vineri, 2 mai 2014

Regele Mihai despre Basarabia


   Cum trebuie tratată, în mod corect, chestiunea Basarabiei? Când este bine și când nu este bine să se organizeze un referendum, pentru o problemă națională? Care au fost efectele invadării Europei de către Armata Roșie, inclusiv asupra Rusiei? Pe cine reprezenta această armată? Cine se face vinovat pentru faptul că efectele pactului Ribbentrop-Molotov nu au dispărut nici azi, deși Uniunea Sovietică nu mai există? Existau semne premergătoare recesiunii ce a lovit lumea în anul 2009?
   Toate acestea sunt întrebări pe care și le pun mulți români, iar răspunsurile le puteți găsi în textul de mai jos. Acesta este un fragment din volumul „Nimic fără Dumnezeu - Noi convorbiri cu Mihai I al României”, de Mircea Ciobanu, apărut în 1992 la Editura Humanitas. Toate drepturile asupra volumului aparțin editurii.
   Dialogul citat  reflectă situația politică din noiembrie 1991, momentul în care a fost înregistrat acest interviu, la reședința regală de la Versoix, Elveția.




BASARABIA


Mircea Ciobanu: Sire, anul trecut, în timp ce transcriam convorbirile de pe banda magnetică, am avut impresia că n-am insistat destul asupra chestiunii Basarabiei. Și asta nu pentru că subiectul ar fi fost de mai puțină importanță decât altele, ci pur și simplu pentru că nu știu ce fel de sfială m-a împiedicat să revin asupra lui. Revin acum: care este ultimul cuvânt al Majestății Voastre în această problemă?
Mihai I al României: Sunt multe de spus. Dar, înainte de orice, trebuie să ne înțelegem că vorbim despre România și despre granițele ei.
M.C. Faceți o distincție cumva între România și Basarabia?
M. Nu, nicidecum. Arăt de unde trebuie să începem discuția. Ori de câte ori vine vorba, între oamenii politici, în ziare, despre pactul Ribbentrop-Molotov, sunt uimit să aud pomenindu-se despre Țările Baltice și Basarabia. Interesant că apropierea asta se face și la București, și la Chișinău. Nu e bine. Dacă tot e să se facă apropieri, atunci logic e să se spună: Țările Baltice și România. Altfel, se creează impresia că Basarabia trebuie să-și poarte singură de grijă, ca o țară de sine stătătoare, care în urma pactului amintit și-ar fi câștigat autonomia. Este absurd – dar nu reiese asta?
M.C. Înțeleg că din punctul de vedere al Majestății Voastre Basarabia nu poate fi cerută decât de la București.
M. Fără îndoială. Este o problema de geopolitica și ea trebuie rezolvată în termenii ei. Basarabia nu a fost niciodată un ținut autonom - decât în mintea diversioniștilor ruși. Ei s-au numit singuri salvatori ai popoarelor, eliberatori, ocrotitori ai națiunilor sau minorităților asuprite. Și pe vremea când veneau în numele ortodoxiei, și când s-au făcut propovăduitori ai comunismului, au folosit aceste vorbe mari ca să provoace sciziuni chiar și acolo unde n-ar fi locul. S-au priceput să deștepte în om un fel de vanitate care-l rupe de semeni și-l face să acționeze împotriva lui însuși. E de ajuns să-i spui unui om mai slab de înger că de el depinde cursul spre bine al unui moment istoric - și dintr-o dată el nu mai aude nimic, decât opinia pe care i-ai strecurat-o când l-ai împovărat cu o atât de mare responsabilitate. Pe urmă se organizează alegeri sau un referendum. Omul își exprimă opinia, dar când ar trebui să beneficieze de izbânda acesteia, i se arată cu cinism că nu a votat în interesul lui, dimpotrivă.
Am mai spus-o, dar-poate nu e rău să repet că în țările din Europa de est, cu toate structurile sociale și politice sovietizate, referendumurile sunt cele mai eficiente modalități să obții de la populație exact ceea ce populația ar trebui să refuze. În dictaturi, procentele ajungeau până aproape de sută la sută. Asta intimida, ca orice minciună spusă pe față și susținută cu mijloace brutale. O dată cu publicarea rezultatelor, lumea trebuia să afle că împotriva opiniei partidului nu e decât un mic număr de oameni, comparabil cu al celor care nu se prezintă la vot din cauza unor grave boli psihice. După căderea dictaturilor, procentele au fost aproape întotdeauna de partea celor care au organizat alegerile și care n-au vrut deloc să adopte o poziție de neutralitate față de ideile în conflict! Se poate spune că popoarele din marea închisoare comunistă nici n-ar fi fost chemate la urne dacă organizatorii alegerilor și referendumurilor n-ar fi știut dinainte că nu există nici un risc să fie contraziși. Uniunea Sovietică se destramă sub ochii noștri. Mijloacele prin care ea a reușit să țină popoarele într-o barbarie absurdă, aceste mijloace supraviețuiesc și vor continua sa dea rezultate, dacă instituțiile care le-au favorizat nu vor fi desființate.
M.C. Acum se vorbește despre un posibil referendum în Basarabia.
M. Am auzit și încă nu-mi vine să cred. Despre ce referendum poate să fie vorba? Trebuie să stabilim întâi la cine apelează acest posibil referendum. La românii din Basarabia sau la întreaga populație a acesteia? Dacă se apelează la români, la ce întrebare trebuie să răspundă ei? Dacă vor sau nu vor să trăiască în țara lor? Dacă vor să devină cetățenii patriei lor unice sau nu? Oricum ar fi formulată, întrebarea nu sună bine, oricât de abil ar sugera ea că omul a și ajuns să trăiască binefacerile libertății, de vreme ce poate să ia o decizie împotriva lui însuși.
Orice referendum în chestiunea Basarabiei presupune din capul locului că un român ar putea să răspundă nu la întrebarea dacă vrea să fie român și să trăiască în patria lui. Cei care agită această întrebare sau amenință că o vor pune poporului vor să arate că ei practică democrația și nu fac un pas fără să-l consulte pe cetățean. În fond, ei se fac vinovați de prezumția că ar exista români în stare să-și repudieze patria. Nu intri în democrație ridicând la acest nivel responsabilitatea cetățeanului. În problema Basarabiei, trebuie să fie întrebată numai Istoria României. Acolo găsim toate răspunsurile.
M.C. Într-adevăr, nimic mai aproape de nonsens decât a întreba un român dacă vrea să fie sau nu român. Un referendum, adică legiferarea vinovatei presupuneri pe care Majestatea Voastră ați denunțat-o, ar putea obține răspunsul sugerat de autorități. Iar acestea, prin însuși faptul că nu se exprimă coerent în favoarea reîntregirii, provoacă acea confuzie care se poate transforma oricând în climatul prielnic pentru diversiuni.
M. Dacă la ora aceasta ar exista impedimente imposibil de trecut pentru actul reîntregirii, autoritățile, și de la București și la Chișinău, s-ar grăbi să le spună. Evidențiind nedreptatea săvârșită prin aplicarea pactului Ribbentrop-Molotov, Țările Baltice au reușit să se rupă de Uniunea Sovietică. Nu pot să nu mă întreb: de ce România nu s-a aliniat acestui curent?
M.C. Ea a transferat această sarcină Basarabiei.
M. E adevărat, dar numai în vorbe, nu și în fapte; pentru că Basarabia și-a declarat independența pe fondul tulburărilor de la Moscova, și nu în raport cu pactul amintit. Ea se aliază țărilor din sânul Uniunii Sovietice, care-și caută independența în funcție de alte îndreptățiri.
M.C. Aceasta ar fi consecința directă a faptului că Basarabia a fost lăsată să-și caute singură drumul.
M. Pentru autoritățile de la București, calea aceasta a fost cea mai comodă.
M.C. De unde crede Majestatea Voastră că vine această „comoditate”?
M. Din declarația actualului președinte al României, care în zilele imediat următoare sângeroaselor evenimente din decembrie 1989 a afirmat cu claritate că în raporturile cu Uniunea Sovietică nu are nici o pretenție teritorială. Declarația se referea la teritoriile românești de dincolo de Prut. Am luat cunoștință de ea cu neliniște, simțind că dintr-o asemenea atitudine nu poate să iasă nimic bun. Românii trebuie să-și dea seama cat de importantă este problema Basarabiei, dacă ea a figurat pe lista celor dintâi asigurări de loialitate care au fost date Moscovei.
M.C. În cazul acesta, asigurările însemnau totodată și promisiunea, față de soviete, că România nu va tulbura cu suferința ei teritorială pe liderul de la Kremlin. Și într-adevăr, promisiunea a fost ținută cu sfințenie: a vorbi despre Basarabia ca despre o parte integrantă a României a devenit în ultima vreme un fel de tabu, de care țin seama, ca de un consemn, toți factorii de decizie de la București. Sau, dacă se vorbește, atunci se vorbește în termenii cei mai neadecvați cu putință, mai exact în termenii în care Basarabia își poate îngădui acum să vorbească, de vreme ce a fost lăsată singură. La Chișinău se cere independență, întrucât nu există nici o motivație ca de aici să se ceară anularea pactului germano-sovietic; iar oficialitățile de la București răsuflă ușurate, adoptând limbajul acestei cerințe ce s-a născut dintr-o vicleană abatere de la drumul firesc al procesului de reîntregire. Poate fi Basarabia o țară, și încă una independentă?
M. Basarabia, Moldova, Muntenia Transilvania, Oltenia, Banatul, Dobrogea sunt doar locuri de naștere ale omului. De îndată ce el începe să vorbească românește, el este român și aparține unei țări unice și indivizibile - România. Basarabeni sau olteni ne numim doar după locul de baștină. Dacă suntem de acord cu independența Basarabiei, înseamnă că în principiu suntem de acord și cu independența Banatului, Olteniei, Transilvaniei și așa mai departe. E un fel de a gândi periculos și foarte antiromânesc.
M.C. Majestate, Basarabia a fost pusă în situația de a cere independență; și fără voia ei, tot această mișcare ar fi făcut-o pe tabla de șah a situației politice actuale. Cum răspunderea pentru denunțarea pactului germano-sovietic cădea în sarcina Bucureștiului și cum Bucureștiul n-a întreprins nimic în această direcție, e ca și cum Basarabiei i s-ar fi sugerat calea spre independență. Și, după cum s-a văzut, liderii de la Chișinău s-au descurcat singuri și cu mijloacele la care aveau acces; profitând de fundalul cel mai zgomotos în politica de la Moscova, au declarat Basarabia stat independent. Cum vedeți acest eveniment?
M. Pare un pas înainte și mulți l-au aplaudat. Dacă te gândești mai bine, este vorba de un pas, ba chiar de mai mulți pași, înapoi. Basarabia a fost constrânsă să se întoarcă la perioada celor câteva luni de independență de dinainte de actul Marii Uniri. E ca și cum, după ce a gândit și a vorbit ca o ființă matură, un om s-ar întoarce la limbajul copilăriei.
M.C. Un fenomen de regresiune...
M. Se poate spune și așa. Dar mai grav este că, în felul acesta, declarația de independență a Basarabiei se ridică împotriva actului Unirii de la 1918 și-l anulează.
M.C. Vă rog să nu treceți repede peste acest aspect al chestiunii.
M. Unirea de la Alba-Iulia nu s-a încheiat pentru un termen limitat. O temelie o pui după ce te-ai gândit bine la ea. După ce ai hotărât unde și cum s-o așezi, n-o mai părăsești. Am învățat să cred că tot ce s-a întâmplat cu românii s-a raportat și se va raporta la actul fundamental al așezării țării pe temelia ei adevărată. Iar acum, Basarabia își declară independența. Față de cine? Dacă și-ar fi declarat independența precizând că se are în vedere Uniunea Sovietică, lucrul ar fi de înțeles, deși numai până la un punct. Spun până la un punct, pentru că mă gândesc la raportul dintre parte și întreg. Dar nu s-a făcut nici o precizare, ca și cum Basarabia a fost răpită și anexată de sovietici ca teritoriu cu statut de țară independentă. E foarte trist că lucrurile au luat o asemenea întorsătură.
Basarabia nu poate și nici nu trebuie să fie independentă față de România, ca de altminteri nici un alt pământ românesc. Taina unității noastre stă în acest fapt: că Muntenia sau Basarabia nu sunt independente față de România, fără ca în același timp să aibă față de ea un statut de subordonare.
M.C. Prin urmare, convingerea Majestății Voastre e că Basarabia a fost silită să rătăcească pe un astfel de drum.
M. Cam așa ar veni. Ce ar fi putut să spună românii de dincolo de Prut dacă de la București s-ar fi cerut anularea pactului sovieto-german? În clipa de față, basarabenii compensează cum pot fapta neromânească a guvernanților noștri. Credem că zbuciumul unora este de bună-credință și are cu adevărat în vedere reîntregirea. S-a făcut însă loc pentru o politică oficială mai mult decât ambiguă. Dar de ce a fost nevoie să ajungem în acest impas? Nu era mai simplu ca România să lupte deschis, cu istoria în mână, pentru repararea nedreptății care i s-a făcut de către Hitler și Stalin în 1939 și pe urmă, după război, de Aliați? Așa, Basarabia este independentă și față de România. Iar conform legilor bunului-simț, de îndată ce România i-a recunoscut independența, și ea este acum independentă față de Basarabia! Asta este realitatea. Pe oriunde o iei, dai de o înfundătură; simți nevoia mereu să te întorci și să cauți locul de unde ai greșit drumul.
M.C. Consecință a unui mod de-a acționa tipic comunist, sunt alese, și astăzi, căile cele mai complicate, așa încât adesea te poți întreba dacă cel ce le-a ales vrea cu adevărat să-și atingă obiectul acțiunii sau, cine știe, ține să se îndepărteze de el. Dar dacă se poate presupune o conducere incompetentă, e greu să presupui un popor incompetent. Românii au știut ce să ceară viitorilor guvernanți. La acest nivel ei n-au putut fi înșelați. Când au votat, ei au votat și pentru reîntregirea neamului. Nu cunosc români care să nu fi presupus că printre obligațiile noii conduceri se va număra și cererea răspicată a teritoriilor ocupate de sovietici. Cei mai mulți au crezut că problema Basarabiei se va rezolva pe cale diplomatică. Românilor li s-a părut că a cere Basarabia și Bucovina e de competența celor pe care i-au ales. Dacă aceștia ar fi dat un singur semn că au nevoie de sprijinul populației, românii ar fi ieșit în stradă pînă la unul. Se vede, Majestate, că n-a fost nevoie de acest sprijin de vreme ce nu a fost nici sugerat, nici cerut.
M. Ai pomenit de stilul de lucru comunist, lent și întortocheat. Ar fi bine ca numai datorită acestuia să se fi produs abaterea de la calea impusă de istorie. Mă tem că la mijloc e vorba și de o reminiscență de mentalitate a Cominternului. Comuniștii din România răspândeau opinia că Basarabia nu este pământ românesc. Ei nu s-au sfiit să susțină această aberație chiar în timp ce România se afla în război pentru teritoriile de dincolo de Prut. La fel vorbeau și despre Transilvania sau Dobrogea. Pe atunci am citit că, din punctul de vedere al Moscovei, comportamentul României trădează tendințe imperialiste. Astăzi, unui om tânăr afirmația poate să i se pară o glumă, un semn de necuviință, în fine. Nu e vorba de glume sau necuviințe. E un punct de vedere stabil, care a stat la baza anexării Basarabiei.
M.C. Dar nici ei nu credeau o asemenea nerozie!
M. N-are importanță că nu credeau. Comuniștii ruși n-au avut niciodată nevoie de adevăr; ei au avut nevoie de un număr de propozițiuni care să le justifice întocmirea statală. Uniunea Sovietică este o fraudă de proporții și avea nevoie de aceste propozițiuni, au făcut din ele un fel de mecanism de distrugere a oricărei opinii contrare. Cominterniștii nu oboseau să vorbească despre tendințele imperialiste ale Regatului României; atunci ei se obișnuiau și-i obișnuiau și pe alții cu ideea că Basarabia este o țară ce trebuie scoasă de sub asuprirea românească.
M.C. Ați spus că se obișnuiau și-i obișnuiau și pe alții cu ideea că Basarabia nu este pământ românesc. Doar despre obișnuire e vorba? Nu e prea puțin?
M. Nu, nu e prea puțin. Noi am fost supuși unui atac continuu din direcția tuturor forțelor antidemocratice din România comunistă și din afara ei. De aceea, știu ce putere capătă asupra oamenilor un neadevăr repetat la tot pasul.
Oamenii și instituțiile care au împrăștiat minciuni despre noi au făcut-o în cunoștință de cauză. Ei au lansat calomnia că noi am plecat din țară, în ianuarie 1948, cu vagoane încărcate cu averi. Dar ei știau mai bine decât toți cu câte lucruri ni s-a permis să ieșim din țară, doar ei ne-au controlat și ei ne-au numărat obiectele, și știau foarte bine câtă abjecție au pus în controlul pe care ni l-au făcut. Dacă ar fi spus despre noi numai o singură dată că am jefuit țara la plecarea noastră, ar fi fost vorba numai de un zvon, care cu timpul s-ar fi pierdut, lumea ar fi așteptat dovezi, argumente și, neprimindu-le, l-ar fi uitat. Dar au repetat lucrul acesta fără rușine și când era cazul, și când nu era cazul, au scris-o prin toate cărțile lor de propagandă. S-au mulțumit să repete minciuna chiar și atunci când multora ca le intrase în suflet și nu mai era nevoie să li se aplice procedeul. În acest fel de propagandă împotriva adevărului, totul e tenacitatea.
M.C. Un procedeu care nu costă nimic și de aceea poate fi aplicat oricând și pe termen oricât de lung. În afară de asta, nu presupune nici mare cheltuială de inteligență. Ce s-a spus despre Majestatea Voastră a fost preluat cu vehemență, dar în același stil, de propaganda comunistă din ultima vreme. Nu-mi dau seama cat de naivi sunt cei ce le împrăștie. Cei care le inspiră o fac cu premeditare – și nu se tem, exact în stil comunist, că vreo instanță le va cere probe și argumente.
M. Despre Basarabia au mințit și sovieticii și comuniștii români. Efectele propagandei lor se văd abia astăzi. Să admitem că Basarabia ar fi procedat bine cerându-și independența într-un moment când autoritățile de la București ratau posibilitatea să ceară cu toată îndreptățirea anularea pactului Ribbentrop-Molotov. Iată, acum Basarabia este independentă. De ce această independență n-a avut drept consecință și imediata alipire la România? De-aici oricine poate să-și dea seama că la rezolvarea acestei probleme s-a pornit dintr-o direcție greșită. Asta dacă nu cumva totul a fost gândit, și atunci nu mai este vorba despre o greșeală de calcul, ci despre o manevră împotriva dreptului poporului român la hotarele lui.
M.C. Urmarea acestei propagande se vede și în slaba reacție a populațiilor de pe ambele maluri ale Prutului.
M. Aici ar trebui să nu ne grăbim. Firește că nu toți românii au ajuns să afle istoria granițelor țării, așa cum o știu specialiștii sau oamenii care au socotit de datoria lor să se informeze - dar nu din cărțile de istorie ale comuniștilor. Toți știu însă că Basarabia e pământ. românesc; adevărul acesta e în inima lor. Reacția lor e slabă, dar eu cred că din alt motiv, nu din lipsă de patriotism sau din necunoașterea amănunțită a istoriei și a termenilor de drept internațional. Românii au simțit că problema pământurilor de dincolo de Prut trebuie să fie rezolvată la un nivel deosebit de înalt și au lăsat celor în drept s-o discute la masa tratativelor. Ei și-au închipuit că nu au de-a face cu dictatorul Ceaușescu, care în momentul când a văzut că popularitatea lui e la pământ a pomenit de pactul Ribbentrop-Molotov. El a sperat că făcând puțină agitație se va redresa ca patriot în fața poporului.
M.C. Sire, îngăduiți-mi să vă întrerup. Personajul pe care l-ați amintit acum a vizitat în anul 1974 Basarabia. Mulți au avut naivitatea să creadă că a venit vremea ca nedreptățile teritoriale ale României să fie,dacă nu reparate imediat, măcar discutate, și că acesta ar fi scopul vizitei lui. Nu numai că n-a fost așa, dar a și declarat că România n-are nici o pretenție teritorială și, în general, nimic de revendicat Uniunii Sovietice. Românii 1-au văzut atunci pe autorul declarației plimbându-se, însoțit de reprezentanții puterii sovietice în Basarabia, prin viile și livezile românilor, pe care-i lăsa, de data asta în mod festiv, pe mâna mutilatorilor de conștiințe instruiți la Moscova pentru interesele Moscovei. De atunci, asupra subiectului acestuia dureros s-a așternut pentru destul de multă vreme tăcerea. Și totuși - așa cum ați remarcat – Ceaușescu, în cel mai greu moment al biografiei lui, a simțit că s-ar putea salva sugerând că, de vreme ce e în stare să denunțe public pactul Ribbentrop-Molotov, ar fi dispus, pentru a-și demonstra patriotismul și, implicit, utilitatea, să se angajeze într-o luptă pentru Basarabia. Cât de sinceră era declarația lui ne putem da seama numai din faptul că a făcut-o la ananghie, cum se spune, și numai spre a se salva pe sine însuși.
M. Comportamentul -lui în fața primejdiei îmi aduce aminte de pilda ispravnicului celui necredincios, care, știind că va fi scos din slujbă pentru că risipise averea stăpânului, a chemat pe datornicii acestuia și le-a redus la jumătate datoriile, așa încât să beneficieze de recunoștința lor atunci când își va pierde slujba. Cristos a spus pilda ca să arate că există o înțelepciune pentru ceasul al unsprezecelea.
M.C. Există și o astfel de înțelepciune.
M. Da, și trebuie să fie și ea luată în considerație, atâta vreme cât poate să fie comparată cu lipsa de înțelepciune a celor ce nu vor să se abată de la calea lor, nici cu o clipă înainte de dezastru. În decembrie 1989, când a pomenit despre pactul germano-sovietic, Ceaușescu se afla în situația acestui ispravnic risipitor amenințat cu izgonirea. El a rostit un adevăr, deși prin el urmărea numai amânarea propriului dezastru. Declarația, însă, din ianuarie 1990 trebuia să repare „gafa” pe care Ceaușescu o făcuse în fața Kremlinului și dovedea că moartea tinerilor din decembrie n-a constituit pentru conducerea provizorie de la București un sprijin pentru a afirma că aservirea față de vrăjmașul cel mai constant al poporului nostru s-a terminat. Acea declarație reprezintă un fel de reînnoire a unui legământ de vasalitate.
M.C. Declarația n-a fost deloc întâmplătoare. Ea intră în logica unui statornic comportament prosovietic, adică procomunist. De la înălțimea aceleiași instanțe politice, în timpul evenimentelor din decembrie a fost chemată într-ajutor Armata Roșie, pentru ca imediat după dizolvarea Pactului de la Varșovia să fie semnat tratatul militar cu Uniunea Sovietică, spre uimirea tuturor țărilor foste socialiste. Care ar fi calea pe care autoritățile române actuale ar trebui s-o adopte în momentul de față?
M. Acum, nici una. Ele au și pornit pe o cale, dar ea nu duce la reîntregire. Înainte de declarația de independență și de constituirea Republicii Moldova, românii aveau în mână toate șansele, nimeni în lume n-ar fi îndrăznit să conteste legitimitatea reîntregirii. De îndată ce Basarabia și-a declarat independența, orice acțiune oficială de la București ar putea să aibă de aici încolo însemnătatea unei imixtiuni în treburile interne ale unei țări, cum se spune la comuniști. Iată unde s-a ajuns. Doar o altă conducere ar putea să atace chestiunea Basarabiei dintr-un unghi realist și convenabil.
M.C. Se insinuează la mai multe nivele, fie ale vieții politice, fie în presa care susține că dedesubtul acestor aparențe nepopulare există o strategie pentru unirea cu Basarabia, că în această problemă ar fi recomandabil să se umble cu mijloace subtile.
M. Întâi că ai spus „unire”, când e vorba de reîntregire. Unirea s-a produs demult. Actul ei există și doar forțe ostile intereselor noastre îl pot contesta. Cât privește mijloacele, nu înțeleg – ce este subtil în susținerea unui drept evident? Ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii de la conducerea Țărilor Baltice n-ar fi pornit pe față și hotărât împotriva pactului Ribbentrop-Molotov? Despre ce subtilitate ar fi putut să fie vorba acolo unde totul era limpede ca lumina zilei? De ce în politica de la București e nevoie să se facă întuneric acolo unde totul e clar? Doar ca să se bâjbâie? Acum, e ca într-o casă după ce un om a închis ușile și ferestrele, vrând să convingă pe cei care trăiesc în ea că afară e noapte.
Fără Basarabia, România nu este un lucru întreg. Cele mai multe suferințe ale ei chiar de aici se trag. Românii au început să afle care e cauza principală a nemulțumirii lor. Ei vor Basarabia așa cum un organism vătămat vrea să se vindece și astfel să-și recapete integritatea. Conducerea actuală a pierdut pentru totdeauna șansa de a se așeza în fruntea românilor în cea mai importantă chestiune politică pe care ar fi avut-o de rezolvat.
M.C. Dacă ar fi existat unire la acest nivel, am fi avut de-a face cu o altă conducere, cu un alt program și cu alte preocupări, aflate dincolo de urmărirea obstinată a puterii. În convorbirile de anul trecut, Majestatea Voastră făcea distincția dintre putere și autoritate. De atunci am fost ceva mai atent și am constatat, cu multă uimire, de câte ori au folosit cuvântul putere reprezentanții de-acum ai puterii.
M. Am observat că, în ultimele decenii, conducerile comuniste au fost obsedate de politica externă. Asta arată cât de mult au dorit ele pacea și colaborarea între popoare... La adăpostul agitației pentru raporturile cu alte state se lucra la ruinarea conștiinței naționale, la distrugerea oricărei bune relații dintre individ și colectivitate, dintre cetățean și patria lui. La început comuniștii au acoperit activitatea de subminare a propriei lor țări sub masca internaționalismului. Însemna o crimă să vorbești despre identitatea popoarelor, despre dreptul acestora la autodeterminare, să ceri cu istoria în mână, așa cum ziceam, ca o țară să revină în hotarele ei adevărate.
M.C. Într-adevăr, Majestate, au fost vremuri când folosirea cuvântului român era supravegheată, ca nu cumva repetarea lui în alte contexte decât acelea îngăduite de documentele de partid să jignească sentimentele internaționaliste ale stăpânilor de la Kremlin, care se uitau cu ostilitate la spațiul ocupat de noi pe pământ. Îngăduiți-mi să vă întreb totuși, de ce ați adus vorba despre acest moment penibil în formă și sângeros în fond al istoriei noastre postbelice?
M. Când și-au dat seama că ideea internaționalistă se trădează drept cea care este, adică un mijloc ascuns de consolidare a imperiului sovietic, ca să-și poată menține controlul asupra statelor răsăritene, iar asupra celorlalte să-și exercite presiunea prin intermediul așa-numitelor partide frățești, de fapt niște agenturi, comuniștii au renunțat să-și propage pe față ideile internaționaliste și au recurs la politica externă ca la cel mai eficace mijloc de diversiune. A început să se vorbească din ce în ce mai insistent despre colaborarea cu toate statele, indiferent de orânduirea lor politică. Era ceva nou. Noi știam că, în materie de politică, de la Răsărit nu poate să vină nimic bun și am înțeles destul de repede ce stă dincolo de manevra asta. Noua orientare pomenea despre colaborare pe toate planurile, dar numea „amestec în treburile interne” orice sugestie a celor din Vest în legătură cu democrația și drepturile omului. Și totuși, pentru mulți occidentali faptul că țările comuniste ieșeau din bârlogul lor și recurgeau la activarea ministerelor lor de externe însemna un pas înainte și chiar un fel de oftat de ușurare. Nu e plăcut și nici comod pentru nimeni să stea mereu încordat în fața unui adversar. E drept că adversarul acesta nu dădea semne de slăbiciune, părea însă că vrea și el să facă un mic efort de umanizare. Uneori, e mult să vezi că o fiară se mai îmblânzește, cât de cât, și ești mulțumit.
La sfârșitul deceniului-al șaptelea și începutul deceniului opt, România a reușit să ia ochii Occidentului în materie de politică externă și chiar să-l înșele în destule privințe. Pe cât creștea popularitatea liderului comunist în afara țării, pe atât îi scădea popularitatea în interior. Până când occidentalii și-au dat seama că au de-a face cu un intermediar primejdios, cu un reprezentant pe bani al celor mai întunecate interese, au trecut mulți ani. Ca și alți conducători de state socialiste, el era, de fapt, ministrul de externe al României; și, după exemplul lui Hrușciov, ducea tratative personale cu din ce în ce mai mulți oameni politici și de afaceri, aceștia din urmă interesați direct să-i sporească prestigiul. Între timp, așa cum s-a întâmplat și în alte țări socialiste, noi știm că el a ruinat țara. Noul internaționalism, al politicii externe, a fost însoțit în interior de teroare, de pauperizare, de umilirea și învrăjbirea păturilor sociale, de o propagandă naționalistă ca în timpul unui război. O nenorocire în plus a fost și că, în contact tot mai strâns cu diversioniștii de la București, diaspora noastră a avut mult de suferit. Apelurile patriotice nu aveau un obiect clar exprimat. Nu se spunea pe față de unde vine primejdia. Se insinua doar că de la ruși și că românii nu trebuie să dea semne de neliniște, nici să protesteze, pentru că e mai bine să tacă și să rabde asuprirea din interior, decât să vorbească și să se trezească peste noapte cu năvala armatei sovietice. Propaganda naționalistă a fost atunci mai insistentă ca oricând, dar a avut efect invers; nu în ceea ce privește iubirea de patrie, ci în privința dorinței omului de a mai asculta orice cuvânt despre istoria pământului lui. Este o reacție de apărare. Până când nu se va ivi cineva vrednic de încredere, care să spună că România a fost o țară bogată și puternică din punct de vedere economic și militar, că omul trebuie să-și învețe istoria și să și-o iubească, până atunci românul va privi bănuitor și cu inima închisă la orice îndemn de cunoaștere a trecutului, plictisit de vorbăria goală a comuniștilor.
Aici am vrut să ajung, la această realitate dezastruoasă. Românii trebuie să facă un pas dincolo de constatarea simplă că a venit vremea reîntregirii țării.


*
M.C. Se spune că mai întâi ar trebui să se facă unirea spirituală a românilor și numai după aceea să se treacă la unirea teritoriilor.
M. Cine a spus grozăvia asta? Oricine ar fi spus-o, cum nu s-a gândit că această unire există, unirea spirituală! Doar vorbim aceeași limbă toți. Toți cărturarii români sunt ai tuturor românilor. Există unitate de credință, de istorie. Cine îndrăznește să le nege? Și chiar dacă așa ar fi, și-am fi ajuns să fim dezbinați din punct de vedere spiritual, asta n-ar fi o consecință a smulgerii Basarabiei din întregul Țării? Și așa stând lucrurile, concluzia n-ar li că trebuie mai întâi să ne reîntregim pământurile ca să ne putem uni și spiritele? Îmi pare rău că există români care gândesc astfel. Dar poate că astea nu sunt decât vorbe.
M.C. Nu, din nefericire nu sunt doar vorbe, avem de-a face cu o atitudine clar exprimată față de ideea reîntregirii. În numele ei se vorbește despre posibilitatea unirii într-un viitor indecis, ca și când evenimentul Marii Uniri din 1918 nu s-ar fi produs. Care credeți că sunt impedimentele reale pentru actul de reîntregire?
M. Noi avem speranța că românii își vor înțelege mai bine nevoile decât cei care îi reprezintă acum. În primul rând, fiecare român ar trebui să se simtă jignit că pe teritoriul patriei lui staționează trupele Armatei Roșii. Când această armată s-a retras din teritoriile de dincoace de Prut, foarte mulți au răsuflat ușurați și au vorbit despre generozitatea Moscovei; nu s-au întrebat de ce României i se face un regim special. României nu i se făcea nicidecum un regim special și cine afirmă că Armata Roșie s-a retras din România uită sau vrea să uite că Basarabia e pământ românesc și că așa au și tratat-o sovieticii.
De fapt, armata sovietică nu s-a retras niciodată din România. Din alte țări foste socialiste ea se pregătește acum să se retragă, sub presiunea noilor realități politice; dar dacă noi, românii, vom continua să ne jucăm cu vorbele, s-ar putea ca numai din România să nu se retragă, pentru noi Basarabia însemnând, fără nici un echivoc, România.
M.C. Sire, anul trecut, într-una din convorbiri, ați mai atacat o dată problema staționării pe teritoriul României a armatei sovietice și, dacă îmi aduc bine aminte, ideea care m-a surprins atunci era că, pentru aparența de generozitate a Moscovei, autoritățile comuniste de la București trebuie să fi dat puternice și bine argumentate garanții de cumințenie. Ultima afirmație a Majestății Voastre nu intră deloc în contradicție cu cele spuse anul trecut, dimpotrivă: ideea că armata sovietică n-a părăsit niciodată România, atâta vreme cât considerăm că Basarabia e pământ românesc, o include pe cea dintâi. Prin urmare, pentru Majestatea Voastră unul din impedimentele reîntregirii ar fi prezența Armatei Roșii pe teritoriile românești.
M. Fără îndoială. Această armată reprezintă o forță extraordinară. Lumea a aflat că totuși ea s-a dovedit inferioară armatelor americane - și s-a liniștit -, dar nimeni nu vrea să țină seama că o asemenea forță militară reprezintă un uriaș potențial de dezordine pe teritorii vaste. Or, noi știm că dezordinea poate deveni o armă de mare eficacitate distructivă atunci când cei care o provoacă și o mențin sunt sub o comandă fluctuantă. Odată scăpată din mână, Armata Roșie poate să înstăpânească haosul. Nu e nevoie să fie dotată cu arme de mare subtilitate; armele pe care le posedă îi sunt de-ajuns ca să facă ravagii de-a lungul unei bune părți din lumea noastră. Și de fapt, a cui este această armată?
M.C. A Uniunii Sovietice...
M. Deci a unui stat care este pe cale să se destrame. Deja ea nu mai este a Letoniei, Estoniei, Lituaniei - iar acum nu mai este nici a Ucrainei, Bielorusiei sau a Republicii Moldova. Și totuși, ea continuă să existe și să staționeze pe aceste locuri, ca și cum aici nu s-ar fi petrecut nimic - economie de piață, declarații de independență... Armata Roșie s-a născut într-o atmosferă de mare dezordine și a făcut să sângereze popoare întregi. Până a devenit o forță care să apere organizat toate injustițiile rânduielilor comuniste, a uluit prin câte ravagii a produs. Această armată, instruită pe principiile internaționalismului comunist, nu va putea fi desființată cu ușurință. Ea a fost decenii la rând un fel de sperietoare. Lumea occidentală n-a cunoscut până acum ce înseamnă puterea ei de anarhie; s-ar putea s-o cunoască în viitor, la popoarele de pe teritoriile Uniunii Sovietice.
M.C. Ar fi cu putință?
M. Da. Oriunde se află Armata Roșie, acolo nu poate fi vorba de armate naționale. Nu mai este un secret pentru nimeni, deși despre asta nu se vorbește prea mult, că armatele naționale ale țărilor din fostul lagăr socialist au fost controlate pas cu pas de Moscova și chiar anexate intereselor ei. Ce fel de independență are deci Republica Moldova? Ea și-a declarat-o, dar nu și-a cucerit-o, dovadă că pe teritoriul ei staționează o armată antrenată de la începuturi să nu apere interese naționale. Dacă nu ai o armată proprie, îți lipsește și însușirea independenței. Deocamdată, Basarabia este ocupată - și ea suferă din această pricină. Asta este de înțeles și poate să explice ezitările și chiar teama de acțiune a românilor de acolo pentru reîntregire. Nu înțeleg însă de ce autoritățile de la București nu se simt jignite că pe teritoriul lor continuă să se miște armatele roșii.
M.C. Dar în Țările Baltice? Nici acolo lucrurile nu stau mai bine din acest punct de vedere.
M. Am spus că între Țările Baltice și Basarabia nu există nici o asemănare! Estonia, Letonia și Lituania au fost anexate, prin pactul Ribbentrop-Molotov, ca țări de sine stătătoare. Prin același pact, României i s-a rupt Basarabia. Și dacă, astăzi, iei România cu tot cu Basarabia și nu faci păcatul istoric să vorbești despre existența a două țări românești, atunci este evident că România continuă să fie ocupată de armata sovietică – firește, nu în cazărmile de la București, ci în cazărmile de la Chișinău. Vorbim acum despre retragerea militarilor sovietici de pe teritoriul baltic ca despre o posibilitate. Despre retragerea lor din România, România așa cum o înțelegem noi, nimeni nu spune nici un cuvânt.
M.C. Sire, este a doua oară când faceți referiri la această armată și de fiecare dată am simțit că vă ascult vorbind despre populația unei țări fără nume, alcătuită din cele mai distrugătoare elemente ce intră în componența tuturor țărilor pe care le supraveghează și stăpânește, gata să se reverse în orice clipă asupra lor și să le constrângă la condiție vasală.
M. Chiar așa e. Numai că aceasta are un nume, Uniunea Sovietică. Ea n-are nimic în comun cu nici o țară din care este constituită. Uniunea Sovietică va exista atâta vreme cât va exista și Armata Roșie. Acest lucru îl vor înțelege chiar țările din blocul sovietic, care astăzi își cer independența cu mai multă sau mai puțină îndrăzneală.
M.C. Însăși Rusia?
M. Însăși Rusia va simți că Uniunea Sovietică înseamnă Armata Roșie, asta în cazul când nu se va confunda cu ea și cu interesele ei, ceea ce, după câte am văzut până acum, poate să pară uimitor dar nu imposibil.
M.C. Considerați, așadar, că întâiul și marele impediment în calea reîntregirii noastre continuă să fie prezența Armatei Roșii pe teritoriul românesc...
M. Da, asta se poate afirma răspicat. Și până când la București nu se vor rupe sigiliile de pe dosarul Basarabia și nedreptatea ce ni s-a făcut prin pactul Ribbentrop-Molotov nu va fi reclamată în fața instanțelor internaționale, până atunci autoritățile românești vor da dovadă că participă, cu o lipsă de patriotism fără precedent, la adâncirea sciziunii dintre cele două pământuri românești.
Am auzit afirmându-se că doar o economie înfloritoare a României i-ar putea ademeni pe românii din Basarabia să ceară ei înșiși reîntregirea. Este un fel de a gândi negustoresc, inadmisibil. Românii au bun-simț, nu cred că există nici unul în stare să spună că nu-și iubește mama pentru că e săracă. Impedimentele sunt: Armata Roșie, autoritățile actuale ale României, zvonurile care-i mențin pe români în expectativă.
M.C. Sire, românii s-au dezobișnuit să se mai gândească la această armată, așa cum se gândesc, de exemplu, locuitorii tuturor țărilor care, în urma Ialtei, au căzut sub ocupație sovietică. Neavând-o mereu în fața ochilor, așa cum au avut-o polonezii sau cehii, ca să mă rezum doar la două exemple, românii de dincoace de Prut au fost ceva mai relaxați, iar unora li s-a părut că, spre deosebire de altele, țara noastră se bucură de un regim special.
M. De ce fel de regim special se poate bucura o țară ocupată? Asta înseamnă să spui că regimul de la București a inspirat Kremlinului mai multă încredere decât oricare altul. Prin politica lor, sovieticii au obținut cu o singură lovitură două rezultate, amândouă convenabile: românilor de dincoace de Prut li s-a părut că primejdia s-a îndepărtat de ei, iar celorlalți că sunt părăsiți de frații lor și lăsați singuri în mâna ocupantului. Noi n-am făcut niciodată această despărțire. Cel puțin din punctul acesta de vedere, de afară lucrurile s-au văzut clar și nu știu dacă din Comitetul Național Român a fost cineva care să nu se refere și la Basarabia, la Bucovina de nord și la celelalte ținuturi ocupate de ruși, atunci când acționa pentru România.
E de necrezut ca românii de pe cele două maluri ale Prutului să se fi uitat unii pe alții. Iar dacă într-adevăr s-au uitat, ăsta este un lucru care poate să sperie. Asta ar însemna că propaganda comuniștilor a produs o sciziune adâncă între noi, dacă propriile noastre suferințe au ajuns să ne fie indiferente. În timp ce unii mureau în închisorile securității și la Canal, sub supravegherea consilierilor sovietici, cei de peste Prut erau luați din casele lor și duși în Siberia. Suferință a fost destulă, și de o parte, și de cealaltă.
M.C. Sire, meșteșugul diversioniștilor, fie sovietici, fie români în slujba sovieticilor, a atins poate aici, în această chestiune, perfecțiunea. Ca să uite de necazurile fratelui de sânge, ca să-i uite până și numele, omul trebuia mai întâi să coboare pe scara suferinței până la treapta neștirii de sine. Ca să-și uite credința, el a fost împins în adânc de tot, în locul unde ființa nu-și mai pune decât întrebări legate de hrană, de locuință, de căldură, de lumină. La acest nivel, interesul pentru propria ființă se pune în termenii supraviețuirii. Vina pentru indiferența la necazurile celor de peste și de dincoace de Prut o poartă cei care au limitat preocupările la căutarea hranei zilnice, la preocuparea pentru ziua de azi.
M. Eu știu că românii din Basarabia au fost scoși din casele și pământurile lor și deportați. Dacă ei nu-și dau seama că au fost osândiți la pribegie și la moarte doar pentru că sunt români, atunci trebuie să ne întrebăm cine are interesul ca suferințele să-și piardă adevărata însemnătate. Când știe de ce suferă, omul este mai puternic. Când nu știe de ce, sau când altcineva reușește să-l facă să uite, atunci el este un suferind de două ori.
Mi s-a povestit că un om trecut de vârsta mijlocie a întrebat un profesor: „Domnule, răspunde-mi, ce suntem noi, români sau basarabeni?” Am rămas uimit când mi s-a relatat întâmplarea. Asta arată că românului acestuia i s-a răpit explicația suferințelor lui. Ocupantul sovietic nu s-a mărginit să-l aducă în situația de a nu mai ști nici numele nației lui; el l-a ținut flămând, l-a nedreptățit luându-i pământul, l-a silit să lucreze în colhoz, l-a amenințat cu izgonirea din casa lui și așa mai departe. Asta arată că una fără alta nu se poate. Ca să-l deznaționalizezi pe om, trebuie mai întâi să-l umilești.
M.C. Poate că e vorba de un caz izolat.
M. Nu cred. Dacă un singur om a fost auzit vorbind astfel despre el însuși, înseamnă că el nu este singurul. Îndoiala lui este îndoiala mai multora. Dar chiar dacă ar fi așa cum spui, că e vorba de un caz izolat, nu e grav că există un om care nu cunoaște numele patriei lui? Vina n-o poartă el. El seamănă cu un bolnav, iar vina o poartă cei care l-au îmbolnăvit. El nu trebuie să fie abandonat în îndoiala lui. Cineva trebuie să se grăbească și să-l lumineze. Altminteri, pentru un singur om în care a putut să se nască întrebarea dacă este basarabean sau român, vor fi răspunzători și cei care i-au vârât în suflet îndoiala, și cei care n-au făcut nimic ca să-l scape de ea.
M.C. În chestiunea granițelor românești este nevoie de luminători și în teritoriile românești de dincoace de Prut, printre cei care au ajuns să poată trăi fără Basarabia, în felul unui mutilat care nu numai că nu face nimic spre a-și compensa deficiența, dar nici măcar nu mai visează să și-o compenseze. După câte îmi dau seama însă, propaganda sub diferite forme împotriva reîntregirii s-a întețit.
M. Este un simptom care poate fi considerat bun. Înseamnă că persoanele sau instituțiile care sunt interesate în menținerea României în statutul ei actual, de țară mutilată, se află acum în alertă, își dau seama că oamenii se trezesc, și basarabenii au început să înțeleagă mai bine ce înseamnă să aparții unei țări care numai prin aportul lor numeric ar putea să transforme România într-o țară puternică în centrul Europei.
M.C. Credeți că poate fi vorba de două Românii?
M. Nicidecum. Am auzit vorbindu-se și despre așa ceva, dar este absurd. Eu înțeleg că sunt forțe care duc o activitate antiromânească și-i înțeleg și pe cei care, fără voia lor, le fac jocul. Nu-i înțeleg însă pe cei care uită tot ceea ce știu despre România și se lasă conduși înapoi, în istorie, în anii de dinaintea Principatelor Unite. Ce rost are să se vorbească despre două Românii acum, când până și basarabenii smulși Moldovei, la 1812, știau că sunt români și că aparțin unei singure patrii, chiar dacă aceasta încă nu avea numele ei de astăzi? La 1812 Basarabia a fost smulsă din vechea Moldovă...
M.C. Majestate, îngăduiți-mi să vă întrerup. Dintre cei care s-au angajat, din motive mai mult sau mai puțin obscure, să împiedice reîntregirea României, s-au ridicat și glasuri care afirmă cu o seriozitate care poate să inducă în eroare cugetele mai slabe, și acestea sunt destule, că Basarabia are nevoie de unire, dar nu cu România, ci numai cu teritoriul Moldovei, din care a fost odinioară ruptă.
M. E foarte posibil, și lucrul acesta dovedește că o conștiință națională se dobândește greu și se pierde ușor. Se poate ca un om să treacă de la indiferența față de propria lui naționalitate la credința că un basarabean aparține Moldovei, iar pe urmă să descopere că moldovean înseamnă român. Vina că omul nu știe chiar de la început ce naționalitate are nu cade în seama lui, ci în seama educatorilor lui, iar dacă el ajunge în mod treptat la înțelegerea lucrurilor nu poți să-l învinovățești cu nimic, peste o vreme el tot va ajunge la adevăr. Dar să faci politică de stat din ceea ce i se trece cu vederea unei persoane care bâjbâie prin întuneric după o ieșire, asta este inadmisibil.
Să ne întoarcem. În 1812 Basarabia a fost ruptă de Moldova, dar această Moldovă avea o populație care nu se îndoia că este românească. Cuvântul român a existat înainte de România și a fost folosit unde trebuie și când trebuie; altfel, nici n-ar fi fost posibilă Unirea Principatelor din voința acestora. Oricum ai judeca lucrurile, e uimitor faptul că există astăzi fie și un și un singur om în stare să conteste reîntregirea României ca act legitim, să proiecteze instituirea pe harta Europei a două țări românești - și acest om nu este pus la locul său cu severitate. În problema națională poate că este singurul domeniu unde nu încap controversele, comentariile sau nuanțele. Când România trăiește mutilată de aproape cinci decenii, ce pot să spună locuitorii ei? Că nu a venit încă timpul să se reîntregească? Doar toate momentele pentru reîntregirea noastră sunt și ne vor fi nefavorabile. Cine să ne facă în dar Basarabia, adică un lucru care este al nostru?
M.C. Majestate, mulți români se tem că dacă vom ridica ceva mai tare glasul pentru Basarabia ni se va lua Transilvania.
M. Nu, nicidecum. Așa ceva nu se mai poate întâmpla niciodată. În acest moment nu există în lume și nici nu sunt semne că se va ivi vreo instanță care să se atingă de Transilvania. Cine s-o ia? Care mare putere și-ar mai îngădui astăzi să săvârșească o crimă teritorială? Asta în cazul când ar exista o mare putere care ar vrea să dăruiască Transilvania cuiva. Iar dacă, singură, Ungaria ar vrea să-și lărgească teritoriile, așa ceva nu se poate întâmpla la masa tratativelor, ci numai cu puterea armelor. Or, așa ceva iarăși nu este posibil, din motive pe care Ungaria le știe foarte bine și singură. Noi nu trebuie să uităm că astăzi trăim ultimele consecințe ale celui de-al doilea război mondial și că în prezent nu mai poate fi invocată nici o altă motivație pentru altă mișcare a granițelor decât în raport cu vechea lor așezare, ceea ce oricum ne-ar avantaja, căci înainte de război eram o Românie mare. Despre Transilvania trebuie să ne găsim timp și să vorbim mai mult, dar nu despre mistificările istoricilor din diaspora maghiară sau despre manifestările colerice ale nu știu cărei organizații din Budapesta sau din România. Trăim în lume doar, și în lume afirmațiile și dorințele sunt mai multe decât poate să le îngăduie adevărul; fiecare poate să-și afirme dorințele, se știe însă că sunt lucruri care nu pot li luate decât cu asentimentul posesorului lor. Transilvania nu poate fi dăruită, nici luată; în ceea ce o privește, actul Unirii din 1918 este viu și o apără de orice intenție de perturbare a drepturilor poporului român.
În Ceea ce privește Basarabia, despre valabilitatea acestui act au luat cunoștință cancelariile din Uniunea Sovietică, din Germania și de pretutindeni - îmi este greu sa înțeleg de ce el nu coordonează acțiunile de la București sau de la Chișinău. România a fost despărțită de unul din ținuturile ei importante. Sigur că de asta răspund beneficiarii pactului din 1939. Dar mai poți să-i chemi la masa tratativelor, când tu însuți consfințești, din proprie inițiativă, această despărțire? - Când din despărțirea pământurilor românești există oameni și instituții care fac politică de stat?
M.C. Poate că nu e vorba despre o inițiativă românească. Poate că e vorba despre o constrângere, la care cele două conduceri românești s-au supus.
M. Imposibil. Ceea ce se întâmplă acum, adică apariția pe harta Europei a două Românii, într-un moment când cele două Germanii vor împlini în curând un an de la unirea lor, nu poate să fie decât rezultatul unei inițiative din interior. Iar dacă, să presupunem, inițiativa vine din afara țării, ce s-ar putea spune despre cei care n-au denunțat-o în fața lumii întregi? Oricum, mișcarea s-a făcut fără asentimentul poporului - iar asentimentul poporului nu înseamnă chemarea lui la referendum, ci presupunerea că nici un român nu poate să dorească două Românii. Nu se trece prin referendum actul de naștere al unei țări. Dar dacă cineva ar îndrăzni să facă această chemare la referendum, atunci ar trebui să aibă încă o îndrăzneală, de care nu știm cum s-ar justifica în fața umanității europene: îndrăzneala de a aduce la urne numai și numai cetățeni de origine română. Altminteri, cetățenii de altă origine ar fi puși în situația delicată de-a fi întrebați dacă stăpânul casei vrea cu adevărat sau nu să fie stăpânul casei, dacă e bine să rămână în casa lui sau s-o abandoneze.
M.C. ...iar întrebarea să fie formulată chiar de stăpânul casei.
M. Dacă se va mai insista în această direcție separatistă, cele două Românii vor arăta pe harta Europei foarte rău, ca o realitate monstruoasă, provocată de lipsa de înțelepciune a guvernanților de acum.
La Solomon au venit două femei să li se facă dreptate. Amândouă născuseră. Cu o noapte înainte, una din ele s-a culcat peste fiul ei și l-a omorât. Ca să nu rămână fără copil, a profitat de somnul celeilalte femei și i l-a furat. Lui Solomon i se cerea să hotărască al cui e copilul rămas în viață. Cunoști decizia lui?
M.C. Da, a cerut ca pruncul să fie tăiat în două și jumătățile să fie date celor două femei. Și una și alta știau care este adevărul. Mama copilului rămas în viață a refuzat însă soluția acestui fel brutal și perfect ineficient de împărțire, cedând celeilalte copilul, numai să-l vadă viu și nevătămat. Cealaltă, care nu-i dăduse naștere, a acceptat-o fără să-și dea seama că soluția lui Solomon era, de fapt, un mod de a stârni reacția adevăratei maternități. Am înțeles. Ați amintit această poveste despre înțelepciunea lui Solomon pentru a sublinia că România, nu poate fi decât una singură și că în situația politică de acum trăim ca în urma aducerii la îndeplinire a deciziei lui Solomon.
M. Împărțirea României a fost una artificială. În legitimitatea ei n-a crezut niciodată nimeni și cu atât mai puțin cei care au provocat-o. Abia acum se cere cu adevărat împărțirea României: căci o cer guvernanții ei. Dacă ar cere-o poporul, ar fi ca și cum mama cea adevărată din povestea lui Solomon ar cere tăierea în două a copilului. Aici nu se va ajunge, pentru că poporul român nu a degenerat, iar poporul român nu este făcut din cei care-l guvernează acum și care n-au reușit să-i cunoască până acum nevoile. Am auzit unele glasuri afirmând că, într-adevăr, Basarabia trebuie să se întoarcă în granițele României, dar numai după ce o să-și vindece rănile provocate în timpul lungii dominații sovietice. Punctul acesta de vedere eu îl consider puțin naiv; nu vreau să cred că el ar putea să-i reprezinte pe cei care încurajează orice amânare, sperând că, dintr-o amânare într-alta, se va ajunge la punctul unde se va ivi o piedică imposibil de trecut în calea reîntregirii României. Nu numai românii de dincolo de Prut au răni sufletești și materiale de pe urma robiei sovietice. Același fel de răni le au și românii din diaspora, și nu înțeleg de ce să nu și le vindece împreună.
M.C. Sire, ați remarcat încă una dintre frazele politicii de amânare a reîntregirii. Unii au prins-o din zbor și o promovează, atrași de formularea oarecum poetică și neîncercând să caute ce se află puțin mai jos, pe treapta următoare a consecințelor ei.
M. Sunt momente când mă întreb dacă cei care fac tot ce le stă în putere pentru amânarea momentului reîntregirii României, care promovează independența Basarabiei și față de România, sunt cu adevărat de rea-credință - sau numai niște oameni pe care orice acțiune dusă până la capăt îi înspăimântă.
M.C. Vă rog să continuați cu o explicație.
M. Am cunoscut persoane care nu au îndrăzneala să ducă un lucru până la capăt, nici propriile lor hotărâri. Nu pot să-mi dau seama de ce. Este interesant că energia pe care ar trebui s-o folosească pentru acțiune ei o folosesc la împiedicarea ei. Sunt niște oameni nefericiți. Comuniștii au făcut un principiu din această deficiență. Ei au împiedicat în mod programatic finalizarea multor proiecte. Am urmărit ani și ani de zile cum orice promisiune bună se transforma în contrariul ei.
M.C. Cauza acestei politici?
M. Nu poate să fie decât una singură. În închisoarea comunistă, nimeni nu trebuie să se simtă mulțumit. Apariția binelui, a câștigului, a răsplății trebuie amânată mereu. Omului i se pare așa că și el pune umărul la eșecul pe care-l constată, în timp ce este îndemnat la fapte mari. Amânarea este mijlocul cel mai utilizat al acestui mod de-a distruge însemnătatea oricărei acțiuni. Astăzi, cea mai mare satisfacție care ar putea să li se dea românilor ar fi reîntregirea patriei lor. Dar comuniștii n-au vrut niciodată să dea vreo compensație morală poporului. Când conducătorii din partid săvârșeau păcate de proporții stridente, ei nu erau sancționați decât în cerc restrâns sau, pur și simplu, mutați în alte posturi, să nu-i treacă omului simplu prin gând că simțul lui pentru dreptate ar putea fi vreodată satisfăcut. La fel procedau naziștii. Conducătorii de astăzi ai României poate că vor și ei reîntregirea României - dar în felul lor: ei sunt moștenitori ai unei mentalități ce nu s-a construit în jurul imediatelor nevoi sufletești ale națiunii. Dacă ar voi cu adevărat reîntregirea, ei ar ridica de urgență, pe lângă problema economică, problema minorităților din Basarabia și ar alcătui un program coerent, pentru a le explica în ce fel își vor găsi ele locul într-o Românie Mare.
M.C. Majestate, aș vrea să amânăm discuția acestui aspect al lucrurilor pentru următoarele întâlniri...
M. Nu. Ceea ce vreau să spun nu poate fi trecut cu vederea în discuția de acum. În Basarabia s-a creat după război o situație cu totul specială. Politica de deznaționalizare aici s-a dus cu mai multă vigoare: Moscova avea de-a face cu un popor care vorbea limba română, în vreme ce această latură de pământ trebuia să devină o zonă-tampon. Așa că s-a procedat de urgență la etnocid. Românii au fost fie uciși, fie deportați, fie trimiși să muncească în cele mai îndepărtate colțuri ale Sovietelor, iar celor care au rămas în zona lor li s-au luat pământurile, au fost vârâți în colhozuri și supuși unui regim drastic de rusificare. Din rapoartele Comitetului Național Român reiese că majoritatea oamenilor cu carte - profesori de toate gradele, preoți, juriști, mulți dintre ei formați fie în școlile înființate după Marea Unire în Basarabia, fie în școlile de dincoace de Prut - au fost scoși din mijlocul poporului, pe care l-ar fi putut susține din punct de vedere moral, și aruncați ca elemente primejdioase în închisori sau trimiși în lagăre de exterminare. În plus, pe lângă armata sovietică, a venit o mare mulțime de cetățeni de origine rusă. De ei era nevoie în aparatul administrativ și în treburile partidului. Lor li s-a pus în sarcină, efectiv, să populeze Basarabia, ca reprezentanți ai unei mari puteri și ai unei ideologii învingătoare. Asupra loialității lor nu plana nici un dubiu. Alături de ei au venit oameni din toate colțurile Rusiei, încurajați de ideea că într-un loc de muncă cât de cât mai bun va fi preferat oricând un străin. În fine, despre aceste lucruri oricum vom mai discuta... Vreau să spun că în 1812, când Basarabia a fost ruptă de vechea Moldovă și anexată imperiului, s-a procedat întocmai: rușii au adus aici bulgari, germani, găgăuzi, albanezi și chiar elvețieni sau englezi. Aceștia au fost tratați ca niște coloniști într-o țară a nimănui, au primit câte șaizeci de hectare pentru fiecare cap de familie Să trecem peste asta. Despre consecințele unui astfel de tratament preferențial poate vom mai vorbi. Lăsam la o parte chiar și faptul că în atitudinea față de românii din Basarabia există o continuitate, nefiind nici o deosebire între politica imperiului rus și cea a comunismului moscovit...
Să privim în față realitatea: astăzi, România trebuie să se confrunte cu marea problemă a minorităților din Basarabia, din Bucovina de nord și cele trei ținuturi pe care Ucraina le-a primit în dar de la Moscova. Rușii nu sunt puțini. Vor vrea ei să trăiască în România? Vor dori să se întoarcă la vetrele lor? Unii s-au născut pe pământul românesc și sunt legați de locul lor de naștere, poate că vor dori să rămână pe loc, nimic mai legitim. După câte știu eu, cei mai mulți n-au unde să se întoarcă. Unii au venit aici trimiși pentru nevoile Moscovei. Vor vrea ei să înțeleagă că acum trebuie să slujească alte nevoi, din afara oricărei ideologii? Vor ști să renunțe la atitudinea de colonizatori, pe care le-au inoculat-o și întreținut-o cei care i-au trimis, ca și celorlalți, care au avut parte de mici privilegii numai pentru că au fost ruși?
M.C. Majestate, pot fi minoritățile din Basarabia o piedică majoră pentru realizarea ideii de întregire?
M. Dacă se acționează cu aceeași lipsă de înțelepciune cum s-a lucrat până în prezent, cred că da. La București, după câte îmi dau seama, nu există un program în această direcție. Dacă populația de origine rusă ca și celelalte minorități vor dori să trăiască mai departe pe pământ românesc, noi trebuie să avem în vedere că, astfel, vom avea într-o singură zi o nouă minoritate, comparabilă cu minoritatea maghiară! Aceasta din urmă este una, ca s-o numim așa, aproape naturală, are vechime pe pământul românesc, există o istorie a relațiilor noastre cu ea. Rușii din Basarabia, care au avut un statut asemănător cu al unei pături conducătoare, vor căpăta un statut nou, de minoritate. Și dacă, să presupunem, îl vor accepta, cum vor ști românii să-i întâmpine pentru ca acceptarea lor să nu provoace dezordine și să nu se asemene cu o invazie? Deocamdată, autoritățile de la București n-au o soluție pentru chestiunea minorităților din Basarabia.
M.C. Nu au o soluție pentru că după evenimentele din decembrie 1989 n-au proiectat o Românie în adevăratele ei granițe. Pe lista preocupărilor lor ar fi trebuit să figureze în mod prioritar problema națională; nu se poate spune că nu i s-a dat importanță, dovadă că a fost înlăturată în termenii cei mai clari, mă refer la cea dintâi declarație importantă pe care fostul președinte al Frontului Salvării a făcut-o înaintea națiunii și înaintea puterii sovietice - că românii nu au revendicări teritoriale. Dar despre asta am mai discutat. Că autoritățile românești se referă în toate împrejurările la o Românie redusă la hotarele trasate de mâna ocupantului sovietic, se vede din constituția trecută prin referendum. Pentru autorii ei, România este întreagă chiar acum. Nu întâlnim nici o formulare din care ar putea să reiasă contrariul. Soluția problemei naționale se află în Constituția din 1923. Față de aceasta, actuala constituție legiferează un regres. Nu poate fi soluționată problema minorităților dacă mai înainte nu și-a găsit răspunsul cuvenit problema națională.
M. Deocamdată, reîntregirea României nu pot s-o mai ceară decât românii, nu guvernanții lor. Aceștia au lăsat din mâini Basarabia cu o nepăsare pe care ar voi s-o transmită tuturor. Indiferența lor față de starea granițelor românești e moștenită de la comuniștii care au învățat din Manifestul lui Marx că ei nu au și nici nu trebuie să aibă patrie. Religia internaționalistă a vrut nimicească în om fundamentul personalității lui și să-l dezrădăcineze. Vom înțelege că în România comunismul a făcut un pas înapoi în ziua când, de la București, se va cere în termeni categorici reîntregirea țării. Guvernanții de astăzi au validat anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord de către sovietici, după cum acum se pregătesc să legifereze nedreptatea care i s-a făcut României la 30 decembrie 1947. Aceste două nedreptăți nu pot fi luate decât împreună. Denunțându-le, România va înceta să fie prizoniera legămintelor ei de vasalitate față de Răsărit.


*
M.C. Sire, anul trecut, la Alba-Iulia a fost sărbătorită Marea Unire. Au vorbit mulți - și au fost lăsați să vorbească și șefii partidelor istorice.
M. Da, știu.
M.C. Îngăduiți-mi să continui. Publicul l-a huiduit pe liderul Partidului Național Țărănesc și l-a aplaudat frenetic pe președintele Senatului. Cel dintâi a zăcut în închisorile comuniste pentru că făcea parte dintr-un partid care s-a opus dictaturii - era, cum recunoaște însuși Antonescu, pentru regimul parlamentar democratic -, celălalt aparținuse cu trup și suflet de sistemul dictatorial comunist, iar acum, din demnitar comunist, devenise demnitar chiar într-un regim parlamentar democratic. Între timp, de la aceeași tribună, primul-ministru agita mulțimile, făcându-le semnul de încurajare.
M. Întâi... Despre ce sărbătoare a Marii Uniri poate fi vorba acum? Sărbătoare înseamnă bucurie. Cine sărbătorește ziua Unirii din 1918 înseamnă că s-a împăcat și îndeamnă și pe alții la împăcarea cu situația de acum a granițelor României. Acum, ziua Unirii nu poate fi decât o demonstrație pentru Basarabia, nu o sărbătoare! Ce a fost anul trecut la Alba-Iulia a fost sărbătorirea unei nedreptăți, de aceea a ieșit rău. Cine erau oamenii care au venit la adunare?
M.C. Mi-ar fi greu să spun.
M. Dacă publicul venit la Alba-Iulia nu era confecționat, așa cum știu comuniștii să confecționeze publicuri entuziaste - atunci e foarte trist, înseamnă că parte din români nu mai știu să-și deosebească dușmanii. Dar de ce să tot dăm vina pe naivitate? Pe vremea lui Ceaușescu, românii se adunau și aplaudau. N-o făceau cu inima ușoară. Acum ar fi vremea să se dezvețe de obiceiul acesta. Îi cunosc ei atât de bine pe cei care s-au pus în fruntea țării încât să pună atâta entuziasm în manifestările lor de adeziune?
M.C. Dar dacă acolo au fost oameni având profesia să aplaude?
M. Asta e semnificativ pentru cei care i-au pus să aplaude.
M.C. Nu aveți încredere în sărbători?
M. Acum nu am încredere în sărbători, de fapt nimeni n-ar trebui multă vreme să mai aibă încredere în sărbătorile organizate de oameni care au avut legături cu dictatorii Ceaușescu și Dej. Sărbătoarea de la Alba-Iulia a însemnat demonstrația că oficialitățile române garantează Moscovei o lipsă totală de interes pentru Basarabia. Până când nu vom fi împreună cu această parte a României, ziua Unirii ar fi mai bine să fie declarată zi de doliu.
M.C. Sire, la această demonstrație, cum o numiți, - și acum îmi dau seama că a fost o demonstrație numai - trebuia să se arate în plus că noua putere și-a învins adversarii. Se punea în aplicare încă un obicei comunist.
M. Într-adevăr, după ce un partid câștigă în alegeri într-un stat democratic, celelalte partide devin colaboratoarele lui la conducerea țării. La demonstrația aceea, învinșii în alegeri au fost tratați ca niște dușmani ai patriei, dacă nu cumva ca niște morți. Cine e împotriva noastră e împotriva țării! În pofida tuturor acestora, noi trebuie să ajungem să facem și politica noastră, românească.
M.C. Considerați că actualii guvernanți nu fac politică românească?
M. Da, n-a reieșit din ce am vorbit până acum? Faci politică trăgând cu ochiul la Moscova?
M.C. Ce înțelegeți prin a face politică românească?
M. Argetoianu, care era legat de Casa Regală, un mare patriot, spunea că ar fi cazul facem și noi odată și odată politica noastră. Asta o spunea în anii când politica pentru unirea tuturor provinciilor românești era încă ezitantă. Simplu. Când faci politică și în vremea asta ții seama de nevoile și de sensibilitățile vecinilor, îți faci programul în funcție de ele și nu mai ajungi niciodată să-ți rezolvi propriile probleme, mereu descoperi că asta supără pe cutare, îl scoate din sărite pe altul. Când te hotărăști să faci politică românească, îți ceri cu toată puterea drepturile. Alții or fi stingheriți, dar ce importanță are dacă se știe că dreptatea e de partea ta? Vrei să menții Transilvania în cuprinsul țării, lupți pentru Basarabia, pentru Bucovina și Herța. Sigur că lumea se supără, dar numai pentru că obligă mișcarea generală să pună accent pe tine. Intri în joc și spui, puternic și cu argumente, eu. Argetoianu era un om adânc. L-am auzit spunând: „Războiul ca războiul, dar să vedem când va izbucni pacea.” N-a spus când va fi sau când se va face pacea.
M.C. Se gândea la o pace ca o înflorire?
M. După cum îl știm noi, se gândea la o pace care va aduce suferințe ca și un război. Cred că s-a gândit bine.
M.C. Cum ați numi etapa pe care istoria europeană o parcurge astăzi?
M. O numim cum o numește toată lumea - sfârșitul războiului rece.
M.C. A fost un război în adevăratul sens al cuvântului...
M. Da, un război care a costat mult, a făcut victime ca oricare alt război. A fost vorba de un război politic între două sisteme. Acum trăim pe ruinele lăsate în urma lui. Țările socialiste suportă urmările acestui dezastru. După câte știm noi, la sfârșitul războaielor au de suferit și învingătorii.
M.C. Dar țările din răsăritul Europei n-au vrut comunism, ca să se recurgă la sancționarea lor...
M. Da, e ca și cum ar fi intrat în acest război de bunăvoie, cu toată convingerea, și n-ar fi îmbrățișat sistemul de la Moscova sub amenințarea tancurilor. Țările acestea au fost de două ori nedreptățite. O dată că au fost lăsate pe mâna rușilor și a doua oară că au fost tratate ca niște adversare. Lumea din Occident, mai ales cea de la stânga, credea că românii, polonezii, în fine, popoarele care se sovietizau, fac asta de bunăvoie și cu bucurie. Câteodată nu mai e nimic de înțeles. Dacă judeci o întâmplare de azi în raport cu cea de ieri, parcă mai înțelegi ceva. Dar când știi că ea nu s-ar fi petrecut niciodată dacă Europa nu s-ar fi împărțit în două...
M.C. Ce-ar fi de făcut ca să nu ne mai gândim la toate acestea, Sire?
M. Ce-ar fi de făcut... Să vedem că există o intenție adevărată și un efort adevărat de înlăturare a efectelor acestui război. Comunismul a pierdut, foarte bine, dar de ce nu e și înlăturat? Crede Occidentul că restul care mai rămâne de făcut trebuie să cadă în sarcina popoarelor? Au popoarele arme, tancuri, instituții de constrângere? Comunismul trebuie să fie lichidat, dacă tot au început; așa, se poate spune că au de gând să lase lucrul făcut pe jumătate, ca să existe tot timpul tensiunea aceasta distrugătoare.
M.C. Evident lucru, popoarele din răsăritul Europei rătăcesc pe ruinele războiului rece. Americanii au câștigat, Uniunea Sovietică e pe cale de destrămare.
M. Noi atragem atenția că ar trebui să fie destrămată. Dacă e pe cale, doar, de destrămare și dacă acest proces stagnează într-un punct oarecare, va fi chiar mai rău decât înainte. Când îi văd pe polonezi sau pe români zbătându-se să iasă din ruinele războiului rece, germanii sau francezii spun: „Așa eram și noi după al doilea război.” Dar noi? Noi n-am ieșit din război odată cu celelalte popoare? Asta se uită. Doar nu ne-am măcelărit între noi și acum doar noi ne aflăm, iarăși, după un război! Totuși, noi avem convingerea că și Occidentul suferă de pe urma războiului rece. Asta e legea oricărui război; poate de data asta să-și fi pierdut puterea, dar nu credem.
M.C. Românii continuă să afirme că au fost nedreptățiți. În afară de faptul că am fost aruncați din făgașul nostru de dezvoltare - nici măcar nu se poate spune că suntem ca înainte de 1939, sau ca la 1900, pur și simplu nu suntem încă nicăieri, la nici un nivel -, în afară de asta, un mare potențial creator a fost distrus.
M. Ca să câștige cineva, altcineva a trebuit să piardă. Nu vom fi despăgubiți decât... cine știe, doar prin faptul că în curând și Occidentul va intra în recesiune, dar asta nu poate fi o consolare pentru nimeni. Nouă nu ne rămâne decât să ne adunăm puterile și să ne ridicăm singuri de la pământ, fără să așteptăm prea mult ajutorul altora. Dacă ne vor vedea activi și dornici să ne redresăm prin noi înșine, atunci vor colabora cu noi. La ajutor să nu ne așteptăm.
M.C. Totuși, marile puteri învingătoare ajută Moscova.
M. Nu, acesta nu e ajutor. E plată, pur și simplu, pentru a nu deveni mai agresivă decât e. De aceea și ajutorul acesta, cum îl numești, e dat în regim de urgență. Ceea ce trebuie împiedicat acolo e ca dezordinea să nu devină mai mare decât e. O dezordine într-o lume cu atâtea popoare care trag să fie libere și care fac experiența asta pentru întâia oară, după multe decenii de robie, îți dai seama ce proporții poate să capete! Gândul acesta e covârșitor. De aceea, spunem că războiul rece a fost câștigat de occidentali, dar pentru ca să-și păstreze această victorie vor fi nevoiți să plătească din greu și să strângă și ei cureaua, cum se spune pe românește.

~

2 comentarii:

Anonim spunea...


Noi românii/

Ne-nflacaram si spunem cu ardoare:/
"Frumoasa-i tara noastra ca o floare!"/
Caci, în vîrtejul vietii personale /
Uitam ca îi lipseste din petale./

(DE >TRAIAN ASANAT<)

George - SM spunea...

Stiu ca interviul general din 1991,cel putin sectiunea despre Basarabia este inregistrat,si l-am si vazut.Sunt curios daca exista inregistrarea completa a acelui interviu si daca exista inregistrarea video si/sau audio a acestuia de aici ... ?