Actul de la 23 august 1944 povestit de Regele Mihai ca autor

Comunicat

Din partea Biroului de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai I

20 august 1990

(Publicat în revista „22”, nr. 34/ 7 septembrie 1990. A fost inclus (cu adnotări) și în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Gh. Buzatu (coordonator), București, Ed. Mica Valahie, 2002, p. 294-207, apud Traian Golea, Actul de la 23 august 1944 văzut de regele Mihai ca autor, Hallandale, Florida, Studii Istorice Românești, 2001.

Textul publicat pe blog mi-a parvenit prin bunăvoința d-lui Tudor Vișan Miu ).
,
 

Mistificarea istoriei este, poate, cel mai mare rău care s-a abătut asupra Țării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotească falsificare nu a dus, în mod direct, la moartea multora dintre compatrioții noștri, ea a avut, fără îndoială, ca rezultat distrugerea sufletului națiunii noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri și minciuni.

Nici unul din evenimentele istorice din viața poporului nostru nu a fost atât de falsificat ca Actul de la 23 august 1944. S-au produs munți de literatură în scopul de a povesti sau a inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas, în acea zi.

Dictatorii comuniști sperau astfel să-și facă o glorie prin asocierea numelui lor, chiar post-facto, cu acest ultim August al celui de al II-lea Război Mondial (în Europa). S-a găsit chiar unii care au sugerat că 23 August este o dată infamă, pentru că, în această zi, avalanșa comunismului s-a abătut asupra Țării noastre, condamnând România la aproape 45 de ani de sclavie.

Ca majoritatea falsificărilor istoriei, fie ele intenționate sau nu, aceste interpretări pornesc de la un grăunte de adevăr. Este cert faptul că dictatura comunistă a încercat să-și asigure legitimitatea față de națiune prin glorificarea zilei de 23 August. Și de asemenea, cum prea bine știm, este adevărat faptul că România a gemut sub călcâiul comunist timp de decenii după această dată. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că evenimentele de la 23 August 1944 trebuie considerate, în mod automat, ca fiind rele, prin simplul fapt că ele au fost manipulate de către regimul comunist. Cu atât mai puțin se poate considera că începutul dictaturii comuniste își are originea în acest domeniu.

N-a rămas nici un singur simbol al conștiinței naționale care să nu fi fost manipulat de către comunism. Unul dintre dictatori a întinat iubitul nostru tricolor cu emblema „Republicii Populare”. Celălalt dictator pretindea să se identifice cu Ștefan cel Mare. Dar poporul nostru, minunatul nostru tineret, au smuls această emblemă detestată de pe steagul nostru și au distrus portretele dictatorului, continuând însă să se închine memoriei lui Ștefan cel Mare și drapelului nostru național. În același fel, se cuvine acum să privim evenimentele din August 1944 în lumina lor adevărată, curățându-le de minciună și de falsificări grotești.

Cei care încearcă cu tot prețul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să sugereze că, de fapt, am anticipat înfrângerea Armatei noastre. Ei pretind că ar fi putut, chipurile, să reziste pe linia Galați – Nămoloasa și că, astfel, s-ar fi putut evita invazia Armatei Roșii în Țara noastră și subjugarea României de către Uniunea Sovietică.

Evident, nimeni nu poate cred cu seriozitate că soldații noștri, oricât ar fi fost de devotați ideii de libertate, ar fi putut rezista, mult timp, forțelor mult superioare ale Uniunii Sovietice, ale Statelor Unite și Marii Britanii. Poate crede cineva că armata care a pustiit totul în drumul ei spre Berlin în anul ce a urmat (1945), ar fi avut intenția să cruțe România? Evident că nu, și aceste teorii vin doar ca să întărească vechiul nostru proverb: „După război, mulți viteji se arată”. În realitate, soarta României era clară și neomenoasă și fusese pecetluită prin intervenția multor factori externi și cu totul în afara posibilității noastre de control.

Primul dintre acești factori a fost hotărârea Marii Britanii și a Statelor Unite de a tergiversa deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vestul Europei. Aceasta a făcut ca întreaga Europă de Est, deci și România, să cadă pradă Armatei Roșii.

Al doilea factor a fost hotărârea Aliaților apuseni de a plasa țările din estul Europei în sfera de influență și de control a Uniunii Sovietice. Nici o țară din estul Europei nu a putut scăpa de acest destin, indiferent de poziția pe care a avut-o în timpul războiului; Ungaria a fost aliata Germaniei naziste până în ultimul moment, căzând sub control comunist; Bulgaria care a încercat să-și declare neutralitatea a avut parte de aceeași dictatură; în fine, chiar și Polonia și Cehoslovacia, cele două state care au primele victime ale agresiunii hitleriste și față de care Apusul avea o datorie morală adâncă au fost, în mod egal, supuse terorii roșii ce a urmat războiului.

Abandonată zonei de influență sovietică, România nu putea nicidecum spera la o soartă mai bună. Cu toate acestea, încă din 1943, toți conducătorii politici ai Țării noastre au făcut eforturi pentru a evita această soartă care, de abia mai târziu am putut să ne dăm seama, nu putea fi evitată. Au avut loc negocieri secrete cu Forțele Aliate la Cairo, iar prin discuțiile de la Stockholm, Antonescu a încercat să afle termenii Uniunii Sovietice pentru încheierea unui eventual armistițiu. Uniunea Sovietică, însă, nu a precizat acești termeni și situația Țării noastre se înrăutățea din zi în zi. Pe frontul rusesc, Armata noastră pierduse nu mai puțin de 25 de divizii; populația era terorizată de bombardamente continue (iar) trupele sovietice trecuseră deja Nistrul.

Împreună cu reprezentanții partidelor noastre politice, am luat hotărârea de a chema în audiență pe Mareșalul Antonescu în ziua de 26 August, pentru a-l face să înțeleagă nevoia unui armistițiu imediat. În seara zilei de 22 August am aflat că Mareșalul urma să părăsească Bucureștiul. Neputând lua contact cu șefii partidelor, l-am invitat, totuși, pentru a discuta cu el în ziua de 23 August. I-am atras atenția asupra situației disperate de pe front și necesitatea imperativă a unui armistițiu imediat. Împotriva oricărei evidențe, Antonescu a refuzat, susținând că îi poate înfrânge pe sovietici în Carpați. A refuzat, de altfel, și sugestia mea ca el să-și dea demisia, permițând astfel formarea unui guvern capabil să negocieze un armistițiu. Nu: Mareșalul dorea să-și respecte cuvântul dat lui Hitler, continuând până la sfârșit. Confruntat cu această situație, fără ieșire, m-am văzut nevoit să dau ordinul de arestare a lui Antonescu.

S-a încercat, de asemenea, denigrarea Actului de la 23 August, spunându-se că ar fi deschis drumul comunismului în România. Natural, și această sugestie, făcută tot post-facto, nu ține seama de adevărul istoric. Încă din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Titel Petrescu, cei trei oameni politici ale căror partide au obținut în ultimele alegeri libere din România nu mai puțin decât 95% din numărul voturilor, m-au îndemnat să găsesc o soluție care să salveze România, să evite situația prin care Țara noastră ar fi devenit un cumplit câmp de bătălie.

După declarația lui Molotov din 1944, am căzut cu toții de acord să trimitem emisari la Înaltul Comandament al Forțelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntați cu prima condiție a Aliaților: includerea în coaliție a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comuniștii au delegat pe Lucrețiu Pătrășcanu, un intelectual marxist, cu care se putea totuși avea un dialog. Și tot Aliații apuseni au fost cei care ne-au declarat net că negocierea armistițiului nu poate fi făcută cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietică.

Toți oamenii politici din România s-au văzut atunci nevoiți să accepte acest imperativ, fără a avea cea mai mică iluzie în ceea ce priva intențiile reale ale comuniștilor. De aceea, una din primele mele griji în acele zile de August a fost să evit vidul de putere sau un punct slab care să dea ocazia unui partid politic care să fie avantajat în dauna celorlalte.

În prima mea proclamație către Națiune, am anunțat reintroducerea Constituției de la 1923, cel mai democratic document cunoscut în Țara noastră până la momentul de față. De asemenea, am alcătuit un guvern interimar care să nu depindă, în mod absolut, de nici una dintre grupările politice. Cele trei principale sarcini ale acestui guvern erau negocierea armistițiului, administrarea eficace a Țării și pregătirea ulterioară a alegerilor libere. Actul de la 23 August avea ca scop pregătirea terenului pentru edificarea unei Românii democrate și independente, și nu a așa-zisei „Republici Populare”.

Tratatul de la Yalta și prezența trupelor sovietice au dus, însă, la un rezultat cu totul diferit. Nu am putut niciodată crede că, la Yalta, România a fost „vândută” de către apuseni Uniunii Sovietice. A fost un proces extrem de subtil care, în cele din urmă, a făcut ca nici Marea Britanie, nici Statele Unite să nu câștige ceva. Punctul lor de vedere a fost mult mai simplist: trupele sovietice controlau deja jumătatea continentului. Stalin trebuie să se simtă în siguranță. El trebuia cooptat în sistemul de securitate mondială și promisiunile lui că va instala sisteme democratice trebuiau crezute.

Dar în loc de un sistem democratic, am fost forțat să accept guvernul lui Petru Groza și al complicilor săi comuniști, și în loc ca România să fie considerată membră a națiunilor aliate, ea a fost tratată ca țară ocupată. Timp de cinci luni am refuzat să semnez orice decret al acestui guvern ilegal (august 1945 – ianuarie 1946, n.n.), și în cei doi ani în care am rămas în Țară, am protestat vehement împotriva devastărilor, terorii, crimelor și tuturor celorlalte infamii comise de Armata Roșie și de colaboratorii ei. Totul, însă, a fost zadarnic: soarta Țării noastre fusese pecetluită cu mult înainte.

Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm adevărul: inițiatorii Actului de la 23 August l-au săvârșit exclusiv în interesul patriei, chiar dacă prin aceasta își periclitau propria lor existență. Noi am sperat să scurtăm calvarul României și să scoatem Țara dintr-un război în care nu exista nici cea mai mică speranță de victorie, indiferent de cursul pe care acest război l-ar fi putut lua. În cele din urmă, România a contribuit la victoria Aliaților împotriva Germanii naziste și Armatei române i-a revenit menirea de a elibera pământul nostru strămoșesc al Transilvaniei. Faptul că am fost trădați la Conferința de Pace de la Paris și că am fost subjugați nu a putut fi împiedicat, cum nu a putut fi împiedicată tragedia Cehilor, a Slovacilor sau a Polonezilor.

S-a insinuat uneori că l-am îndepărtat pe Antonescu de la putere din motive dictate de o animozitate pe care i-o purtam. Este un neadevăr flagrant. Niciodată nu voi putea uita noblețea uneia dintre primele măsuri luate de Mareșal după venirea sa la conducerea Statului, și anume invitarea mamei mele de a reveni în Țară din exilul ei. Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever și, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român. Am fost într-adevăr spionat de agenții săi, iar colaboratorii lui aveau prea puțin respect pentru drepturile constituționale ale românilor, dar un monarh constituțional nu poate fi influențat de interesele sale personale, nici nu poate asista cu pasivitate la tragica prăbușire a patriei sale, doar pentru că însuși conducătorul armatei considera aceasta o problemă legată de „onoarea” sa personală. Monarhul Constituțional reprezintă pe toți românii și le apără interesele. În fața unor asemenea responsabilități, considerentele de ordin personal nu contează.

Este totuși necesar ca personalitatea lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenție și este dincolo de orice îndoială faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de-a face cu ideea de justiție. Comportarea demnă a lui Antonescu merită admirația românilor. Iuliu Maniu l-a caracterizat pe Mareșal drept „adversar, nu dușman”. Și Antonescu a rămas până în ultima clipă Român credincios. Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană și pentru mine: dacă aș fi consimțit să-l grațiez, aș fi fost înfierat „nazist”; dacă, însă, i-aș fi refuzat grațierea, aș fi fost considerat lipsit de „patriotism”. Mareșalul a înțeles bine această dilemă și de aceea a refuzat să facă cerere de grațiere.

A fost o situație de mare complexitate, în care tragediile personale se împleteau în marea tragedie națională și curajul soldaților și a tuturor cetățenilor se alătura de bucuria lor că, în fine, se va face pace și că democrația nu va întârzia să se instaureze. Dar, într-un singur an, toate aceste speranțe s-au spulberat, idealurile ne-au fost zdrobite, anihilate de regimul comunist.

Pentru Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu și o mână de oameni care au reprezentat Partidul Comunist Român de la sfârșitul războiului, manipularea semnificației Actului de la 23 August reprezenta modalitatea ideală de a dobândi legitimitate în ochii națiunii. Dar, în cele din urmă, toate eforturile lor au dat greș: poporul român s-a dovedit capabil de a face distincția între adevăratul patriotism și cel elaborat de Academia „Ștefan Gheorghiu”.

Hotărârea recentă de a declara ziua de 1 Decembrie zi națională a României este binevenită, căci ea poate reflecta unitatea noastră spirituală și autentica noastră identitate națională. Totuși, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a Actului de la 23 August. El a oglindit dorința noastră de a denunța temporara alianță cu dictatura și alianța străină de ființa patriei noastre.

Prin Actul de la 23 August, au fost salvate zeci, poate sute de mii de vieți care ar fi fost sacrificate zadarnic, și chiar după cifre furnizate de germani, s-a scurtat cu cel puțin șase luni al II-lea război mondial. Cei care susțin astăzi că trebuie să „revenim la Europa” nu trebuie să uite că acesta a fost exact scopul Actului de la 23 August. Cei care ne cer astăzi să restabilim democrația trebuie să-și amintească că aceasta este exact ceea ce România s-a străduit să realizeze deja în 1944. În August 1944, România și-a adus tributul la ctitorirea Lumii Libere și, de atunci, așteaptă încontinuu reciprocitate din partea restului Europei.

Mihai, R.