 |
| 50 de ani de la proclamarea Republicii române ilegitime - „Ora Regelui”, 12 martie 2016 |
Lovitura de stat din 30 decembrie 1947 marchează momentul în care comuniștii români, sprijiniți de armata sovietică invadatoare, au silit pe
Majestatea Sa Regele Mihai I al României să-și pună semnătura pe un act de abdicare gata redactat. Pentru ca ei să-și atingă scopul,
Regele a fost șantajat cu peste 1000 de vieți tinere,
studenți ce manifestaseră împotriva comunismului și în favoarea Monarhiei, în Piața Palatului, la
8 noiembrie 1945 - acești oameni fuseseră arestați atunci și erau deținuți ilegal de mai bine de doi ani.
Prizonier în Palatul Elisabeta (gărzile Palatului fuseseră dezarmate și înlocuite, toate legăturile cu exteriorul tăiate), singur doar cu mama sa și cu
secretarul Ionnițiu, în prezența a
doi lideri comuniști înarmați și având tancurile rusești pe străzile Capitalei,
Regele a fost constrâns să semneze. Încă de atunci, el a atras atenția că,
pentru a fi constituțional valabilă, orice schimbare a formei de guvernământ trebuie dezbătută și hotărâtă liber de către
Parlamentul României, fiind apoi consfințită de națiune printr-un
referendum. Însă
comuniștii se grăbeau să înlăture Monarhia, ultima piedică, fără de care țara se afla total la dispoziția lor.
Pentru a-i da o aparență de legalitate în ochii maselor, actul de abdicare smuls sub amenințare a fost „ratificat” într-o ședință a Parlamentului, convocată în grabă în seara aceleiași zile. Numai că momentul puciului fusese ales special între Crăciun și Anul Nou - într-o perioadă în care atenția publicului să fie cât mai departe de lumea politică - și mulți parlamentari se găseau departe de București, în circumscripțiile lor, cu gândul la sărbători. Așa că
ședința de schimbare a formei de guvernământ a Statului, convocată „pe genunchi”, n-a întrunit cvorumul legal cerut. Comuniști convinși sau simpli oportuniști, parlamentarii nu erau destui în sală. O ședință ce ar fi trebuit, altfel, să aibă semnificație constituțională majoră, prezidată de însuși
discutabilul Mihail Sadoveanu...
Câteva zile mai târziu, pe 3 ianuarie 1948,
Regele, împreună cu Regina-mamă Elena, Principesa Ileana (devenită, ulterior, Maica Alexandra) și alți câțiva apropiați au fost siliți să părăsească România, în
Trenul Regal. Plecarea s-a făcut nu numai după ce
comuniștii au confiscat Familiei Regale toate proprietățile - cu excepția a patru automobile - dar și după amănunțite și nedemne percheziții ce au vizat până și cele mai mărunte bunuri personale, inclusiv cele ale Reginei-mame.
Familia Regală a mers într-un exil forțat ce a durat 50 de ani.
Nici după
evenimentele din decembrie 1989 (lovitură de stat a
Securității ceaușiste, care a amorsat, apoi, o mare revoltă populară),
guvernările criptocomuniste Iliescu - Roman nu au permis Majestății Sale să revină în țară. Între 1990 și 1996, Regele a fost ținta câtorva
expulzări la graniță, a numeroase jigniri și șicane administrative, precum și a unei susținute campanii de denigrare în mass-media. Iar dragostea și entuziasmul debordant cu care mai mult de
un milion de oameni și-au întâmpinat Suveranul legitim în 1992, pe străzile Capitalei și în alte zone ale țării, cu ocazia unei scurte vizite de Paști - doar trei zile - n-au făcut decât să sporească panica noului regim securist.
În anul 1997, guvernul român a cerut sprijinul Majestății Sale Regelui, pentru o activitate de lobby pe lângă administrații și Case Regale străine, pentru ca România să fie acceptată în NATO și în Uniunea Europeană. După spusele mai multor martori oculari care au participat la negocieri, contribuția Regelui la succesul obținut a fost decisivă - fără ea, procesul diplomatic ar fi fost, dacă nu complet eșuat, măcar mult mai lung.
Pe 30 decembrie 1997, cu ocazia comemorării a exact 50 de ani de la proclamarea forțată a unei Republici fără legitimitate, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a explicat celor prezenți - și poporului său - ce înseamnă adevărata supraviețuire în istorie, prin afirmarea necontenită a adevărului curat și printr-o viață trăită cu demnitate. Întreaga țară a putut afla atunci că exilul nedrept, impus de cotropitori străini și de trădători interni, un exil ce se dorise a fi un iad veșnic pentru toți, Rege și popor, se terminase cu adevărat. Coșmarul se sfârșise, iar învingătoare întru așteptatul bine istoric erau națiunea, oamenii, solidari în jurul Regelui lor.
Iată, de luat-aminte, cuvintele Regelui:
„Doamnelor și domnilor,
Acum cincizeci de ani,
când un regim pe care aproape niciun român nu l-a dorit a fost
impus țării noastre și când monarhia a fost îndepărtată, au
fost foarte mulți intelectuali și în Est și în Vest, care au
crezut că sistemul comunist este calea către viitor. Au fost
promise transformarea societății pe toate planurile, eliminarea
sărăciei și un sistem politic mai drept. Pentru a fi uman trebuia
să fii comunist. Să vedem ce s-a întâmplat de atunci. Sistemul
politic ce intenționa să dureze o veșnicie a pierit în mai puțin
de cinci decenii. Departe de a vindeca sărăcia, comunismul a reușit
să-i transforme pe toți în oameni sărmani. Milioane de suflete de
pe tot cuprinsul lumii au fost ucise în numele unei ideologii
stupide. În locul solidarității internaționale, comuniștii au
creat cel mai infantil și mai primitiv naționalism. La cincizeci de
ani după sfârșitul acestei boli suntem în fața acelorași
greutăți pe care ar fi trebuit să le soluționăm în 1945:
reconstrucția economiei, democrație și integrarea europeană. Dar
oare putem spune pur și simplu că am pierdut cincizeci de ani din
viața noastră? Cred că nu. Ca unul care am avut experiența
acestei tragedii, ca unul care mă număr printre românii ce au fost
subiecții acestei calamități pot să spun cu certitudine că
viețile noastre nu au fost irosite. Comuniștii ne consemnau ca pe
gunoiul istoriei: cine este astăzi la lada de gunoi a istoriei? Și
de cine vrea să-și aducă aminte astăzi istoria?
Doamnelor și domnilor,
Sper că reuniunea de
azi nu se va concentra numai pe subiectul abdicării forțate din
decembrie 1947, oricât de mult ne-am gândi la aceasta în momentul
de față. Trebuie să ștergem decenii de spălare a creierului, de
falsificare a istoriei noastre, trebuie să spunem tinerilor noștri
ce a însemnat monarhia pentru statul nostru, ce au făcut marii
noștri regi pentru România. Dar și mai important este să plasăm
evenimentul abdicării forțate în contextul vremurilor de atunci.
Ca Suveran al țării în acele grele zile la sfârșitul celui de-Al
Doilea Război Mondial a trebuit să mențin o foarte fragilă
balanță care oscila între realitatea divizării Europei în sfere
de influență și datoria mea de a salva libertatea tuturor
românilor. Nu a fost o datorie ușoară. Dar a fost îndeplinită cu
adevăr și cu iubire de țară. După cincizeci de ani rămân
convins că am făcut tot posibilul pentru a întârzia comunismul în
România. Să nu uităm că ungurilor, care au luptat împotriva
sovieticilor până la sfârșit, li s-a impus, totuși, comunismul.
Răspunsul meu e destul de simplu. Vă aduc astăzi legământul meu
și al întregii mele Familii de a nu vă părăsi niciodată. De
acum, din nou, să ne punem viața în slujba țării. Prezența
noastră astăzi printre voi este un triumf al tuturor românilor, al
tuturor celor care au știut că e o pată neagră din istorie. În
memoria celor care au fost uciși de comunism în câmpuri de
concentrare sau în temnițe, pot spune: nu toți am triumfat, noi
toți am triumfat! România a renăscut. Exilul tuturor românilor a
luat sfârșit!”
(Transcrierea exactă a textului a fost făcută de mine după
secvența video prezentată la emisiunea TVR
„Ora Regelui” de sâmbătă 12 martie 2016)
Trăiască Regele!
Românii își vor înapoi Monarhia, binele ce le-a fost furat!
