși, această acțiune rămânea extrem de delicată: occidentalii nu se hotărâseră încă să îl abandoneze pe Ceaușescu și ezitau să îmi răspundă, temându-se să nu se angajeze prea mult. Alte organizații au preluat ștafeta. Belgienii au început primii această acțiune de patronare, apoi a urmat Franța, apoi Elveția...
Philippe Viguié-Desplaces: - Primarul Parisului V-a răspuns?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu, nu direct.
Philippe Viguié-Desplaces: - Biserica Română nu ar fi putut oare să își facă auzit mai mult glasul? Se poate spune că ea s-a compromis cu guvernul?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Sunt încă foarte șocat de lipsa de reacție a Bisericii noastre din România. Când regimul a început să distrugă aceste biserici, reducând la neant câteodată, dintr-o lovitură de buldozer, capodopere ale artei bizantine, ierarhia ortodoxa română nu a suflat o vorbă. Cum să explici această tăcere? În străinătate a fost scandal. Acolo, absolut nimic. Acești oameni ai bisericii au fost aceiași care, la alegerile din 1990, au convins lumea să voteze pentru prietenii domnului Iliescu, care pentru mine sunt supraviețuitorii și moștenitorii sistemului comunist.
Complezență, lipsă de caracter? Nu știu cum să explic inerția Bisericii noastre. În mod tradițional, ea s-a aflat în fruntea luptei pentru întregirea și independența țării. Rolul său în istoria noastră este preponderent. De această dată, ea a strălucit prin absență. Bătrânul patriarh al României a recunoscut, după căderea lui Ceaușescu, că dăduse dovadă de lașitate. El a demisionat după răsturnarea dictatorului... pentru a se reîntoarce odată cu venirea domnului Iliescu.
Totuși, ceea ce este adevărat pentru vârful ierarhiei nu este în mod obligatoriu valabil și pentru preoții de la bază: eu știu că au fost numeroși cei care, la sate, au spus ceea ce gândeau, cu riscul vieții lor.
În ansamblu, însă, sunt nevoit să acuz Biserica Română de neîndeplinirea datoriei sale. Nu vreau să mă amestec direct în treburile Bisericii, chiar dacă Regele întreținea cu aceasta relații privilegiate: într-adevăr eu îi consacram pe episcopii aleși de Sinod. Consider că aceasta îmi dă dreptul să îmi exprim părerea. Apreciez că există doi sau trei mitropoliți, rezidând în alte centre decât Capitala, pe care se poate conta. Dar, deocamdată, ei sunt subordonați celor de la București și sunt lipsiți de libertatea de acțiune.
Ce păcat, în fond, că noi nu am avut un Papă român! Șeful Bisericii Ortodoxe, decanul-patriarh de la Constantinopol, nu intervine în nici un caz în treburile interne ale celorlalte țări.
Philippe Viguié-Desplaces: - Majestatea Voastră considerați că intelectualii români și-au jucat rolul în timpul dictaturii lui Ceaușescu?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - O bună parte dintre ei au alunecat înspre comuniști, ceea ce este întotdeauna o compromitere pentru spirit. Aceștia nu au fost la înălțimea a ceea ce puteam aștepta de la ei. Alții, în schimb, au suferit pentru a rezista comunismului și nu au ieșit din închisoare decât după căderea lui Ceaușescu. Doina Cornea, de exemplu, a dat dovadă de un curaj exemplar. Este o luptătoare convinsă pentru libertate și democrație.
Trebuie să știi să desparți grâul de neghină. Este însă de netăgăduit faptul că atitudinea celor care nu au înțeles pericolul comunismului a dăunat mișcării intelectuale românești în ansamblul său, cu toate că - în acest plan - noi am fost întotdeauna o mare națiune. Gândiți-vă la Ionesco sau la Cioran...
Mulți scriitori români sau savanți ar fi făcut desigur mai bine să părăsească România, pentru a evita să se compromită cu un regim care nega valorile elementare și fundamentale ale Omului.
S-ar putea să pară surprinzător că, de-a lungul întregii „ere Ceaușescu”, nu a existat nici un mare disident de talia lui Mandela în Africa de Sud, a lui Soljenițîn în Uniunea Sovietică sau a lui Walesa în Polonia. Însă, trebuie spus că presiunea era mult mai puternică la noi decât în alte țări. Observatorii străini, singurii care ar fi putut să dea ecou vreunei acțiuni de rezistență, erau respinși sistematic la frontiere sau atât de bine încadrați de mașinăria statului încât, în nici un caz, nu puteau percepe realitatea. Iar dacă vreun român deschidea gura, el se trezea de îndată la închisoare.
Știți, caracterul unui popor se făurește în cursul istoriei sale. A noastră este plină de invazii și românii sunt sătui să tot fie atât de asupriți de soartă. Această realitate istorică a influențat mult reacțiile. Există la noi un proverb care spune „capul ce se pleacă sabia nu-l taie”.
Unii vor vedea în asta resemnare. Eu prefer să folosesc cuvântul „demoralizare”. Țara noastră iese cu greu dintr-o lungă perioadă de descurajare. Nici un popor occidental nu a înțeles suferința românilor...
*
Philippe Viguié-Desplaces: - Cum ați trăit venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, prăbușirea Europei de Est și, mai ales, acel simbol spectaculos care a fost căderea Zidului Berlinului?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - A fost o surpriză dumnezeiască. Din acest punct de vedere anume, țin să îi aduc omagiul meu lui Gorbaciov. Dacă el nu se încumeta să o apuce pe această cale, ne putem întreba unde am fi ajuns astăzi. Dar trebuie să adaug că îmi mențin rezervele și rămân oarecum reticent asupra personajului „Gorbaciov”, ca în fața a tot ceea ce vine din Est. Omul nu mi s-a părut cu adevărat simpatic. Poate că am prea multă ținere de minte... În orice caz, după părerea mea, a fost o exagerare să i se decerneze Premiul Nobel pentru pace.
Oricum, căderea Zidului Berlinului a fost o bucurie imensă. Familia mea și cu mine am urmărit acest spectaculos eveniment, ca toată lumea, la televizor. Am sărbătorit chiar acest moment cu șampanie!
La început, totuși, ne temeam că România va scăpa mișcărilor de eliberare care se conturau în Est. Ca și Albania, ea apărea exclusă de la „dezgheț”, părea o insulă insubmersibilă a stalinismului. Desigur, noi nu ne îndoiam că într-o zi acest bastion va sfârși prin a cădea, însă era greu să ne închipuim care va fi forța în stare să realizeze acest miracol. Revoluția română era ineluctabilă, dar ea ne-a surprins totuși prin felul cum s-au precipitat evenimentele. Gândiți-vă că o lună înainte de căderea sa, Ceaușescu fusese reconfirmat în funcțiile sale!
Imaginea care va rămâne pentru mine simbolică pentru această prăbușire bruscă este cea a lui Ceaușescu apărând în balconul Comitetului Central, pe 21 decembrie 1989, și crispându-se deodată când a auzit crescând vuietul mulțimii, vuiet care s-a transformat în huiduieli și în fluierături: „Jos asasinii”, „Românie, deșteaptă-te”. În ochii dictatorului s-a citit mirarea. Să îl vezi pe acest tiran, atât de sigur de el de obicei, pierzându-se cu firea, era foarte tulburător. Aproape în direct, prăbușirea unui om era ceea ce se citea pe chipul lui.
Philippe Viguié-Desplaces: - Manifestația s-a transformat în răzmeriță, luptele de stradă în revoluție. Majestatea Voastră a urmărit evenimentele țintuit în fața aparatului de televiziune. Care erau sentimentele care vă însuflețeau?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Sentimentele noastre erau amestecate. După surpriză, a urmat spaima în fața violenței înfruntărilor și a imaginilor pe care le transmitea televiziunea. Noi am înregistrat în mod sistematic pe magnetoscop toate reportajele ca să putem păstra aceste documente prețioase.
În aceste filme, nu am mai recunoscut decât puține dintre locurile familiare ale Capitalei. Planurile pe care le filmau operatorii erau întotdeauna puțin cam prea înguste. Am putut totuși să revăd Palatul Regal, cu emoția pe care v-o puteți închipui. Și totodată cu tristețe, văzând că arde. Fosta Sală a Tronului era ținta tuturor trăgătorilor. Și noi știam că acolo atârnaseră comuniștii tablourile noastre, printre care cele luate de la Sinaia. Din fericire, am aflat ulterior că ele au fost cruțate, ceea ce o datorăm custozilor muzeului. Ce curaj au avut acești oameni asediați și care, cu riscul propriei lor vieți, au salvat aceste capodopere!
Între Sala Tronului și balconul în care Familia Regală apărea altădată în zilele de sărbătoare, se spune că Securitatea își amenajase puncte de apărare. Faptul nu mi-a fost niciodată confirmat. Remarc că, în mod ciudat, clădirile asupra cărora s-a tras nu au nimic de-a face cu partidul comunist. Sediul partidului, la oarecare distanță de Palat, a rămas practic intact...
 |
| Tancuri în Piața Palatului Regal din București, în zilele Revoluției din 1989. Locul este numit azi „Piața Revoluției” pentru a i se eluda semnificația monarhică. În dreapta, se poate observa fațada ciuruită și arsă a Palatului Regal (aripa dinspre Biserica Kretzulescu conținea apartamentele regale). Foto credit: peteava.ro |
Am fost, de asemenea, foarte mirați să constatăm că din aceste înfruntări ieșeau învingători Petre Roman, despre care nimeni nu auzise vorbindu-se, și Ion Iliescu, pe care îl cunoșteam puțin. Ceea ce se știa despre acesta din urmă nu era totuși deloc liniștitor: produs pur al sistemului, el fusese dat la o parte de Ceaușescu, dar trimis la Moscova ca „reprezentant” al partidului comunist.
Această evoluție ne neliniștea. Pe cât am susținut și împărtășit, la început, acest formidabil elan de speranță care a fost revoluția română, pe atât ne-am îndoit după aceea că acest elan fusese spontan. Ca să fiu cinstit, acum nu o mai cred deloc. Însă chiar și dacă declanșarea a fost artificială, ridicarea populară împotriva comunismului a fost, ea, foarte reală.
Când Iliescu și Roman au ieșit la suprafață, primul ca președinte al republicii, cel de-al doilea ca prim-ministru, unele dintre presentimentele noastre s-au dovedit exacte. Astăzi, consider ca foarte posibil, așa cum o afirmă unii, ca KGB-ul să fi teleghidat aceste răsturnări.
Rămâne însă de aflat care era scopul exact urmărit de Moscova. Eu nu văd decât o singură explicație plauzibilă. Rușii simțeau că edificiul Ceaușescu începuse să pârâie. Spiritul latin al românilor risca să ia foc și să arunce peste bord comunismul. Pentru a evita o răsturnare atât de radicală și cu speranța de a-și salvgarda totuși sistemul, rușii au hotărât să îl sabordeze pe Ceaușescu. În momentul în care Uniunea Sovietică cunoștea problemele interne grave și în timp ce Pactul de la Varșovia în ansamblul său amenința să se răscoale, a grăbi căderea dictatorului fără a o provoca pe cea a comunismului putea demonstra, în mod abil, că ideologia marxist-leninistă rezistă.
Totul pare acum să confirme faptul că revoluția română s-a desfășurat în realitate sub control și că sinistra Securitate primise asigurări în ceea ce privește supraviețuirea sa.
Philippe Viguié-Desplaces: - Procesul Ceaușeștilor și executarea lor v-au bucurat?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu, absolut deloc! Ceaușescu merita desigur să fie judecat pentru fiecare din actele comise la ordinele sale în România, însă în fața unui tribunal liber și constituit în mod normal, cu respectarea drepturilor omului. Nu știu ce circumstanțe atenuante i s-ar fi putut găsi, în afară de faptul că soția lui era mult mai cumplită decât el. Ea este principalul vinovat, dar asta nu scuză în nici un fel crimele soțului ei.
Oricum, oricare criminal are dreptul la un proces corect. Așa cum s-a desfășurat cel al soților Ceaușescu, el nu era decât o farsă, iar concluzia sa - un omor.
Impresia generală lăsată de regimul Ceaușescu, ca și de această mascaradă finală, este cea de dezgust. Din punct de vedere omenesc, am simțit o oarecare milă. În fața morții, Ceaușescu a fost poate mai curajos decât s-ar fi putut crede.
Philippe Viguié-Desplaces: - V-ați pus problema să vă întoarceți imediat, în timpul acestor evenimente?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - S-a pus, într-adevăr, problema. Eu însumi o doream foarte mult. La urma urmelor, nu era acesta momentul pe care noi îl așteptam de mai bine de patruzeci de ani? dar după ce am cumpănit, am considerat că situația nu era favorabilă sosirii mele. Domnea confuzia și eu nu vroiam să intervin într-o bătălie care nu se încheiase. Preferam să îmi păstrez poziția de observator din afară. Într-un astfel de moment, trebuie să știi să îți păstrezi sângele rece. Prioritatea consta în a scăpa de un regim urât.
Înainte de a efectua întoarcerea mea, trebuia să îi măsor impactul. Cei mai mulți dintre români nu știau nimic despre lupta mea pentru democrație. Căci, timp îndelungat, în istoria oficială a Republicii Populare Române, eu nu am existat. Comuniștii scoseseră pur și simplu epoca monarhistă din manualele de istorie! Rămăsese o mare pagină albă... Apoi, dându-și seama, poate, că era cam prea de tot, au reintrodus familia regală în programe. Dacă stăteai să le dai crezare, noi eram niște „măcelari”, niște „hoți” și niște „profitori” care trăiau ca niște paraziți pe spinarea unei populații înfometate... Vă imaginați genul de inepții pe care le poate vehicula propaganda comunistă!
Mai rămăsese totuși o parte destul de importantă din populație care cunoscuse domnia mea și care transmisese spiritul monarhic copiilor și nepoților săi. Cu toate eforturile sale, Ceaușescu nu a reușit să suprime complet memoria poporului român. Scrisorile pe care le-am primit în momentul căderii lui Ceaușescu dovedesc îndeajuns că eficiența propagandei comuniste nu fusese absolută. La început, erau scrisori ale unor români care ne comunicau cât se simțeau de ușurați după plecarea „vampirilor”, apoi, treptat, au apărut scrisori care mă chemau să revin în țară. Corespondența a devenit într-atât de abundentă, încât a trebuit să înființăm un secretariat pentru a organiza toată această activitate. Fiicele mele s-au întors pentru a ne ajuta...
În această corespondență, am remarcat o absență foarte importantă. Nici un mesaj de încurajare din partea șefilor de stat străini! În afară de membrii familiei, care doreau să afle vești, sau care vroiau să își exprime simpatia față de România. Primul a fost Regele Baudoin, care mi-a telefonat în timpul luptelor de la Timișoara. Prințul Charles și Regele Spaniei au luat, de asemenea, legătura cu noi. În sfârșit, am schimbat numeroase faxuri cu fostul suveran al unei țări care se elibera, Țarul Simion al Bulgariei. Celelalte guverne abia se trezeau...
Philippe Viguié-Desplaces: - În cursul acestor evenimente, v-ați recunoscut poporul? Sau patruzeci de ani de comunism l-au transformat în mod radical?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Am reflectat îndelung la acest aspect. Am ajuns la concluzia tristă că Ceaușescu a reușit să făurească un tip de „om nou”, care din nefericire nu seamănă deloc cu ceea ce cunoșteam eu despre poporul român. Metoda sa s-a sprijinit pe minciună, pe delațiune și pe criticarea grosolană și fără nuanțe a României precomuniste. Noua generație nu știa absolut nimic despre istoria ei. Ceea ce este încă și mai grav este faptul că românii sunt astăzi acriți de suferința lor. Ei și-au pierdut bucuria de a trăi, se suspectează unii pe alții. Aș vrea să insist asupra acestui punct pentru că, după părerea mea, acest lucru nu a fost făcut îndeajuns. Dintre toate crimele odioase de care s-a făcut vinovat Ceaușescu, aceasta este fără îndoială cea mai gravă: el a strivit sufletul poporului român.
Putem vedea în asta o umbră neliniștitoare pentru viitor. Dar ici și colo apar semne încurajatoare. Îmi amintesc că am văzut tineri, și chiar soldați, care îngenuncheau și își făceau semnul crucii. Religia a fost interzisă timp de mai multe decenii, dar acești oameni păreau să nu fi uitat nimic. Dacă se va reuși să se deschidă perspective în fața românilor, să fie mobilizați asupra unui proiect de reconstrucție care să o rupă definitiv cu obiceiurile trecutului recent, atunci țara noastră va fi capabilă de un salt extraordinar.
Românii au arătat că ei vor, în mod hotărât, democrația și libertatea: ei le poartă în ei înșiși. Dorința de libertate nu este un sentiment care poate fi provocat - sau înăbușit -, ci o aspirație naturală, intrinsecă fiecăruia dintre noi.
Philippe Viguié-Desplaces: - Majestatea Voastră consideră la fel ca Silviu Brucan, fostul ambasador român la Națiunile Unite și „eminența cenușie” a lui Iliescu, că va fi nevoie de douăzeci de ani pentru a face din România o țară democratică?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Totul depinde de modul în care se procedează. Dacă se va continua ca până acum, va fi nevoie poate de mai mult. Dar dacă țara va cunoaște o ruptură netă cu comunismul, dacă ansamblul sistemului se va schimba, atunci eu vă garantez că nu va fi nevoie nici măcar de o generație pentru a transforma această țară. Românii învață foarte repede. Însă cu condiția să simtă că se conturează un adevărat proiect de societate.
Știți, când ai trăit patruzeci de ani sub un regim care se baza pe minciună, pe îndoctrinare și pe delațiune, în mod necesar este nevoie de ceva timp pentru a te reobișnui cu o anumită puritate. Roma nu a fost construită într-o singură zi. Principalul obiectiv este de a reda încrederea unui popor descurajat. Dacă reușim să facem asta, restul va urma aproape de la sine.
Din nefericire, ultimele luni arată că nu aceasta este calea pe care mergem. Românii au sentimentul că revoluția lor le-a fost confiscată. Ei au răsturnat un dictator abject: ar fi trebuit să cadă și sistemul. Dar nu s-a întâmplat așa. După atâtea lupte și speranțe, la putere sunt aceiași...
Căci Președintele Republicii, Ion Iliescu, este un comunist. Și asta încă din tinerețe. El și-a făcut studiile la institutul Molotov din Moscova, școala cadrelor de partid. A fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, responsabil cu ideologia, ministru al tineretului... El este prea puternic marcat de începuturile sale pentru a se schimba. Atitudinea sa din timpul revoluției și interviurile sale demonstrează clar că el nu este hotărât să transforme în profunzime societatea românească. Când spune, de exemplu, că a da pământ țăranilor ar fi o eroare! Cum explică el în acest caz că producția agricolă se află astăzi la cel mai scăzut nivel? Că recoltele putrezesc pe câmp? Cum vreți dumneavoastră ca oamenii să muncească un pământ pe care nu au siguranța că îl vor stăpâni într-o zi? Atitudinea lui Iliescu nu este sănătoasă, ea se înscrie în mentalitatea comunistă.
Se citează ca exemplu de liberalizarea a țării reintroducerea multipartidismului: se uită să se precizeze că totul este făcut pentru ca să se creeze aproape o sută de partide, ceea ce diluează forța acestora și nu face decât să contribuie la haosul general. Aceasta este metoda comunistă. Nu este vorba de democrație, ci de o debandadă politică. Gândiți-vă la perioada de după război: nu erau optzeci de partide, desigur, dar tot erau vreo zece sau cincisprezece... Fuseseră supranumite „ciupercile comuniste”. Astăzi, exact același lucru este în curs de a se produce.
Îmi exprim aceleași rezerve cu privire la liberalizarea pieței, al cărei propovăduitor pretinde că este primul-ministru Petre Roman (prim-ministru în 1990, până în septembrie 1991, n.t.). Eu sunt, bineînțeles, pentru piața liberă, condiție sine qua non a progresului. Însă programul de privatizare aplicat de Roman este mai mult decât suspect. Vechea nomenclatură este singura care a profitat de pe urma lui. Aceasta a câștigat milioane la bursa neagră, într-un moment în care populația este afundată în mizerie.
Este locul aici să reamintim originile domnului Roman. Tatăl său, Valter Roman, era un comunist înfocat. El s-a căsătorit cu o spaniolă, foarte probabil comunistă, apoi s-a întors în România, în 1945, și a ajuns general, șeful politic al armatei române. Fiul său, Petre, este produsul pur al acestui mediu. Copil fiind, el nu a auzit decât un singur limbaj, cel al comunismului. Am citit recent undeva că la întrebarea: „Ați accepta să tratați cu Regele?”, el ar fi răspuns: „Nu, din cauza educației mele.” Cum vreți dumneavoastră ca un astfel de om să poată schimba țara în mod radical și pozitiv? El a rămas mai puțin comunist în fapte decât în teorie, desigur, însă cele câteva reforme pe care le-a efectuat nu i-au modificat atașamentul său profund față de „valorile” acestei ideologii.
Philippe Viguié-Desplaces: - Dacă vă veți întoarce în România și vă veți urca din nou pe Tron, considerați că unii membri ai ierarhiei Ceaușescu ar trebui judecați? Care este situația în cazul Iliescu?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu toți sunt vinovați. Mulți au fost constrânși să se încadreze într-un mecanism pe care nici nu îl inventaseră ei și nici nu erau beneficiarii lui. Trebuie în astfel de situații să dai dovadă de înțelegere și să știi să ierți. Cu toate acestea însă, există responsabili pentru crimele comise în timpul acestor ultimi cincizeci de ani. Deoarece unii dintre ei, în mod voit și în cunoștință de cauză, au perseverat în a distruge această țară și în a-i persecuta pe locuitorii ei. Există anumite lucruri de care nu poți fi absolvit. Este o chestiune de decență față de oamenii care au fost uciși sau torturați.
În ceea ce îl privește în mod precis pe Iliescu, reamintiți-vă afacerea cu minerii din iunie 1990, când Piața Universității mai era încă ocupată de manifestanți. Acești mineri, sosiți în număr mult prea mare pentru a se putea crede că porniseră la drum în mod spontan, au venit, cu trenuri speciale, să devasteze orașul, să omoare români, iar la televiziune a fost văzut Iliescu felicitându-i cu aceste groaznice cuvinte: „Bravo, ați curățat Bucureștiul!”. Aceste cuvinte au rămas întipărite în memoria multora. Un președinte sau un șef de stat legitim nu poate incita la omor fără a deveni el însuși un criminal.
Înțelegeți-mă bine: nu este vorba de a satisface un spirit de răzbunare. Eu nu am intenția să mă întorc în România pentru a umple închisorile. Soluția constă în a pune pe picioare o justiție independentă care să-și facă treaba. Cei care au comis crime sau malversațiuni vor trebui să răspundă pentru ele în fața legii. Dacă sunt condamnați, vor mai putea să facă apel la Rege, care dispune de dreptul de grațiere și de comutare a pedepselor, conform Constituției noastre din 1923. Însă justiția este cea care trebuie să hotărască în primul rând. Înainte de toate, trebuie evitate răfuielile arbitrare care ar face încă și mai dificilă reconcilierea națională.
Eu sunt pentru pacificarea țării, dar afirm aici din nou că există totuși anumite crime care nu pot rămâne nejudecate! Cei care mai țin încă frâiele țării o știu bine, de altfel. Și, îndârjirea violentă cu care se opun la reîntoarcerea monarhiei se datorează, în parte, și acestui fapt...”
