Lt.-col. Constantin C. Roșescu, In Memoriam - schiță de biografie

La 26 decembrie 2016 se împlinesc douăzeci de ani de când a trecut la cele veșnice bunicul meu matern, dl. Constantin C. Roșescu („Ticu”), locotentent-colonel al Jandarmeriei Regale Române și avocat ieșean. Voi folosi prilejul ca să fixez biografia acestui om mare prin doar câteva vorbe stângace și impersonale, fiindcă dragostea ce o nutresc pentru el și noianul de amintiri vechi nu încap, oricum, în cuvinte...

În cronologia evenimentelor de pe frontul de est al celui de-Al Doilea Război Mondial, numele lt.-col. Roșescu rămâne legat de „Operațiunea Autonomous”, operațiune în care trei ofițeri britanici, agenți ai serviciului secret Special Operation Executive (SOE) au fost parașutați în România. Dintre aceștia, unul, Sir Ivor Porter, a devenit apoi, prin neștiutele legături ale voinței divine, principalul biograf al actualului nostru Rege, Majestatea Sa Regele Mihai I al României.

Scriind acum, în Ajunul Crăciunului, despre bunicul lângă care am copilărit, afecțiunea și gândul mi se îndreaptă, mai ales, spre puținele rude tinere ale neamului nostru, ca și spre toți prietenii și cunoscuții care mai sunt în viață. Doresc ca, la vârsta când va putea prețui cu adevărat toate cele povestite aici, strănepoata colonelului Roșescu să poată cunoaște, cu căldură și mândrie, trecutul familiei din care coboară - unele fapte și amintiri nu sunt menite să dispară odată cu tatăl ei, cu prezența și cu nemărginita lui dragoste pentru ea.

Încercarea de biografie ce urmează se bazează pe fapte pe care le-am trăit, pe amintiri vechi ce mi-au fost relatate în anii '70-'90 direct de către colonelul Roșescu, ca și pe unele documente de familie, originale, pe care le-am putut regăsi. Orice eventuală inexactitate cuprinsă în relatare este neintenționată și mi se datorează în întregime: pe baza amintirilor proprii și a surselor disponibile, m-am străduit să prezint faptele cu maximă acuratețe și obiectivitate.

Locotenentul Constantin C. Roșescu. Fotografie din arhiva familiei, realizată la un studio foto din Iași

Părinții și copilăria


Constantin C. Roșescu („Ticu”) s-a născut la Iași, pe 2 mai 1912 (19 aprilie, conform calendarului „pe stil vechi” care se utiliza atunci). Părinții săi erau Constantin I. Roșescu, preot al Bisericii Ortodoxe Române și profesor din satul Calu (comuna Calu-Iapa, azi comuna Piatra Șoimului, jud. Neamț) și Clara („Clarissa”) Roșescu, născută Irimescu, din satul Pleșești (jud. Baia, azi Fălticeni), o tânără profesoară cu ascendență poloneză, care preda arta lucrului de mână la școlile de fete din zonă. La data nașterii copilului, părinții erau tineri, având vârstele de 28, respectiv 20 de ani (documentele de stare civilă, preschimbate ulterior, sub regimul comunist, conțin date contradictorii asupra anului nașterii Clarei: fie 1890, fie 1892).

Pentru că familiile erau numeroase și prenumele folosite se repetau frecvent, se impune o precizare menită să înlăture confuziile: prenumele bunicului patern al viitorului locotenent-colonel Roșescu, de la care provine inițiala din numele tatălui său, era „Ion” (sau „Ioan” ?).

Ticu Roșescu era al doilea copil al familiei, după sora sa Maria („Marioara”), născută la 9 decembrie 1910 și devenită apoi un apreciat chirurg oftalmolog (a debutat ca rezident în comuna Bogdănești). În familie, lui Ticu i-a urmat mai tânărul său frate locotenent Ioan C. Roșescu („Ionel”), decedat prematur, erou de război în timpul luptelor purtate în munții Tatra la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Relatări directe făcute de bunicul meu în anii '70 spun că tânărul Ionel Roșescu comanda o grupă de tancuri (probabil blindate ușoare Renault R-35) când un proiectil incendiar german a lovit turela tancului din frunte, în  care se afla. Din cauza deformării, aceasta nu s-a mai deschis și echipajul nu s-a putut salva, pierzându-și viața în incendiu. La repatrierea rămășițelor pământești ale tânărului militar- care odihnesc azi în cimitirul din Piatra Neamț, alături de părinții și sora sa - familia nu a putut face identificarea, fiind vorba doar despre câteva oase carbonizate.

Câteva cuvinte semnificative trebuie spuse și despre tatăl lt.-col. Roșescu, părintele Constantin I. Roșescu, care a avut o lungă strădanie duhovnicească în satele Moldovei, la Iași și Piatra Neamț. Provenind dintr-o familie numeroasă (unsprezece frați), părintele Roșescu a ajuns să îndeplinească funcția de confesor militar în anii grei ai Primului Război Mondial, pe frontul din Moldova. Atunci l-a întâlnit pe generalul francez Henri Mathias Berthelot - șeful Misiunii Militare Franceze și un mare amic al României. Bun cunoscător al limbii franceze, părintele Roșescu s-a bucurat de prietenia generalului, cu care a întreținut, mulți ani, conversații și corespondență; în semn de specială prețuire și camaraderie în timpul războiului, acesta i-a dăruit un ceas Omega de buzunar, având gravate inițialele „C. R.” pe capacul de argint. Târziu în cursul vieții sale, părintele Roșescu, și apoi fiul său, păstrau ca amintire și un trabuc primit în dar de la general...

În anii '70-'80, în casa familiei, din Piatra Neamț, se conserva încă, ca amintire, o cutie metalică pentru alimente, care fusese purtată în raniță de preotul Constantin I. Roșescu în timpul Marelui Război. Cutia - acum deformată și găurită - conținuse o cantitate mare de zahăr; ea oprise un glonț de mitralieră calibrul 7,92 mm, salvând viața părintelui.

Preotul Constantin I. Roșescu este și autorul unei monografii despre comuna Piatra Șoimului, publicată în anii '60 într-un număr redus de exemplare.

Viitorul locotenent-colonel Roșescu și-a petrecut copilăria și adolescența în Moldova, în special la Iași și în localitățile unde tatăl său slujea ca preot:  satul natal Calu, satul Liteni (jud. Suceava) (unde preotul Roșescu a fost paroh și director al Gimnaziului sătesc începând cu 1920), ș.a. Mai târziu, familia Roșescu s-a mutat la Piatra-Neamț, în casa situată pe str. Maiakovschi nr. 7 (azi str. Mihail Sadoveanu 15, casă locuită apoi de familia Rogin).

Constantin C. Roșescu a absolvit Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iași, în promoția 1929-1930.

Fotografia de absolvire a promoției 1929-1930 a Liceului Internat "Costache Negruzzi" din Iași. Constantin C. Roșescu este al nouălea de la stânga la dreapta, penultimul rând. Fotografie din arhiva familiei.

Verso-ul fotografiei de absolvire a promoției 1929-1930 a Liceului Internat "Costache Negruzzi" din Iași. Exemplarul a aparținut lui Constantin C. Roșescu. Fotografie din arhiva familiei.

Constantin C. Roșescu și câinele său, Truș. Fotografie din anii '40, din arhiva familiei.

[...]

[Postare în curs de actualizare]


Informațiile, textele și fotografiile din această biografie pot fi reproduse pentru scopuri necomerciale, cu indicarea sursei și cu condiția ca lucrările derivate să fie publicate sub o licență compatibilă cu Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 4.0 International License.

 

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 4.0 International License.

Armata italiană renunță la Microsoft Office pe 8.000 de PC-uri

   Prin programul național numit LibreDifesa, forțele armate italiene au înlocuit Microsoft Office cu LibreOffice (care este Software Liber) pe 8.000 de calculatoare, urmând să facă migrarea pe alte 75.000 până la sfârșitul lui 2017. Și asta nu e tot...

Citiți articolul complet pe site-ul revistei ITTrends >>

Skolelinux: GNU/Linux pentru licee și facultăți

 

Schema unui laborator școlar dotat cu Skolelinux

Fiindcă a venit vorba despre utilizarea GNU/Linux în școli, am să vă spun că la începutul lui iulie a fost anunțată lansarea versiunii 8 a Debian Edu, cunoscută și sub denumirea de Skolelinux – o distribuție ce poate fi de un imens folos practic liceelor și facultăților din România. Scopul ei este de a pune la îndemâna celor din din învățământ un mediu de laborator gata configurat, deosebit de comod și gratuit.

 Citiți articolul complet pe site-ul revistei ITTrends >>

La 50 de ani de la proclamarea forțată a Republicii: discursul Majestății Sale Regelui Mihai I al României

50 de ani de la proclamarea Republicii române ilegitime - „Ora Regelui”, 12 martie 2016

Lovitura de stat din 30 decembrie 1947 marchează momentul în care comuniștii români, sprijiniți de armata sovietică invadatoare, au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României să-și pună semnătura pe un act de abdicare gata redactat. Pentru ca ei să-și atingă scopul, Regele a fost șantajat cu peste 1000 de vieți tinere, studenți ce manifestaseră împotriva comunismului și în favoarea Monarhiei, în Piața Palatului, la 8 noiembrie 1945 - acești oameni fuseseră arestați atunci și erau deținuți ilegal de mai bine de doi ani.

Prizonier în Palatul Elisabeta (gărzile Palatului fuseseră dezarmate și înlocuite, toate legăturile cu exteriorul tăiate), singur doar cu mama sa și cu secretarul Ionnițiu, în prezența a doi lideri comuniști înarmați și având tancurile rusești pe străzile Capitalei, Regele a fost constrâns să semneze. Încă de atunci, el a atras atenția că, pentru a fi constituțional valabilă, orice schimbare a formei de guvernământ trebuie dezbătută și hotărâtă liber de către Parlamentul României, fiind apoi consfințită de națiune printr-un referendum. Însă comuniștii se grăbeau să înlăture Monarhia, ultima piedică, fără de care țara se afla total la dispoziția lor.

Pentru a-i da o aparență de legalitate în ochii maselor, actul de abdicare smuls sub amenințare a fost „ratificat” într-o ședință a Parlamentului, convocată în grabă în seara aceleiași zile. Numai că momentul puciului fusese ales special între Crăciun și Anul Nou - într-o perioadă în care atenția publicului să fie cât mai departe de lumea politică - și mulți parlamentari se găseau departe de București, în circumscripțiile lor, cu gândul la sărbători. Așa că ședința de schimbare a formei de guvernământ a Statului, convocată „pe genunchi”, n-a întrunit cvorumul legal cerut. Comuniști convinși sau simpli oportuniști, parlamentarii nu erau destui în sală. O ședință ce ar fi trebuit, altfel, să aibă semnificație constituțională majoră, prezidată de însuși discutabilul Mihail Sadoveanu...

Câteva zile mai târziu, pe 3 ianuarie 1948, Regele, împreună cu Regina-mamă Elena, Principesa Ileana (devenită, ulterior, Maica Alexandra) și alți câțiva apropiați au fost siliți să părăsească România, în Trenul Regal. Plecarea s-a făcut nu numai după ce comuniștii au confiscat Familiei Regale toate proprietățile - cu excepția a patru automobile - dar și după amănunțite și nedemne percheziții ce au vizat până și cele mai mărunte bunuri personale, inclusiv cele ale Reginei-mame.

Familia Regală a mers într-un exil forțat ce a durat 50 de ani.

Nici după evenimentele din decembrie 1989 (lovitură de stat a Securității ceaușiste, care a amorsat, apoi, o mare revoltă populară), guvernările criptocomuniste Iliescu - Roman nu au permis Majestății Sale să revină în țară. Între 1990 și 1996, Regele a fost ținta câtorva expulzări la graniță, a numeroase jigniri și șicane administrative, precum și a unei susținute campanii de denigrare în mass-media. Iar dragostea și entuziasmul debordant cu care mai mult de un milion de oameni și-au întâmpinat Suveranul legitim în 1992, pe străzile Capitalei și în alte zone ale țării, cu ocazia unei scurte vizite de Paști - doar trei zile - n-au făcut decât să sporească panica noului regim securist.

Abia în 1997, după alegerile care au dus la instalarea președintelui Emil Constantinescu și a guvernului Victor Ciorbea - primul guvern post-decembrist dominat de Partidul Național Țărănesc al lui Corneliu Coposu și de Partidul Național Liberal - Majestatea Sa Regele și-a putut recupera oficial actele care atestau calitatea sa de cetățean român (o calitate la care Suveranul nu renunțase niciodată).

În anul 1997, guvernul român  a cerut sprijinul Majestății Sale Regelui, pentru o activitate de lobby pe lângă administrații și Case Regale străine, pentru ca România să fie acceptată în NATO și în Uniunea Europeană. După spusele mai multor martori oculari care au participat la negocieri, contribuția Regelui la succesul obținut a fost decisivă - fără ea, procesul diplomatic ar fi fost, dacă nu complet eșuat, măcar mult mai lung.

Pe 30 decembrie 1997, cu ocazia comemorării a exact 50 de ani de la proclamarea forțată a unei Republici fără legitimitate, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a explicat celor prezenți - și poporului său - ce înseamnă adevărata supraviețuire în istorie, prin afirmarea necontenită a adevărului curat și printr-o viață trăită cu demnitate. Întreaga țară a putut afla atunci că exilul nedrept, impus de cotropitori străini și de trădători interni, un exil ce se dorise a fi un iad veșnic pentru toți, Rege și popor, se terminase cu adevărat. Coșmarul se sfârșise, iar învingătoare întru așteptatul bine istoric erau națiunea, oamenii, solidari în jurul Regelui lor.

Iată, de luat-aminte, cuvintele Regelui:

„Doamnelor și domnilor,

Acum cincizeci de ani, când un regim pe care aproape niciun român nu l-a dorit a fost impus țării noastre și când monarhia a fost îndepărtată, au fost foarte mulți intelectuali și în Est și în Vest, care au crezut că sistemul comunist este calea către viitor. Au fost promise transformarea societății pe toate planurile, eliminarea sărăciei și un sistem politic mai drept. Pentru a fi uman trebuia să fii comunist. Să vedem ce s-a întâmplat de atunci. Sistemul politic ce intenționa să dureze o veșnicie a pierit în mai puțin de cinci decenii. Departe de a vindeca sărăcia, comunismul a reușit să-i transforme pe toți în oameni sărmani. Milioane de suflete de pe tot cuprinsul lumii au fost ucise în numele unei ideologii stupide. În locul solidarității internaționale, comuniștii au creat cel mai infantil și mai primitiv naționalism. La cincizeci de ani după sfârșitul acestei boli suntem în fața acelorași greutăți pe care ar fi trebuit să le soluționăm în 1945: reconstrucția economiei, democrație și integrarea europeană. Dar oare putem spune pur și simplu că am pierdut cincizeci de ani din viața noastră? Cred că nu. Ca unul care am avut experiența acestei tragedii, ca unul care mă număr printre românii ce au fost subiecții acestei calamități pot să spun cu certitudine că viețile noastre nu au fost irosite. Comuniștii ne consemnau ca pe gunoiul istoriei: cine este astăzi la lada de gunoi a istoriei? Și de cine vrea să-și aducă aminte astăzi istoria?

Doamnelor și domnilor,

Sper că reuniunea de azi nu se va concentra numai pe subiectul abdicării forțate din decembrie 1947, oricât de mult ne-am gândi la aceasta în momentul de față. Trebuie să ștergem decenii de spălare a creierului, de falsificare a istoriei noastre, trebuie să spunem tinerilor noștri ce a însemnat monarhia pentru statul nostru, ce au făcut marii noștri regi pentru România. Dar și mai important este să plasăm evenimentul abdicării forțate în contextul vremurilor de atunci. Ca Suveran al țării în acele grele zile la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a trebuit să mențin o foarte fragilă balanță care oscila între realitatea divizării Europei în sfere de influență și datoria mea de a salva libertatea tuturor românilor. Nu a fost o datorie ușoară. Dar a fost îndeplinită cu adevăr și cu iubire de țară. După cincizeci de ani rămân convins că am făcut tot posibilul pentru a întârzia comunismul în România. Să nu uităm că ungurilor, care au luptat împotriva sovieticilor până la sfârșit, li s-a impus, totuși, comunismul. Răspunsul meu e destul de simplu. Vă aduc astăzi legământul meu și al întregii mele Familii de a nu vă părăsi niciodată. De acum, din nou, să ne punem viața în slujba țării. Prezența noastră astăzi printre voi este un triumf al tuturor românilor, al tuturor celor care au știut că e o pată neagră din istorie. În memoria celor care au fost uciși de comunism în câmpuri de concentrare sau în temnițe, pot spune: nu toți am triumfat, noi toți am triumfat! România a renăscut. Exilul tuturor românilor a luat sfârșit!”

(Transcrierea exactă a textului a fost făcută de mine după secvența video prezentată la emisiunea TVR „Ora Regelui” de sâmbătă 12 martie 2016)

Trăiască Regele!

Românii își vor înapoi Monarhia, binele ce le-a fost furat!

Tor, ceapa care luptă cu Sistemul...

N-am înțeles niciodată la ce s-au gândit creatorii rețelei Tor (https://www.torproject.org/) când au ales o banală ceapă ca simbol grafic al proiectului lor. Poate că i-a inspirat densul pachet de foi concentrice al legumei în cauză, greu de pătruns. Cert este că, azi, programele scrise de ei – și vasta rețea mondială de calculatoare bazată pe ele – sunt un instrument esențial pentru păstrarea libertății online, pentru fiecare dintre noi.

Citiți articolul complet pe site-ul revistei ITTrends >>