23 August 1944, seara: Proclamația către Țară a Majestății Sale Regelui Mihai I

   Iată textul original al proclamației adresate Țării de Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în seara zilei de 23 August 1944.

   „Români,

   În ceasul cel mai greu al datoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea Țării dela o catastrofă totală: eșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

   Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărîtă a Țării, de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americei. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice precum și starea de războiu cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului dela Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită.

   Români,

   Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s'ar împotrivi hotărîrii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței Poporului și este un trădător de Țară.

   Români,

   Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noui în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.

   Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarul impus prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupație străină.

   Români,

   De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.

   Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc, să pășim hotărîți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.

MIHAI I

Regele României

Actul de la 23 august 1944 povestit de Regele Mihai ca autor

Comunicat

Din partea Biroului de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai I

20 august 1990

(Publicat în revista „22”, nr. 34/ 7 septembrie 1990. A fost inclus (cu adnotări) și în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Gh. Buzatu (coordonator), București, Ed. Mica Valahie, 2002, p. 294-207, apud Traian Golea, Actul de la 23 august 1944 văzut de regele Mihai ca autor, Hallandale, Florida, Studii Istorice Românești, 2001.

Textul publicat pe blog mi-a parvenit prin bunăvoința d-lui Tudor Vișan Miu ).
,
 

Mistificarea istoriei este, poate, cel mai mare rău care s-a abătut asupra Țării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotească falsificare nu a dus, în mod direct, la moartea multora dintre compatrioții noștri, ea a avut, fără îndoială, ca rezultat distrugerea sufletului națiunii noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri și minciuni.

Nici unul din evenimentele istorice din viața poporului nostru nu a fost atât de falsificat ca Actul de la 23 august 1944. S-au produs munți de literatură în scopul de a povesti sau a inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas, în acea zi.

Dictatorii comuniști sperau astfel să-și facă o glorie prin asocierea numelui lor, chiar post-facto, cu acest ultim August al celui de al II-lea Război Mondial (în Europa). S-a găsit chiar unii care au sugerat că 23 August este o dată infamă, pentru că, în această zi, avalanșa comunismului s-a abătut asupra Țării noastre, condamnând România la aproape 45 de ani de sclavie.

Ca majoritatea falsificărilor istoriei, fie ele intenționate sau nu, aceste interpretări pornesc de la un grăunte de adevăr. Este cert faptul că dictatura comunistă a încercat să-și asigure legitimitatea față de națiune prin glorificarea zilei de 23 August. Și de asemenea, cum prea bine știm, este adevărat faptul că România a gemut sub călcâiul comunist timp de decenii după această dată. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că evenimentele de la 23 August 1944 trebuie considerate, în mod automat, ca fiind rele, prin simplul fapt că ele au fost manipulate de către regimul comunist. Cu atât mai puțin se poate considera că începutul dictaturii comuniste își are originea în acest domeniu.

N-a rămas nici un singur simbol al conștiinței naționale care să nu fi fost manipulat de către comunism. Unul dintre dictatori a întinat iubitul nostru tricolor cu emblema „Republicii Populare”. Celălalt dictator pretindea să se identifice cu Ștefan cel Mare. Dar poporul nostru, minunatul nostru tineret, au smuls această emblemă detestată de pe steagul nostru și au distrus portretele dictatorului, continuând însă să se închine memoriei lui Ștefan cel Mare și drapelului nostru național. În același fel, se cuvine acum să privim evenimentele din August 1944 în lumina lor adevărată, curățându-le de minciună și de falsificări grotești.

Cei care încearcă cu tot prețul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să sugereze că, de fapt, am anticipat înfrângerea Armatei noastre. Ei pretind că ar fi putut, chipurile, să reziste pe linia Galați – Nămoloasa și că, astfel, s-ar fi putut evita invazia Armatei Roșii în Țara noastră și subjugarea României de către Uniunea Sovietică.

Evident, nimeni nu poate cred cu seriozitate că soldații noștri, oricât ar fi fost de devotați ideii de libertate, ar fi putut rezista, mult timp, forțelor mult superioare ale Uniunii Sovietice, ale Statelor Unite și Marii Britanii. Poate crede cineva că armata care a pustiit totul în drumul ei spre Berlin în anul ce a urmat (1945), ar fi avut intenția să cruțe România? Evident că nu, și aceste teorii vin doar ca să întărească vechiul nostru proverb: „După război, mulți viteji se arată”. În realitate, soarta României era clară și neomenoasă și fusese pecetluită prin intervenția multor factori externi și cu totul în afara posibilității noastre de control.

Primul dintre acești factori a fost hotărârea Marii Britanii și a Statelor Unite de a tergiversa deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vestul Europei. Aceasta a făcut ca întreaga Europă de Est, deci și România, să cadă pradă Armatei Roșii.

Al doilea factor a fost hotărârea Aliaților apuseni de a plasa țările din estul Europei în sfera de influență și de control a Uniunii Sovietice. Nici o țară din estul Europei nu a putut scăpa de acest destin, indiferent de poziția pe care a avut-o în timpul războiului; Ungaria a fost aliata Germaniei naziste până în ultimul moment, căzând sub control comunist; Bulgaria care a încercat să-și declare neutralitatea a avut parte de aceeași dictatură; în fine, chiar și Polonia și Cehoslovacia, cele două state care au primele victime ale agresiunii hitleriste și față de care Apusul avea o datorie morală adâncă au fost, în mod egal, supuse terorii roșii ce a urmat războiului.

Abandonată zonei de influență sovietică, România nu putea nicidecum spera la o soartă mai bună. Cu toate acestea, încă din 1943, toți conducătorii politici ai Țării noastre au făcut eforturi pentru a evita această soartă care, de abia mai târziu am putut să ne dăm seama, nu putea fi evitată. Au avut loc negocieri secrete cu Forțele Aliate la Cairo, iar prin discuțiile de la Stockholm, Antonescu a încercat să afle termenii Uniunii Sovietice pentru încheierea unui eventual armistițiu. Uniunea Sovietică, însă, nu a precizat acești termeni și situația Țării noastre se înrăutățea din zi în zi. Pe frontul rusesc, Armata noastră pierduse nu mai puțin de 25 de divizii; populația era terorizată de bombardamente continue (iar) trupele sovietice trecuseră deja Nistrul.

Împreună cu reprezentanții partidelor noastre politice, am luat hotărârea de a chema în audiență pe Mareșalul Antonescu în ziua de 26 August, pentru a-l face să înțeleagă nevoia unui armistițiu imediat. În seara zilei de 22 August am aflat că Mareșalul urma să părăsească Bucureștiul. Neputând lua contact cu șefii partidelor, l-am invitat, totuși, pentru a discuta cu el în ziua de 23 August. I-am atras atenția asupra situației disperate de pe front și necesitatea imperativă a unui armistițiu imediat. Împotriva oricărei evidențe, Antonescu a refuzat, susținând că îi poate înfrânge pe sovietici în Carpați. A refuzat, de altfel, și sugestia mea ca el să-și dea demisia, permițând astfel formarea unui guvern capabil să negocieze un armistițiu. Nu: Mareșalul dorea să-și respecte cuvântul dat lui Hitler, continuând până la sfârșit. Confruntat cu această situație, fără ieșire, m-am văzut nevoit să dau ordinul de arestare a lui Antonescu.

S-a încercat, de asemenea, denigrarea Actului de la 23 August, spunându-se că ar fi deschis drumul comunismului în România. Natural, și această sugestie, făcută tot post-facto, nu ține seama de adevărul istoric. Încă din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Titel Petrescu, cei trei oameni politici ale căror partide au obținut în ultimele alegeri libere din România nu mai puțin decât 95% din numărul voturilor, m-au îndemnat să găsesc o soluție care să salveze România, să evite situația prin care Țara noastră ar fi devenit un cumplit câmp de bătălie.

După declarația lui Molotov din 1944, am căzut cu toții de acord să trimitem emisari la Înaltul Comandament al Forțelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntați cu prima condiție a Aliaților: includerea în coaliție a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comuniștii au delegat pe Lucrețiu Pătrășcanu, un intelectual marxist, cu care se putea totuși avea un dialog. Și tot Aliații apuseni au fost cei care ne-au declarat net că negocierea armistițiului nu poate fi făcută cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietică.

Toți oamenii politici din România s-au văzut atunci nevoiți să accepte acest imperativ, fără a avea cea mai mică iluzie în ceea ce priva intențiile reale ale comuniștilor. De aceea, una din primele mele griji în acele zile de August a fost să evit vidul de putere sau un punct slab care să dea ocazia unui partid politic care să fie avantajat în dauna celorlalte.

În prima mea proclamație către Națiune, am anunțat reintroducerea Constituției de la 1923, cel mai democratic document cunoscut în Țara noastră până la momentul de față. De asemenea, am alcătuit un guvern interimar care să nu depindă, în mod absolut, de nici una dintre grupările politice. Cele trei principale sarcini ale acestui guvern erau negocierea armistițiului, administrarea eficace a Țării și pregătirea ulterioară a alegerilor libere. Actul de la 23 August avea ca scop pregătirea terenului pentru edificarea unei Românii democrate și independente, și nu a așa-zisei „Republici Populare”.

Tratatul de la Yalta și prezența trupelor sovietice au dus, însă, la un rezultat cu totul diferit. Nu am putut niciodată crede că, la Yalta, România a fost „vândută” de către apuseni Uniunii Sovietice. A fost un proces extrem de subtil care, în cele din urmă, a făcut ca nici Marea Britanie, nici Statele Unite să nu câștige ceva. Punctul lor de vedere a fost mult mai simplist: trupele sovietice controlau deja jumătatea continentului. Stalin trebuie să se simtă în siguranță. El trebuia cooptat în sistemul de securitate mondială și promisiunile lui că va instala sisteme democratice trebuiau crezute.

Dar în loc de un sistem democratic, am fost forțat să accept guvernul lui Petru Groza și al complicilor săi comuniști, și în loc ca România să fie considerată membră a națiunilor aliate, ea a fost tratată ca țară ocupată. Timp de cinci luni am refuzat să semnez orice decret al acestui guvern ilegal (august 1945 – ianuarie 1946, n.n.), și în cei doi ani în care am rămas în Țară, am protestat vehement împotriva devastărilor, terorii, crimelor și tuturor celorlalte infamii comise de Armata Roșie și de colaboratorii ei. Totul, însă, a fost zadarnic: soarta Țării noastre fusese pecetluită cu mult înainte.

Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm adevărul: inițiatorii Actului de la 23 August l-au săvârșit exclusiv în interesul patriei, chiar dacă prin aceasta își periclitau propria lor existență. Noi am sperat să scurtăm calvarul României și să scoatem Țara dintr-un război în care nu exista nici cea mai mică speranță de victorie, indiferent de cursul pe care acest război l-ar fi putut lua. În cele din urmă, România a contribuit la victoria Aliaților împotriva Germanii naziste și Armatei române i-a revenit menirea de a elibera pământul nostru strămoșesc al Transilvaniei. Faptul că am fost trădați la Conferința de Pace de la Paris și că am fost subjugați nu a putut fi împiedicat, cum nu a putut fi împiedicată tragedia Cehilor, a Slovacilor sau a Polonezilor.

S-a insinuat uneori că l-am îndepărtat pe Antonescu de la putere din motive dictate de o animozitate pe care i-o purtam. Este un neadevăr flagrant. Niciodată nu voi putea uita noblețea uneia dintre primele măsuri luate de Mareșal după venirea sa la conducerea Statului, și anume invitarea mamei mele de a reveni în Țară din exilul ei. Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever și, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român. Am fost într-adevăr spionat de agenții săi, iar colaboratorii lui aveau prea puțin respect pentru drepturile constituționale ale românilor, dar un monarh constituțional nu poate fi influențat de interesele sale personale, nici nu poate asista cu pasivitate la tragica prăbușire a patriei sale, doar pentru că însuși conducătorul armatei considera aceasta o problemă legată de „onoarea” sa personală. Monarhul Constituțional reprezintă pe toți românii și le apără interesele. În fața unor asemenea responsabilități, considerentele de ordin personal nu contează.

Este totuși necesar ca personalitatea lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenție și este dincolo de orice îndoială faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de-a face cu ideea de justiție. Comportarea demnă a lui Antonescu merită admirația românilor. Iuliu Maniu l-a caracterizat pe Mareșal drept „adversar, nu dușman”. Și Antonescu a rămas până în ultima clipă Român credincios. Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană și pentru mine: dacă aș fi consimțit să-l grațiez, aș fi fost înfierat „nazist”; dacă, însă, i-aș fi refuzat grațierea, aș fi fost considerat lipsit de „patriotism”. Mareșalul a înțeles bine această dilemă și de aceea a refuzat să facă cerere de grațiere.

A fost o situație de mare complexitate, în care tragediile personale se împleteau în marea tragedie națională și curajul soldaților și a tuturor cetățenilor se alătura de bucuria lor că, în fine, se va face pace și că democrația nu va întârzia să se instaureze. Dar, într-un singur an, toate aceste speranțe s-au spulberat, idealurile ne-au fost zdrobite, anihilate de regimul comunist.

Pentru Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu și o mână de oameni care au reprezentat Partidul Comunist Român de la sfârșitul războiului, manipularea semnificației Actului de la 23 August reprezenta modalitatea ideală de a dobândi legitimitate în ochii națiunii. Dar, în cele din urmă, toate eforturile lor au dat greș: poporul român s-a dovedit capabil de a face distincția între adevăratul patriotism și cel elaborat de Academia „Ștefan Gheorghiu”.

Hotărârea recentă de a declara ziua de 1 Decembrie zi națională a României este binevenită, căci ea poate reflecta unitatea noastră spirituală și autentica noastră identitate națională. Totuși, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a Actului de la 23 August. El a oglindit dorința noastră de a denunța temporara alianță cu dictatura și alianța străină de ființa patriei noastre.

Prin Actul de la 23 August, au fost salvate zeci, poate sute de mii de vieți care ar fi fost sacrificate zadarnic, și chiar după cifre furnizate de germani, s-a scurtat cu cel puțin șase luni al II-lea război mondial. Cei care susțin astăzi că trebuie să „revenim la Europa” nu trebuie să uite că acesta a fost exact scopul Actului de la 23 August. Cei care ne cer astăzi să restabilim democrația trebuie să-și amintească că aceasta este exact ceea ce România s-a străduit să realizeze deja în 1944. În August 1944, România și-a adus tributul la ctitorirea Lumii Libere și, de atunci, așteaptă încontinuu reciprocitate din partea restului Europei.

Mihai, R.

Rețeaua EDU Moodle România în 2014

Richard Stallman: „O societate digitală liberă - participarea la mediul digital este bună sau rea?”

Richard Stalman la conferința Coliberator din București, organizată de Fundația Ceata la 7 iunie 2014, vorbind audienței despre o societate digitală liberă / Richard Stallman in Bucharest, Romania, at the Coliberator Conference organised by Ceata Foundation in June 7th, 2014, speaking about a free digital society

(Textul următor reprezintă o traducere exactă în limba română a discursului „A Free Digital Society - What Makes Digital Inclusion Good or Bad?”, ținut de dl. Richard Stallman la Sciences Po, Institutul de Studii Politice din Paris, pe 19 octombrie 2011. Traducere de Răzvan Sandu, după originalul în limba engleză de la adresa https://www.gnu.org/philosophy/free-digital-society.en.html. O înregistrare video a acestui discurs este disponibilă pe Internet, la http://audio-video.gnu.org/video/stallman-sciencespo-freesociety.webm. Licența sub care a fost publicat textul este Creative Commons Attribution No Derivatives.

The following text is an exact Romanian translation of Richard Stallman's lecture „A Free Digital Society - What Makes Digital Inclusion Good or Bad?”, given at Scienes Po, the Paris Institute of Political Studies, on October 19th, 2011. The translation was made by Răzvan Sandu, following the English original at https://www.gnu.org/philosophy/free-digital-society.en.html. A video recording of this lecture is available online at http://audio-video.gnu.org/video/stallman-sciencespo-freesociety.webm. The text was published under the Creative Commons Attribution No Dervatives license).

Introducere

Proiectele ce au ca scop participarea oamenilor la societatea digitală pornesc de la o supoziție importantă. Ele presupun că participarea în acest mediu este bună, dar acest lucru nu este, neapărat, adevărat. A face parte dintr-o societate cibernetizată poate fi bine sau rău, în funcție de faptul dacă ea este dreaptă sau nu. Există multe moduri în care libertatea noastră poate fi pusă în pericol de tehnologia digitală. Tehnologia poate îndrepta lucrurile spre rău, și chiar o va face, dacă nu luptăm ca să prevenim lucrul ăsta.

De aceea, dacă avem de-a face cu o lume digitală nedreaptă, ar trebui să anulăm aceste proiecte de participare și să lansăm altele, de excluziune digitală. Trebuie să ferim oamenii de o societate digitală care nu le respectă libertatea, sau să obligăm societatea să acorde acest respect.

Supravegherea electronică

Care sunt amenințările? Mai întâi, supravegherea. Calculatoarele reprezintă încarnarea visului lui Stalin: ele sunt unelte ideale pentru supravegherea electronică, fiindcă orice facem cu un calculator, acesta poate înregistra. Calculatoarele înregistrează informația într-o formă indexată, ușor de căutat și aflată într-o bază de date centrală, forma ideală, preferată de orice tiran care dorește să-și extermine opoziția.

Uneori, supravegherea este întreprinsă cu ajutorul propriilor noastre calculatoare. De exemplu, dacă posedați un calculator care rulează Microsoft Windows, acel sistem vă supraveghează. Există, în Windows, funcții care transmit date către anumite servere, date legate de modul cum este folosit calculatorul. O funcție de supraveghere a fost descoperită în iPhone acum câteva luni, iar lumea a început să îl numească „spy-phone”. Playerul Flash (de la Adobe – n.t.) are, de asemenea, o funcție de supraveghere, la fel ca și cititorul electronic Amazon Swindle (dispozitiv e-reader – n.t.). Producătorii săi îl numesc Kindle, dar eu îi spun „Swindle”, „escrocul”, fiindcă este menit să îi escrocheze pe utilizatori, furându-le libertatea. El îi face pe oameni să se identifice ori de câte ori cumpără o carte electronică (în engleză, e-book - n.t.)- și asta înseamnă că Amazon deține o listă gigantică cu toate cărțile pe care fiecare dintre noi le-a citit. O asemenea listă nu ar trebui să existe nicăieri.

Cele mai multe telefoane mobile își vor raporta poziția geografică, obținută cu ajutorul GPS-ului, atunci când sunt comandate de la distanță să facă acest lucru. Compania de telefoane acumulează o listă uriașă cu locurile pe unde a fost utilizatorul. Un membru al Parlamentului german, din partea Partidului Ecologist (corecție ulterioară discursului: Malte Spitz face parte din personalul Partidului Ecologist, nu este un funcționar ales) a cerut companiei de telefonie să îi prezinte datele pe care aceasta le deține, referitor la locurile pe unde a trecut el. A fost nevoit să dea compania în judecată, să meargă la tribunal pentru a obține această informație. Și, când a obținut-o, a identificat 44.000 de puncte, pe o perioadă de șase luni! Adică mai mult de două sute pe zi! Asta înseamnă că cineva și-ar fi putut forma o foarte bună imagine a activităților sale, doar uitându-se peste aceste date.

Putem să împiedicăm propriile noastre calculatoare să ne spioneze, cu condiția să avem chiar noi control asupra programelor pe care le execută. Dar oamenii ăștia nu au control asupra programelor pe care le rulează calculatoarele lor. Sunt programe ne-libere, și de aceea conțin funcții nedorite (tip malware), cum este funcția de supraveghere. Însă, uneori, supravegherea nu este făcută cu propriile noastre calculatoare, ci de la distanță. De exemplu, furnizorii de Internet din Europa sunt obligați să păstreze datele despre comunicațiile online ale fiecărui utilizator, în caz că statul decide să investigheze acea persoană la un moment ulterior, pentru orice motiv imaginabil.

Cu un telefon mobil... chiar dacă opriți telefonul să mai transmită poziția obținută prin GPS, rețeaua poate determina locația aproximativă a aparatului, comparând momentele când semnalul ajunge la celulele de telefonie mobilă aflate în apropiere. Deci, sistemul telefonic poate realiza supravegherea fără vreo contribuție specială a aparatului propriu-zis.

La fel se prezintă și cazul bicicletelor ce pot fi închiriate la Paris. Fără îndoială, sistemul știe punctul în care închiriați bicicleta și punctul unde o returnați; mi-au parvenit, însă, informații că acest sistem ar urmări și bicicletele aflate pe traseu. Așa că nu îi putem acorda încredere.

Există, de asemenea, sisteme care nu au nimic de-a face cu noi și care servesc numai pentru supraveghere. De exemplu, în Marea Britanie toate deplasările cu mașina sunt monitorizate. Fiecare mișcare a unui automobil este înregistrată, în timp real și poate fi observată de către stat, tot în timp real. Acest lucru se face cu camere de luat vederi, montate pe marginea drumului.

Singura cale prin care putem preveni supravegherea făcută de la distanță, sau prin sisteme cu care nu avem nici o legătură, este prin acțiuni politice împotriva puterii guvernamentale sporite, care permite urmărirea și monitorizarea tuturor. Asta înseamnă, bineînțeles, că trebuie să respingem orice scuză pe care ei o pot inventa. Nu există nici un motiv valid pentru a întreprinde așa ceva: monitorizarea tuturor.

Într-o societate liberă, atunci când ieșiți în public, nimeni nu vă garantează anonimatul. Este posibil ca cineva să vă recunoască și să își amintească ulterior. Și, apoi, persoana aceea poate declara că v-a văzut într-un anumit loc. Dar această informație este difuză. Nu este acumulată într-un singur loc, în mod convenabil, pentru a urmări pe fiecare și a investiga ce acțiuni a întreprins. A colecta această informație înseamnă multă muncă, așa că operația se face numai în cazuri speciale, când este necesar.

Însă supravegherea computerizată face posibilă centralizarea și indexarea informațiilor de acest gen, astfel încât un regim nedrept le poate regăsi pe toate și poate afla totul despre oricine. Dacă un dictator ajunge la putere, ceea ce se poate întâmpla oriunde în lume, oamenii înțeleg asta și iau măsura de a nu comunica cu alți dizidenți într-un mod despre care statul să poată afla. Dar dacă dictatorul are la dispoziție înregistrări, pe câțiva ani în urmă, despre cine discută cu cine, este prea târziu ca să mai luăm măsuri, fiindcă el are elementele să înțeleagă: „OK, tipul ăsta e un dizident, și omul care mă interesează vorbește cu el. Poate că și el e dizident. Poate că ar trebui să-l arestăm și să-l torturăm”.

Este nevoie să facem chiar acum o campanie pentru încetarea supravegherii digitale. Nu putem aștepta până când se va ivi vreun dictator și lucrurile vor deveni critice. Și, în plus, nu e nevoie de un regim dictatorial propriu-zis pentru ca drepturile omului să înceapă să fie puse în pericol.

Nu aș afirma că guvernul Marii Britanii este unul dictatorial. Dar el nu este foarte democratic, și una dintre metodele folosite pentru a restrânge democrația este supravegherea. Acum câțiva ani, oameni despre care se credea că se îndreaptă către locul unui protest au fost arestați înainte de a putea ajunge acolo, mașina fiindu-le urmărită cu ajutorul acestui sistem de supraveghere generalizată a automobilelor.

Cenzura

Cea de a doua amenințare este cenzura. Cenzura nu este ceva nou, ea exista cu mult timp înainte de era calculatoarelor. Acum 15 ani am crezut că Internetul ne va proteja de cenzură, că va învinge cenzura. Apoi, China și alte regimuri vădit tiranice au luat măsuri aprofundate de impunere a cenzurii asupra Internetului și noi ne-am spus: „Chestia asta nu e surprinzătoare, la ce să te aștepți de la astfel de guverne?”

Dar, azi, vedem cenzura impusă în țări care, în mod normal, nu sunt percepute ca dictaturi, cum ar fi Marea Britanie, Franța, Spania, Italia, Danemarca...

Toate aceste țări posedă sisteme care blochează accesul la anumite pagini web. Danemarca a pus în funcțiune un sistem care blochează accesul la o lungă listă de site-uri, listă care era păstrată secretă. Cetățenii nu trebuiau să știe că guvernul îi cenzurează, dar lista a fost divulgată și postată pe WikiLeaks. În acel moment, Danemarca a adăugat WikiLeaks pe lista de pagini cenzurate. Deci, întreaga planetă poate afla cum sunt supuși cenzurii danezii, dar ei înșiși nu ar trebui să știe.

Acum câteva luni Turcia, care afirmă că respectă unele dintre drepturile omului, a anunțat că fiecare utilizator de Internet va avea de ales între cenzură și mai multă cenzură. Ei au de ales între nu mai puțin de patru niveluri de cenzură! Libertatea nu este, însă, o opțiune prezentă pe lista lor de alegeri.

Australia a vrut să impună filtrarea Internetului, dar proiectul a fost blocat. Australia aplică, însă, un alt fel de cenzură: cenzura adreselor web. Adică, dacă un site din Australia conține o legătură web către un alt site, cenzurat, din afara Australiei, cel din Australia este pasibil de pedeapsă. Electronic Frontiers Australia, o organizație care apără drepturile omului, în mediul digital, pe teritoriul australian, a postat o legătură web către o pagină străină cu conținut politic. S-a dispus ștergerea adresei web, alternativa fiind plata unei amenzi de 11.000 USD pe zi. Proprietarii site-ului au fost nevoiți să șteargă adresa web, ce altceva ar fi putut să facă? Acesta este un sistem de cenzură foarte dur.

În Spania, sistemul de cenzură ce a fost adoptat în prima parte a acestui an permite oficialităților să închidă, în mod arbitrar, un site web din Spania sau să impună filtrări care blochează accesul la site-uri din afara Spaniei. Mai mult, oficialii pot face asta fără nici un fel de proces. Acesta a fost unul dintre motivele acțiunii grupării Indignados, care au protestat în stradă.

De asemenea, în Turcia au avut loc proteste, în urma anunțului menționat, dar autoritățile au refuzat să-și schimbe politica.

Trebuie să fim de acord că o țară care impune cenzură asupra Internetului nu este o țară liberă. Și, de asemenea, nu are un guvern legitim.

Formate restrictive de date

A treia amenințare asupra libertății noastre provine de la formatele de date care impun restricții asupra utilizatorilor.

Uneori, acest lucru se datorează faptului că formatul este secret. Există multe programe de aplicație care salvează datele utilizatorilor în formate secrete, care sunt menite să îi împiedice pe aceștia să le prelucreze folosind un software concurent. Scopul final este împiedicarea interoperabilității între programe.

Desigur, dacă un program implementează un format de date secret, acest lucru se întâmplă pentru că programul nu este unul liber. Aceasta este un alt gen de funcție nedorită. Supravegherea este o funcție nedorită (tip malware) pe care o puteți întâlni în unele programe ne-libere; folosirea formatelor secrete este o alta.

Dar dacă există un program liber care prelucrează date într-un anumit format, ipso facto (prin însuși acest fapt – n.t.) acel format nu este secret. Acest fel de funcție nedorită poate exista doar într-un program ne-liber. Funcția de supraveghere poate exista, teoretic, într-un program liber, dar nu o să vedeți acest lucru întâmplându-se. Fiindcă, vedeți, chiar utilizatorii vor corecta asta. Utilizatorilor programului n-o să le placă așa ceva, așa că vor îndrepta lucrurile.

În orice caz, întâlnim formate de date secrete folosite la publicarea diverselor lucrări. Veți găsi formate secrete utilizate pentru publicarea înregistrărilor audio (cum ar fi muzica), a celor video, a cărților electronice... Aceste formate secrete sunt cunoscute ca Digital Restrictions Management (DRM) sau „cătușe digitale” (les menottes numériques).

Lucrările sunt publicate în formate de date secrete pentru ca numai programele proprietare să le poată citi și decodifica, astfel încât aceste programe să poată include funcția nedorită de restricționare a utilizatorilor, împiedicându-i să facă ceva ce ar fi natural să facă.

Metoda asta este folosită chiar și de entitățile publice, în comunicarea cu cetățenii. De exemplu, televiziunea publică italiană își transmite programele pe Internet folosind un format numit VC-1, care se presupune a fi un standard, dar este un standard secret. Serios, eu nu-mi pot imagina cum vreo entitate finanțată din fonduri publice ar putea justifica folosirea unui format de date secret pentru a comunica cu cetățenii. Acest lucru ar trebui să fie ilegal. De fapt, cred că întreaga folosire a Digital Restrictions Management (DRM) ar trebui să fie în afara legii. Nici unei companii nu ar trebui să i se permită asta.

Există unele formate care nu sunt secrete, dar ar putea, la fel de bine, să fie – de exemplu Flash (Adobe Flash – n.t.). De fapt, Flash nu este secret, dar Adobe continuă să producă noi versiuni, mereu diferite, mai repede decât poate cineva să scrie programe care să decodifice aceste fișiere. Așa că efectul ultim este aproape același ca atunci când formatul ar fi secret.

Apoi, există formate patentate, cum este formatul MP3 pentru fișierele audio. Este rău să distribuiți informație audio în format MP3. Există programe libere care pot prelucra fișierele MP3, le pot citi sau crea, dar, fiindcă formatul este patentat în multe țări, mulți creatori de programe libere nu îndrăznesc să le includă în distribuția lor. Ca urmare, dacă ei răspândesc pe piață un sistem de operare GNU/Linux, el nu va avea și un program care să poată reda fișiere MP3. Altfel spus, oricine împrăștie muzică în format MP3 pune presiune pe oameni, ca aceștia să nu utilizeze un sistem de operare GNU/Linux. Sigur, dacă sunteți o persoană cu cunoștințe tehnice veți putea găsi un program liber și îl veți instala. Dar există multe persoane ne-tehnice care vor vedea că distribuția GNU/Linux pe care tocmai și-au instalat-o pe calculator nu conține doritul program pentru redarea MP3-urilor și se vor gândi că este vina sistemului. Ei nu-și vor da seama că vina este a formatului MP3. Însă acesta este adevărul.

De aceea, dacă vreți să sprijiniți ideea de libertate, nu distribuiți fișiere MP3. De aceea, eu spun că, dacă înregistrați discursul meu și doriți să distribuiți copii, nu trebuie să o faceți în formate ca MPEG-2, MPEG-4 sau MP3. Folosiți formate care sunt prietenoase cu programele libere, cum sunt formatele OGG sau WebM. Apropos, dacă veți distribui copii ale înregistrării, vă rog să le publicați sub licența Creative Commons No Derivatives. Acest discurs este o prezentare a punctelor mele personale de vedere. Dacă ar fi fost un material de curs, ceva didactic, ar fi trebuit să fie pus sub licență liberă, dar prezentările de puncte de vedere sunt altceva.

Programe care nu sunt libere

Acum ajungem la următoarea amenințare, care vine din partea programelor asupra cărora utilizatorul nu are control. Altfel spus, software care nu e liber („free”), care nu e libre. În acest punct, limba franceză este mai clară decât engleza. Cuvântul englezesc „free” înseamnă atât „liber”, cât și „gratuit”, dar sensul pe care eu vreau să-l dau atunci când spun „free software” este „logiciel libre” (în românește, „program liber” sau „software liber”- n.t.). Nu vreau să spun „gratuit”. Nu vorbesc despre preț. Prețul este o problemă secundară, doar un detaliu, fiindcă nu contează, din punct de vedere etic. Vedeți, dacă eu dețin o copie a unui program și v-o vând contra a un euro sau a 100 euro, cui îi pasă? Nu? De ce s-ar gândi cineva că acest lucru este bun sau rău? Sau, să presupunem că v-aș oferi programul gratuitement („gratis” – n.t.)... Din nou, cui îi pasă? Însă, faptul dacă acest program vă respectă libertatea, asta da, e un aspect important!

Programele libere sunt programe care manifestă respect pentru libertatea utilizatorului. Ce înseamnă asta? Până la urmă, există doar două posibilități în ceea ce privește programele: ori utilizatorii au control asupra programului, ori programul îi controlează pe utilizatori. Dacă utilizatorii dețin anumite libertăți fundamentale, atunci ei controlează programul - și aceste libertăți constituie tocmai criteriul definitoriu al Software-ului Liber. Dar dacă oamenii nu au, pe deplin, aceste libertăți, atunci programul îi controlează pe ei. Mai departe, însă, cineva controlează programul și acel cineva are putere asupra utilizatorilor.

Un program ne-liber este un instrument care oferă cuiva putere asupra multor altor oameni și aceasta este o putere nedreaptă, pe care nimeni n-ar trebui să o dețină, niciodată. Acesta este motivul pentru care programele ne-libere, programele „proprietare” (les logiciels privateurs, qui privent de la liberté) constituie o nedreptate și nu ar trebui să existe: fiindcă îi văduvesc pe utilizatori de libertatea lor.

De multe ori, dezvoltatorul care deține controlul asupra programului este tentat să adauge funcții nedorite care să extindă exploatarea și abuzul asupra utilizatorilor. El simte această tentație fiindcă știe că poate scăpa nedescoperit. Deoarece programul îi controlează pe utilizatori și nu invers, în situația în care dezvoltatorul adaugă o funcție nedorită, utilizatorii n-o pot nici corecta, nici înlătura.

M-am referit deja la două funcții nedorite ale programelor: una este cea de supraveghere, care a fost descoperită în Windows, iPhone, Flash Player și, într-un fel, și în Swindle (Amazon Kindle – n.t.). Cealaltă este cea de restricționare a utilizatorilor, care funcționează împreună cu formatele secrete de date și aceasta poate fi întâlnită în Windows, Macintosh, iPhone, Flash Player, Amazon Swindle, PlayStation 3 și multe, multe alte programe.

O altă funcție nedorită este „intrarea secretă”, backdoor-ul. Asta înseamnă că un modul din acel program ascultă comenzi primite de la distanță și le execută, iar acele comenzi pot însemna rele tratamente pentru utilizator. Ne sunt cunoscute intrări secrete în Windows, în iPhone, în Amazon Swindle. Amazon Swindle prezintă o intrare secretă prin care se pot șterge cărțile electronice stocate, de la distanță. Știm asta din observații empirice, fiindcă Amazon a folosit metoda în practică: în 2009, Amazon a șters mii de copii ale unei anume cărți. Era vorba despre copii autorizate, pe care oamenii le obținuseră direct de la ei și, deci, Amazon cunoștea exact unde se află; așa au știut către cine să trimită comenzile de ștergere ale acelor cărți. Știți ce carte a șters Amazon? 1984, de George Orwell (râsete). Este o carte pe care oricine ar trebui s-o citească, fiindcă aduce în discuție un stat totalitar care face gesturi cum ar fi eradicarea cărților care nu îi convin. Oricine ar trebui s-o citească, dar nu pe un dispozitiv Amazon Swindle (râsete).

Oricum, funcțiile nedorite sunt prezente în cele mai folosite programe ne-libere, dar sunt rare în cele libere, fiindcă utilizatorii programelor libere dețin controlul. Ei pot citi codul-sursă și îl pot modifica. Dacă ar exista o funcție nedorită, mai devreme sau mai târziu cineva o va identifica și o va corecta. Asta înseamnă că un programator care s-ar gândi la introducerea unei astfel de funcții nu ar găsi perspectiva prea atrăgătoare, fiindcă va ști că, poate, va scăpa neprins o perioadă, dar apoi cineva va descoperi problema, o va corecta și toată lumea își va pierde încrederea în făptuitor. Nu e chiar așa de tentant, atunci când știi că vei da greș. Acesta este motivul pentru care funcțiile nedorite sunt rare în programele libere, dar foarte întâlnite în cele proprietare.

Cele patru libertăți asigurate de Programele Libere

Libertățile esențiale sunt patru la număr:

• Libertatea 0 este libertatea de a rula programul așa cum doriți.
• Libertatea 1 este libertatea de a studia programul și de a-l modifica, astfel încât el să realizeze operațiile pe care le vreți.
• Libertatea 2 este libertatea de a-i ajuta pe alții. Asta înseamnă libertatea de a face copii nemodificate ale programului și de a le redistribui după plac.
• Libertatea 3 înseamnă libertatea de a aduce o contribuție pentru comunitatea Dvs. Este libertatea de a produce o copie a versiunii de program modificate de Dvs., în caz că ați produs vreuna, și de a o distribui altora fără restricții.

Pentru a fi suficiente, aceste patru libertăți trebuie să se aplice fiecărei activități din viață. De exemplu, dacă licența spune „programul este liber pentru utilizare educațională”, înseamnă că el este ne-liber. Fiindcă asta e o arie prea limitată. Nu se aplică oricărei activități din viață. În particular, dacă un program este liber, înseamnă că el poate fi modificat și distribuit în stil comercial (vândut – n.t.), fiindcă comerțul este o zonă din viață, o activitate din viață. Și libertatea aceasta trebuie să cuprindă toate activitățile posibile în viață.

Totuși, nu este obligatoriu să faceți toate aceste lucruri. Important este că sunteți liber(ă) să le faceți dacă doriți, când doriți. Dar să nu fiți obligat(ă) să le faceți pe nici unul dintre ele. Nu sunteți obligat(ă) să rulați programul. Nici să studiați sau să modificați codul-sursă. Nici să faceți vreo copie. Sau să distribuiți versiunile modificate de Dvs. Ideea este că trebuie să fiți liber(ă) să faceți toate acestea, dacă doriți.

Libertatea 1, libertatea de a studia și de a modifica programul, astfel încât acesta să facă operațiile exact așa cum le vreți, include ceva care poate că nu sare în ochi, la prima vedere. Dacă programul face parte dintr-un produs mai complex, iar dezvoltatorul său oferă o actualizare funcțională, atunci Dvs. trebuie să fiți capabil(ă) să faceți versiunea Dvs. să ruleze ca parte a acelui produs. Dacă produsul rulează cu versiunea dezvoltatorului, dar refuză să ruleze și cu a Dvs., programul executabil din acel produs nu se califică ca unul liber. Chiar dacă acesta a fost compilat pornind de la codul-sursă, nu este un program liber, fiindcă vi se răpește libertatea de a face programul să execute operațiile exact așa cum vi le doriți. Libertatea 1 trebuie să fie, deci, reală, nu doar teoretică. Ea trebuie să includă posibilitatea de a folosi versiunea dumneavoastră, nu doar pe aceea de a scrie un cod care nu va putea fi niciodată executat.

Proiectul GNU și mișcarea pentru Programe Libere

Am lansat Mișcarea pentru Programe Libere în 1983, când am anunțat că intenționez să dezvolt un sistem de operare liber cu numele GNU. GNU, numele GNU, este o glumă, fiindcă face parte din spiritul hackerilor să glumească chiar și atunci când se ocupă cu lucruri foarte serioase. Eu nu-mi pot imagina ceva mai serios decât apărarea libertății.

Dar asta nu însemna că nu pot sa sistemului meu un nume care să fie o glumă. GNU este o glumă pentru că este un acronim recursiv, care vine de la „GNU's Not Unix”, deci G.N.U. înseamnă că GNU nu este Unix. Așa că G-ul din GNU vine de la GNU.

De fapt, lucrul ăsta constituia o tradiție, în momentul respectiv. Tradiția era: dacă există un anumit program și tu scrii un altul, similar cu el și inspirat de cel dintâi, poți aduce o recunoaștere a contribuției autorilor inițiali dând noului program un nume recursiv, care să arate că al doilea program nu e primul. Așa că eu am recunoscut contribuția Unix-ului pentru ideile tehnice ce provin din el, dar sub numele GNU, fiindcă hotărâsem ca programul meu să arate ca un Unix, cu aceleași comenzi și aceleași apeluri de sistem, astfel încât să se păstreze compatibilitatea, iar oamenii obișnuiți cu Unix să se poată adapta ușor.

Dar motivația pentru care am dezvoltat GNU a fost unică. Din câte știu, GNU este singurul sistem de operare care a fost scris având în minte ideea libertății, ca scop. Nu cauze tehnice, nu motive comerciale. GNU a fost scris pentru libertatea dumneavoastră. Fiindcă, în absența unui sistem de operare liber, este imposibil să vă bucurați de libertate atunci când utilizați un calculator. Și nu exista nici un astfel de sistem, iar eu vroiam ca oamenii să fie liberi, deci depindea de mine să scriu unul.

Azi, există milioane de utilizatori ai sistemului de operare GNU și cei mai mulți dintre ei nici nu știu că îl folosesc, fiindcă se practică ceva care nu este în regulă. Oamenii numesc sistemul „Linux”. Mulți fac acest lucru, dar unii nu o fac, și sper că Dvs. vă veți număra printre cei din urmă. Vă rog, fiindcă noi am început toate astea, fiindcă noi am scris cea mai mare parte a programului, acordați-ne o mențiune egală atunci când vă referiți la sistem. Numiți acest program „GNU+Linux” sau „GNU/Linux”. Nu vă cerem prea mult.

Există și un alt motiv pentru a face asta. Se pare că persoana care a scris Linux-ul – Linux este una dintre componentele sistemului de operare pomenit, în forma în care îl folosim azi – nu este de acord cu mișcarea pentru Programe Libere. Numind sistemul „Linux”, îndemnați oamenii să împărtășească ideile sale și îi îndepărtați de ale noastre. Fiindcă el nu are de gând să spună oamenilor că ei merită libertate. Le va spune că lui îi plac programele comode, puternice și de încredere. Le va spune oamenilor că acestea sunt valorile care contează.

Dar dacă veți numi sistemul „GNU+Linux” – format din sistemul de operare GNU plus nucleul Linux – lumea va auzi despre noi și poate că va asculta ce spunem: meritați libertate. Și fiindcă libertatea va fi pierdută dacă n-o apărăm – se va găsi întotdeauna un Sarkozy (sau un Traian Băsescu - n.t.) care să o confiște – trebuie ca, înainte de orice, să învățăm oamenii să își ceară libertatea, să fie gata să ia poziție pentru ea oricând cineva amenință să le-o răpească.

În zilele noastre, putem descoperi cine nu dorește să abordeze ideea de libertate, fiindcă aceia evită cuvintele logiciel libre („program liber” – n.t.). Ei nu spun „liber”, spun „open source” (în românește, program „cu sursă deschisă” – n.t.). Termenul a fost inventat de oameni ca dl. Torvalds, care ar prefera ca aspectele acestea etice să nu fie aduse în discuție. Așa că ne puteți ajuta să le punem în lumină folosind cuvântul „libre”, „liber”. Depinde de Dvs. unde vă situați, sunteți liber(ă) să exprimați ce gândiți. Dacă sunteți de acord cu ei, folosiți termenul „open source”. Dacă credeți că noi avem dreptate, afirmați-o, folosiți cuvântul „liber”!

Programele libere și educația (învățământul)

Cel mai important aspect despre Programele Libere este acela că școlile trebuie să predea exclusiv software liber. Ține de responsabilitatea morală a tuturor formelor de școală, de la grădiniță până la universitate, să ofere doar educație bazată pe programe libere, inclusiv în celelalte activități educative, cele care pretind că ridică gradul de alfabetizare digitală. O mare parte dintre aceste activități se predau folosind Windows, ceea ce înseamnă că transmit dependență celor instruiți. A preda folosind programe proprietare înseamnă a pregăti oamenii pentru dependență, iar activitățile educative nu trebuie să facă așa ceva, fiindcă faptul vine în contradicție cu misiunea lor. Activitățile educative au misiunea socială de a pregăti cetățenii pentru o societate puternică, capabilă, bazată pe cooperare, independentă și liberă. În domeniul calculatoarelor, asta înseamnă: predați programe libere, nu predați niciodată programe proprietare, fiindcă acestea induc dependență.

De ce credeți că unii dezvoltatori de programe proprietare oferă copii gratuite școlilor? Ei urmăresc ca școlile să îi facă pe elevi dependenți. Și apoi, după ce au absolvit, aceștia rămân dependenți, iar firma producătoare nu le va mai oferi copii gratuite. Unii dintre absolvenți vor obține slujbe și vor ajunge să lucreze pentru diverse companii. Nu mulți, dar unii dintre ei o vor face. Și companiilor angajatoare nu li se vor oferi copii gratuite ale programelor. Oh, puteți fi siguri că nu! Planul este următorul: dacă școlile îi canalizează pe elevi către dependența permanentă, ei vor târî întreaga societate în dependență, alături de ei. Aceasta este schema! Este ca și cum ați oferi gratuit școlilor seringi cu droguri, spunând „Injectați aceste droguri studenților Dvs., prima doză e gratis. După ce devin dependenți, va fi nevoie să plătească”. Școala o să refuze drogurile, fiindcă nu e corect să îi înveți pe elevi să ia substanțe care produc dependență; din același motiv, trebuie să refuze și programele proprietare.

Unii spun: „Hai să punem școlile să îi învețe pe elevi atât programe libere, cât și programe proprietare, astfel încât ei să devină familiari cu amândouă”. E ca și cum am spune: „La prânz, să le oferim elevilor atât spanac, cât și tutun, astfel încât ei să fie acomodați cu amândouă”. Nu! Școlile ar trebui să formeze numai deprinderi bune, nu și pe cele rele! Deci nu ar trebui să existe Windows în școli, nici Macintosh, nimic proprietar în învățământ.

De asemenea, aveți grijă de educația programatorilor. Vedeți, unii oameni au, cu adevărat, talent pentru programare. Între zece și treisprezece ani sunt, de obicei, fascinați de programare și, dacă utilizează un program, vor să știe: „Cum face programul chestia asta?”. Dar, dacă îl vor întreba pe profesor și dacă este vorba despre un program proprietar, profesorul va spune: „Îmi pare rău, e secret, n-avem cum să aflăm”. Ceea ce înseamnă că învățarea este interzisă. Un program proprietar este inamicul spiritului învățării. El încarnează cunoașterea ținută secretă, de aceea nu ar trebui tolerat în școli, chiar dacă în acele școli există și multe persoane care nu sunt interesate de programare, care nu vor să afle detalii. Totuși, pentru că aceste programe sunt contrare spiritului învățării, nu ar trebui permise în școli.

În celălalt caz, în care programul este liber, profesorul are posibilitatea să explice ceea ce știe și să împartă elevilor copii ale codului-sursă, spunând: „Citiți-l și veți înțelege totul”. Cei care sunt cu adevărat pasionați de programare îl vor citi! Și asta le va oferi șansa să învețe cum să fie buni programatori.

Pentru a începe să fiți un bun programator, va trebui să învățați că unele moduri de a scrie cod, chiar dacă au sens pentru Dvs. și sunt corecte, nu sunt bune, fiindcă alții vor avea dificultăți în a le înțelege. Codul bun este cel clar, pe care altora le va fi ușor să lucreze, atunci când vor avea de operat modificări.

Cum învățați să scrieți cod bun, clar? Asta se face citind și scriind cantități mari de cod. Vedeți, numai programele libere oferă șansa de a citi codul programelor de dimensiune mare, cele pe care le folosim în realitate. Și apoi, va fi nevoie să scrieți mult cod, ceea ce înseamnă că va fi nevoie să operați modificări în programe mari.

Cum învățați să scrieți cod bun pentru programele mari? Trebuie să începeți cu lucruri mici, dar asta nu înseamnă nicidecum că trebuie să scrieți programe mici. Provocările cu care vă veți confrunta scriind programe mari nici nu apar în cele de dimensiuni reduse. Deci, modul în care veți începe va fi să faceți modificări mici în programe mari. Și numai programele libere vă oferă șansa de a face asta.

De aceea, dacă o școală vrea să formeze buni programatori, ea trebuie să fie o școală de Software Liber.

Însă mai există un motiv, unul mai adânc, care se referă la educația morală, la educația cetățeanului. Nu este suficient ca o școală să predea fapte și să formeze aptitudini, ci trebuie să nască în elevi spiritul bunăvoinței, obiceiul de a-i ajuta pe alții. De aceea, în fiecare clasă trebuie să funcționeze regula: „Elevi, dacă aduceți programe la ore, nu trebuie să le păstrați doar pentru voi, ci trebuie să le împărțiți cu colegii, inclusiv codul-sursă, în caz că cineva de aici vrea să le studieze. Fiindcă școala este un loc unde punem în comun cunoștințele noastre. De aceea, aducerea unui program proprietar în școală nu este permisă”. Școala trebuie să-și urmeze propria regulă, pentru a da un exemplu bun. Din acest motiv, educatorii trebuie să aducă în clasă numai programe libere și să ofere copii, inclusiv codul-sursă, oricărei persoane care dorește acest lucru.

În caz că aveți legături cu vreo școală, este de datoria dumneavoastră să faceți campanie și să o îndemnați să treacă la programe libere. Trebuie s-o faceți cu fermitate. Poate dura ani, dar puteți avea succes, atâta timp cât nu renunțați. Continuați să vă căutați aliați printre studenți, prin facultate, printre cei ce alcătuiesc personalul, printre părinți...oricine! Și, întotdeauna, prezentați problema ca pe una problemă de etică. Dacă cineva dorește să abată discuția către cutare avantaj practic sau cutare dezavantaj, ceea ce înseamnă că ignoră partea ce mai importantă, atunci trebuie să spuneți: „Aici nu vorbim despre cum să dăm o educație perfectă, ci despre cum să dăm una bună în locul uneia rele. Este vorba despre cum să facem educație în modul bun în loc de cel rău, nu despre cum să fim puțin mai eficienți”. Altfel spus, nu vă lăsați abătut(ă) de la lucrurile care contează, pierzându-vă în detalii!

Serviciile oferite prin Internet

Voi vorbi acum despre o altă amenințare la adresa libertății. Există două probleme care se ridică în fața utilizării serviciilor oferite prin Internet (servicii online, în genul Gmail, Yahoo Mail, Facebook, Twitter, etc. - n.t.). Prima este cea că un server poate abuza de datele Dvs., iar cealaltă că el își poate înstăpâni controlul asupra modului cum utilizați calculatorul.

Despre primul aspect, oamenii știu deja. Ei sunt conștienți că, dacă încarcă date prin vreun serviciu oferit pe Internet, se pune problema ce va face serviciul acela cu datele lor. Poate face lucruri care să însemne rău. Ce anume? Poate pierde datele, le poate modifica, poate refuza să vă dea datele înapoi. Și poate arăta acele date unui străin, unul căruia Dvs. nu ați vrea să i le dezvăluiți. Sunt patru lucruri rele pe care le poate face.

Vorbesc aici despre datele pe care le oferiți site-ului în mod conștient, voluntar. Desigur, unele site-uri vă și supraveghează.

Să luăm exemplul Facebook. Utilizatorii trimit multe date către Facebook, și unul dintre lucrurile păcătoase legate de el este că divulgă o grămadă de informații către multe alte persoane; chiar și acolo unde există o setare numită „nu divulga”, ea s-ar putea să nu funcționeze. La urma urmei, dacă Dvs. hotărâți „anumiți oameni au dreptul să vadă această informație”, unul dintre o poate face publică. Asta nu e vina Facebook, ei nu pot împiedica acest lucru, dar ar trebui să prevină lumea. În loc să spună „faceți disponibilă această informație pentru așa-numiții prieteni online ai Dvs.”, ar trebui să spună „aveți grijă că așa-zișii prieteni online nu sunt, de fapt, prieteni, și, dacă doresc să vă facă rău, pot face publică informația”. Facebook ar trebui să amintească asta de fiecare dată, dacă ar dori să trateze oamenii în mod etic.

Pe lângă datele pe care utilizatorii le pun voluntar la dispoziția Facebook, site-ul colectează date despre activitățile lor online și prin diferite alte metode, care au de-a face cu supravegherea electronică. Asta e prima amenințare despre are am vorbit. Pentru moment, mă voi refer doar la datele pe care oamenii știu că le încredințează Facebook.

Pierderea de date este ceva care poate surveni oricând, în mod accidental. Posibilitatea există, nu contează cât suntem de atenți. De aceea, e important să avem mai multe copii ale datelor. Dacă ele există, chiar dacă cineva hotărăște să vă șteargă intenționat datele, nu vă va afecta prea tare, fiindcă veți mai avea la dispoziție o copie.

Deci, atâta timp cât dețineți mai multe copii, nu trebuie să vă faceți griji că cineva v-ar putea pierde datele. Dar ce ați zice despre faptul de a putea recâștiga controlul asupra acestor date (a „recâștiga controlul” înseamnă a putea lua înapoi informațiile pe care le-ați postat, ștergându-le permanent din „memoria” serviciului online - n.t.)? Vedeți, unele servicii online fac posibilă recâștigarea controlului asupra datelor, altele nu. Serviciile Google permit utilizatorului să-și ia înapoi datele pe care acesta le-a încărcat acolo. Facebook este celebru pentru faptul că nu face asta.

Desigur, în cazul Google, cele spuse aici privesc datele despre care utilizatorul știe că sunt în posesia Google. Google desfășoară multă supraveghere electronică asupra utilizatorilor, și datelor obținute pe aceste ultime căi nu li se aplică cele afirmate mai înainte. În orice caz, dacă aveți posibilitatea să vă luați înapoi informația, puteți afla dacă ei au modificat-o. Și nu este prea probabil să înceapă să o modifice, dacă oamenii își pot da seama de asta. Așa că s-ar putea să prindem de veste dacă se petrec asemenea abuzuri.

Însă abuzul de a dezvălui informații unor terți, cărora Dvs. nu ați vrea să le arătați, este foarte frecvent întâlnit și aproape imposibil de prevenit, în special dacă vorbim despre o companie americană. Legea cu denumirea cea mai ipocrită din întreaga istorie a Statelor Unite, așa-numitul Patriot Act, spune că poliția secretă a Fratelui Cel Mare (Big Brother) poate colecta toate datele pe care companiile le dețin despre persoanele fizice. Nu doar companiile comerciale, ci și alte organizații, cum ar fi bibliotecile publice. Poliția poate pune mâna pe aceste date în masă, fără ca măcar să aibă nevoie să meargă la în fața judecătorului. Sigur, într-o țară care a fost întemeiată pe ideea de libertate, nu există ceva mai ne-patriotic decât așa ceva. Dar ei asta au făcut. Deci, nu încredințați niciodată datele Dvs. vreunei companii din Statele Unite. Oficialitățile susțin că filialele din străinătate ale companiilor americane se supun aceleiași legi. Altfel spus, se poate ca firma cu care aveți de-a face în mod direct să se afle în Europa, dar dacă ea se întâmplă să fie proprietatea unei companii americane, vă veți confrunta cu aceeași problemă.

Desigur, toate acestea ne interesează atunci când datele pe care le trimiteți serviciului online nu sunt destinate publicării. Există și servicii online create special pentru a publica diverse lucruri. Dacă publicați un material, știți că oricine va putea să îl vadă. Așa că nu au cum să vă facă rău arătându-l cuiva care nu ar fi trebuit să îl vadă. Nu există astfel de persoane, de vreme ce chiar Dvs. ați publicat acel material. În acest caz, problema nu are obiect.

Amenințarea generată de abuzul asupra datelor Dvs. prezintă patru fațete diferite, cele pe care le-am discutat mai înainte. Ideea proiectului FreedomBox este să aveți propriul server, acasă la Dvs.; atunci când doriți să faceți o acțiune la distanță, o veți face folosind propriul server, iar poliția va avea nevoie de un mandat judecătoresc pentru a vă putea percheziționa serverul. În acest fel, vă veți putea bucura și în mediul digital de drepturile pe care le aveți în lumea fizică.

Sub aspectul acesta, ca și sub multe altele, ideea centrală este următoarea: fiindcă oamenii au început să facă în mediul digital acțiuni pe care le făceau în cel tradițional, nu trebuie să-și piardă nici un drept; asta fiindcă tendința generală este aceea de a ne pierde drepturi.

În linii mari, legea lui Stallman spune că, într-o epocă în care guvernele lucrează pentru marile corporații în loc să răspundă în fața cetățenilor, orice progres tehnologic poate fi folosit pentru a ne restrânge libertatea. Asta fiindcă restrângerea libertăților este lucrul pe care-l urmăresc guvernele. Și atunci se pune întrebarea: când vor avea ocazia să o pună în practică? Păi iată, orice schimbare care se petrece, din vreo cauză exterioară, reprezintă o oportunitate, și vor folosi șansa, dacă asta este ceea ce își doresc.

Cealaltă problemă legată de serviciile Internet este aceea că ele preiau controlul asupra modului cum vă folosiți calculatorul - și ăsta nu e un aspect chiar așa de întâlnit. Însă devine din ce în ce mai frecvent. Există servicii care se oferă să facă prelucrări asupra datelor furnizate de Dvs. - lucruri pe care, în mod normal, ar trebui să le faceți pe calculatorul propriu, dar ei vă invită să permiteți calculatorului altcuiva să execute aceste prelucrări în numele Dvs. Rezultatul net este că pierdeți controlul asupra lor, exact ca atunci când ați folosi un program ne-liber.

Două scenarii diferite, dar care duc spre aceeași problemă. Dacă folosiți un program ne-liber... atunci utilizatorii nu controlează programul, ci acesta îi va controla pe ei, inclusiv pe Dvs. Asta înseamnă că ați pierdut controlul asupra prelucrării de date care are loc. Dar, în cazul în care folosiți serverul altcuiva pentru a face procesa informația... vor fi utilizate programele pe care acel cineva le-a ales. Nu le puteți atinge sau vedea, așa că nu puteți avea control asupra lor. Proprietarul serverului ar putea deține controlul, dar avem o certitudine.

Dacă serverul acela folosește programe libere, iar proprietarul său instalează personal aceste programe, atunci el este cel care deține controlul. Dar, în alte situații, s-ar putea ca nici el să nu-l dețină. El poate instala un program ne-liber pe serverul său, moment în care altcineva va dobândi controlul asupra a ceea ce se execută pe server. Nici Dvs., nici proprietarul mașinii-gazdă nu veți mai putea controla procesarea de date care are loc.

Să presupunem că stăpânul serverului va instala un program liber, deci el va avea control asupra prelucrării, iar Dvs. nu. În orice variantă, Dvs. nu aveți control! Prin urmare, singura metodă de a păstra sub control prelucrarea datelor ce vă aparțin este să o executați folosind propria copie a unui program liber.

Modul de lucru descris mai înainte este numit „Software as a Service” („Software ca serviciu” sau „program pus la dispoziție sub formă de serviciu”, prescurtat „SaaS” – n.t.). El înseamnă să vă prelucrați propriile date pe serverul altcuiva. Și nu am cunoștință despre nici un motiv care ar face acceptabil lucrul ăsta. E o metodă care întotdeauna vă va răpi libertatea - și singura modalitate de a scăpa de asta este s-o refuzați. De exemplu, există servere folosite pentru traduceri sau recunoaștere a vocii, iar Dvs. le permiteți să aibă control asupra activităților pe care le desfășurați, ceea ce nu ar trebui să faceți niciodată.

Negreșit, punem la dispoziția acestor servere și informații despre noi pe care ele nu ar trebui să le aibă. Imaginați-vă că purtați o conversație cu cineva, printr-un sistem de traducere și recunoaștere a vocii bazat pe Software as a Service – în realitate, un server aparținând unei companii oarecare. Ei bine, compania aceea ajunge să știe ce s-a spus în cursul conversației, iar, dacă este vorba despre o companie americană, rezultă că Fratele Cel Mare, Big Brother, știe, de asemenea. Asta nu e bine.

Calculatoare folosite pentru votare

Următoarea amenințare care se pune libertății noastre, într-o societate digitală, este folosirea calculatorului pentru votare. Nu puteți avea încredere în calculatoare, atunci când este vorba despre vot. Oricine controlează programele folosite în aceste calculatoare deține puterea de a comite fraude imposibil de detectat.

Alegerile reprezintă un caz special, fiindcă nu putem avea încredere totală în nici unul dintre cei implicați. Orice participant trebuie verificat, în mod încrucișat, de către alții, astfel încât nimeni să nu poată falsifica rezultatele de unul singur. Fiindcă, oricine se găsește în poziția de a face acest lucru, ar putea să o facă. Sistemele noastre clasice de votare au fost concepute astfel încât nimeni să nu fie considerat absolut de încredere, toată lumea să fie verificată încrucișat de către ceilalți. Astfel încât nimeni să nu poată comite fraude cu ușurință. Dar, odată ce introduceți în ecuație un program, lucrul ăsta devine imposibil.

Cum puteți certifica faptul că o mașină electronică de vot numără voturile în mod corect? Ar trebui să puteți studia programul care rulează pe ea chiar în timpul alegerilor, ceea ce, firește, nimeni nu poate face, iar mulți oameni nici nu ar ști cum să facă. Dar chiar și experții care, teoretic, ar putea studia programul, nu o pot face în timp ce se votează. Ar trebui s-o facă înainte, și cum vom putea fi siguri că programul care a fost verificat de ei este chiar cel care rulează pe calculatoarele folosite la votare? El poate fi modificat între timp.

Dacă programul de vot este unul proprietar, asta înseamnă că o anumită companie deține control asupra lui. Autoritatea electorală nu poate nici măcar să spună ce face, cu adevărat, acest program. Ei bine, compania aceea ar putea falsifica alegerile. De fapt, există acuzații că lucrul acesta chiar s-a petrecut, în Statele Unite, în ultimii zece ani, că rezultatele alegerilor au fost denaturate folosind un astfel de mecanism.

Dar dacă programul de vot ar fi un program liber? Asta ar însemna că autoritatea electorală, care deține calculatoarele de vot și are control asupra programului ce rulează pe ele, poate falsifica alegerile. Nici în această autoritate nu puteți avea încredere. Nu trebuie să aveți încredere în nimeni, în procesul de votare, fiindcă nu există nici un mod în care cetățenii să poată verifica, pe cont propriu, că voturile au fost corect numărate și că nu s-au introdus voturi suplimentare false.

În alte activități din viață vă puteți da seama, de obicei, dacă cineva încearcă să vă înșele. De exemplu, să zicem că doriți să cumpărați un program de la un magazin. Comandați ceva, furnizați, probabil, și un număr de carte de credit. Dacă produsul nu este livrat, puteți reclama... desigur, dacă aveți o memorie suficient de bună, veți băga de seamă că produsul comandat n-a sosit. Nu e nevoie să acordați încredere oarbă magazinului, fiindcă puteți face verificări. Însă, în alegeri nu puteți verifica.

Am văzut, odată, o lucrare în care cineva descria un sistem teoretic de votare care utiliza metode matematice avansate. Cu ajutorul lor, fiecare cetățean ar fi putut verifica că votul său a fost numărat – votul fiecăruia rămânând secret – și că nu au fost adăugate voturi false. Era vorba despre metode matematice puternice, interesante; dar chiar dacă acele metode sunt corecte, asta nu ar fi făcut sistemul acceptabil în practică, fiindcă vulnerabilitățile unui sistem real se pot afla departe, dincolo de matematică. De exemplu, să presupunem că votați prin Internet și că mașina pe care o utilizați este un zombie (calculator infectat cu programe rău-intenționate, malware, care se supune unor comenzi primite de la distanță, de la alte persoane decât proprietarul - n.t.). Un asemenea calculator vă poate raporta că votul a fost trimis pentru A în timp ce, în realitate, va trimite unul pentru B. Cine știe dacă o să vă puteți da seama vreodată? Deci, singura modalitate de a verifica că acest fel de sisteme de vot funcționează și sunt corecte este pe parcursul anilor – de fapt, al deceniilor – încercându-le și verificând prin alte metode, paralele, că rezultatul final este unul bun.

Nu aș vrea ca țara mea să fie o deschizătoare de drumuri în acest experiment. Deci, folosiți hârtia pentru votare! Asigurați-vă că există baloturi cu buletine de vot, care pot fi oricând renumărate.

Războiul împotriva partajării informației

O altă amenințare asupra libertății noastre într-o societate digitală vine de la războiul dus împotriva partajării informației („sharing” - n.t.).

Unul dintre avantajele uriașe ale tehnologiei digitale este acela că este simplu să facem copii ale lucrărilor publicate și să le împărțim cu alții. Partajarea informației este ceva bun și, cu ajutorul tehnologiei digitale, ea devine simplă. Așa că milioane de oameni o practică. Cei care obțin profit de pe urma puterii exercitate asupra sistemului de distribuție a lucrărilor nu doresc ca noi să partajăm informația. Și, fiindcă acestea sunt firme, guvernele care și-au trădat alegătorii și lucrează pentru imperiul mega-corporațiilor încearcă să le servească, întorcându-se împotriva propriilor națiuni și urmând interesul editorilor.

Evident, asta nu e bine. Cu ajutorul guvernelor, companiile au declarat război partajării informației și au propus o serie de măsuri draconice. De ce măsuri atât de draconice? Fiindcă nimic altceva nu are șansă să izbândească: când un lucru este bun și ușor de făcut, oamenii fac acel lucru, și singura modalitate ca să-i oprești este să fii foarte rău. Așa că ceea ce propun editorii este rău, din ce în ce mai rău. Au încercat să dea în judecată adolescenți, cerându-le despăgubiri de ordinul sutelor de mii de dolari. Asta a fost urât. Iar apoi au încercat să întoarcă tehnologia împotriva noastră, inventând Digital Restrictions Management, adică cătușele digitale.

Dar printre oameni s-au găsit programatori inteligenți și ei au reușit să spargă cătușele digitale. De exemplu, DVD-urile fuseseră proiectate să conțină filme criptate cu un algoritm secret, ideea centrală fiind aceea că toate programele de redare vor fi unele proprietare, protejate de DRM. Aceste programe trebuiau proiectate ca să restricționeze utilizatorii. Schema a funcționat bine pentru o vreme. Apoi, însă, niște persoane din Europa au reușit să înțeleagă algoritmul de criptare și au scris un program liber care putea citi filmele stocate pe discuri DVD.

Însă firmele nu s-au lăsat păgubașe. Ele au mers la Congresul Statelor Unite și și-au cumpărat o lege care să declare acel program ilegal. Statele Unite au inventat cenzura aplicată programelor în 1998, prin legea numită Digital Millenium Copyright Act (DMCA). Așa că distribuirea acelui program liber a fost interzisă în Statele Unite. Din păcate, lucrurile nu s-au oprit la granița Statelor Unite. Uniunea Europeană a adoptat, în 2003, mi se pare, o directivă care impune existența unor asemenea legi. Directiva nu prevede decât că distribuirea contra cost a unor astfel de programe trebuie interzisă, dar fiecare țară din Uniune s-a întrecut pe sine în a adopta o lege mai restrictivă. În Franța, simplul fapt de a poseda o copie a acelui program reprezintă o infracțiune pasibilă de închisoare, mulțumită lui Sarkozy. Dacă nu mă înșel, acest lucru a fost legiferat prin legea DADVSI. Bănuiesc că și-au imaginat că, dacă pun legii un nume de nepronunțat, lumea nu va putea să o critice (râsete).

Așadar, alegerile se apropie. Întrebați-i pe candidații partidelor: veți abroga legea DADVSI? Și, dacă nu, nu-i sprijiniți. Nu trebuie să abandonați pentru totdeauna teritoriul moral pierdut. Trebuie să luptați pentru a-l recâștiga.

Încă luptăm împotriva cătușelor digitale. Dispozitivul Amazon Swindle include cătușe digitale care să răpească cititorilor libertăți tradiționale, cum ar fi acelea de a dărui sau de a împrumuta o carte cuiva. Acestea sunt acte sociale de o importanță vitală. Asta este ceea ce îi unește social pe cei care citesc: împrumutatul cărților. Amazon nu vrea ca oamenii să împrumute cărți în mod liber. Și mai există și actul de a vinde o carte, poate către un anticariat. Nici asta nu aveți voie să faceți.

Se părea, o vreme, că DRM-ul a dispărut din distribuția de muzică, dar acum a fost reintrodus, prin intermediul serviciilor de transmisie prin rețea (streaming - n.t.), cum este Spotify. Pentru a putea fi utilizate, toate aceste servicii impun ca utilizatorul să instaleze un program-client proprietar pe calculatorul său, program care are scop impunerea de restricții. Așa că refuzați-le! Deja au demonstrat, destul de limpede, că nu puteți avea încredere în ele, fiindcă la început au spus: „puteți asculta câtă muzică doriți”. Apoi au revenit: „Oh, nu, nu, puteți asculta numai un anumit număr de ore de muzică pe lună”. Problema nu e dacă schimbarea aceea este bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă; punctul-cheie este că au puterea să impună orice schimbare de politică doresc. Nu lăsați acestor servicii această putere. Ar trebui să aveți propria copie a muzicii pe care doriți s-o ascultați.

Apoi a venit următorul asalt asupra libertății, HADOPI, care înseamă, în esență, pedepsirea cuiva pe baza unei simple acuzații. Lucrurile au început în Franța, dar au fost extinse în multe alte țări. Acum, Statele Unite impun astfel de politici nedrepte ca parte a tratatelor de exploatare liberă (Stallman numește astfel „tratatele de liber schimb”, „free trade agreements” - n.t.). Acum câteva luni, Columbia a adoptat o astfel de lege la ordinul stăpânilor ei de la Washington. Desigur, cei de la Washington nu sunt adevărații stăpâni, sunt doar cei care controlează Statele Unite în numele Imperiului. Dar ei sunt cei care au dictat Columbiei în numele Imperiului.

În Franța, fiindcă Consiliul Constituțional a obiectat împotriva pedepsirii pe față a oamenilor fără a avea loc vreun proces, a fost inventat un fel de proces care nu este unul real, ci doar unul de formă, astfel încât să se poată pretinde că a avut loc o judecată înainte de a aplica pedepse. Dar alte țări nu se obosesc să facă așa ceva: acolo totul se reduce la sancțiuni aplicate în mod deschis, bazate pe o simplă acuzație. Ceea ce înseamnă că, de dragul războiului lor împotriva partajării informației, autoritățile au fost gata să sacrifice principiile de bază ale dreptului. Asta arată cât de anti-libertate și anti-justiție sunt. Acestea nu sunt guverne legitime.

Sunt sigur că indivizii aceștia vor mai lansa și alte idei urâte, fiindcă sunt plătiți să învingă publicul, cu orice preț. De fiecare dată, ei spun că o fac de dragul artiștilor, ca să „protejeze creatorii”. Ambii termeni sunt termeni de propagandă. Sunt convins că motivul pentru care le place cuvântul „creator” este acela că duce cu gândul la un zeu. Ei vor să ne gândim la artiști ca la niște super-oameni, unii care merită să aibă privilegii și puteri speciale asupra noastră – o teorie cu care eu nu sunt de acord.

De fapt, singurii artiști care beneficiază foarte mult de pe urma acestui sistem sunt marile vedete, starurile de primă mână. Ceilalți artiști sunt striviți sub călcâiul acelorași companii. Marile vedete sunt tratate foarte bine, fiindcă dispun de multă influență. Dacă o vedetă amenință că se va muta la altă companie producătoare, aceasta din urmă spune: „Oh, vă vom oferi condițiile pe care le doriți”. Dar, în cazul unui alt artist, vor zice „Dvs. nu contați, vă putem trata cum ne place”.

Superstarurile au fost corupte cu ajutorul milioanelor de dolari sau euro pe care îi primesc, până în punctul în care ar face aproape orice pentru mai mulți bani. Doamna J.K Rowling (autoarea seriei de romane „Harry Potter” - n.t.) este un bun exemplu. Acum câțiva ani, J.K. Rowling a mers în fața unui tribunal din Canada și a obținut o hotărâre prin care oamenii care cumpăraseră cărțile ei nu trebuiau să le citească. Vă dați seama, a obținut o sentință care impunea publicului să nu-i citească cărțile!

Iată ce s-a întâmplat. O librărie a expus volumele destinate vânzării prea devreme, înaintea datei oficiale de lansare. Iar trecătorii au intrat în magazin și au spus: „Da, vreau și eu romanele astea!”. Le-au cumpărat și au plecat cu ele. Mai apoi, librarii au descoperit greșeala și au luat cărțile din vitrină. Dar Rowling dorea să împiedice divulgarea oricărei informații din acele volume, așa că a mers la tribunal, iar curtea le-a ordonat celor care cumpăraseră romanele să nu le citească, deși, acum, acele cărți erau ale lor.

Ca replică, eu vă îndemn la un boicot total asupra lui Harry Potter. Nu spun că nu ar trebui să citiți cartea sau să vedeți filmele, ci numai că nu ar trebui să le cumpărați sau să plătiți pentru ele (râsete). Las în seama d-nei Rowling să vă spună să nu-i citiți cărțile. În ceea ce mă privește, e-n regulă dacă împrumutați acele cărți de la cineva și le citiți (râsete). Numai nu-i dați ei bani! Episodul acesta s-a petrecut în legătură cu niște scrieri tipărite pe hârtie. Tribunalul a putut să dea decizia aceea, dar nu a putut să ia volumele înapoi. Imaginați-vă că acele cărți ar fi fost în format electronic, e-book-uri. Și că ele s-ar fi aflat pe un Swindle. Amazon ar fi putut trimite comenzi la distanță, ca să le șteargă.

Așa că eu n-am prea mare respect pentru vedetele care ajung să se se preteze la astfel de lucruri de dragul banilor. Dar cei mai mulți artiști nu sunt așa, ei nu primesc niciodată suficienți bani pentru a ajunge corupți. Asta fiindcă actualul sistem de drepturi de autor îi sprijină foarte prost pe cei mai mulți artiști. Așa că, atunci când companiile cer extinderea războiului împotriva partajării informației, vezi Doamne de dragul artiștilor, eu sunt împotriva pretențiilor lor, dar aș dori ca artiștii să fie mai bine finanțați. Eu apreciez munca lor și îmi dau seama că, dacă dorim să lucreze mai mult, trebuie să-i sprijinim mai mult.

Sprijinul acordat artelor

Am două propuneri de căi pe care ar trebui să finanțăm artiștii, metode care sunt compatibile cu partajarea informației; ambele ne-ar permite să încetăm războiul, ajutând, în același timp, persoane care creează.

Prima metodă utilizează bani proveniți din impozite. Putem face ca o parte din fondurile publice să meargă către artiști. Dar cât ar trebui să primească fiecare? Vedeți, ar trebui să măsurăm popularitatea. Din câte se vede, sistemul din prezent îi susține în funcție de popularitatea fiecăruia. Așa că vă propun: haideți să menținem asta, să continuăm să plătim oamenii de creație în funcție de popularitatea lor. Putem măsura popularitatea artiștilor folosind un sistem statistic, bazat pe eșantioane, astfel încât să nu trebuiască să organizăm supraveghere electronică (fără să știm care îi plac fiecărui cetățean în parte – n.t.). Trebuie să respectăm anonimatul oamenilor.

Presupunând că am obținut câte o cifră reprezentând popularitatea fiecărui artist, cum convertim toate astea în bani? Pe calea evidentă: distribuim banii proporțional cu popularitatea sa. Dacă A este de o mie de ori mai popular ca B, A va primi de o mie de ori mai mulți bani. Dar asta nu e o cale eficientă de a utiliza banii. Nu înseamnă folosirea judicioasă a banilor. Fiindcă, vedeți, e destul de ușor ca o vedetă A să fie de o mie de ori mai populară decât un alt artist destul de cunoscut, B. Dacă folosim proporționalitatea liniară, îi vom dai lui A de o mie de ori mai mulți bani decât lui B. Și asta înseamnă fie să-l facem pe A nejustificat de bogat, fie să nu-l sprijinim suficient pe B.

Excesul de bani pe care i-am folosi pentru a-l face pe A extrem de bogat nu sunt bani foarte bine utilizați în sprijinul artelor; sunt ineficienți. Așa că vă propun: haideți să folosim rădăcina cubică. Rădăcina cubică arată cam așa (Stallman desenează în aer imaginea aproximativă a graficului rădăcinii cubice – n.t.). Ideea este următoarea: dacă A este de o mie de ori mai popular ca B, prin folosirea rădăcinii cubice, A va primi de zece ori mai mulți bani ca B; nu de o mie de ori, ci doar de zece ori. Utilizarea rădăcinii cubice mută mai mulți bani de la marile vedete către artiștii cu popularitate moderată. Asta înseamnă că, folosind o sumă mai mică de bani, putem sprijini adecvat un număr mai mare de creatori de artă.

Există două motive pentru care sistemul propus ar necesita mai puțini bani decât cel pe care-l folosim acum. Mai întâi pentru că am finanța oamenii de creație, nu firmele, apoi pentru că ar muta banii dinspre marile vedete către artiștii cu popularitate moderată. Va rămâne, însă valabil principiul că, cu cât sunteți mai popular(ă), cu atât veți primi mai mulți bani. Așa că A va primi mai mulți bani ca B, dar nu astronomic mai mulți.

Aceasta este una dintre metode, și fiindcă nu implică prea mulți bani, nu contează prea mult cum îi procurăm. Pot proveni dintr-un impozit special pus pe accesul la Internet sau pot fi o parte a bugetului general, special alocată acestui scop. Pentru public nu va avea importanță prea mare, fiindcă va fi vorba despre mai puțini bani, mult mai puțini decât plătim acum.

Cealaltă metodă pe care am propus-o este cea a plăților voluntare. Imaginați-vă că fiecare dispozitiv electronic sau program de redare ar avea un buton prin apăsarea căruia ați putea trimite un euro. O mulțime de oameni l-ar trimite; la urma urmei, nu sunt cine știe ce bani. Cred că mulți dintre Dvs. ar putea apăsa acest buton zilnic, pentru a da un euro unui artist care a creat o lucrare care ne place. Dar nimic nu ar impune asta, nu ați fi obligați, sau nu vi s-ar cere, nu ați fi presați să trimiteți acești bani - ați face-o fiindcă ați simți că așa e bine. Vor fi unii care n-o vor face, fiindcă sunt prea săraci și nu-și permit să plătească un euro. Și e bine că n-o vor face, fiindcă nu trebuie să stoarcem bani de la cei foarte săraci pentru a sprijini financiar actorii. Există destui oameni care nu sunt săraci și care o vor face bucuroși. În condiții de azi, care ar fi motivul de a nu-i da un euro unui artist, dacă îi apreciați opera? Motivul e că este prea dificil să o faceți. Propunerea mea este să înlăturăm dificultatea. Dacă singurul motiv de a nu da acel euro ar fi faptul că ați avea un euro mai puțin, sunt convins că ați face destul de des gestul de a dona.

Acestea sunt cele două propuneri ale mele despre felul cum ar trebui să sprijinim financiar artiștii, menținând, în același timp, partajarea informației, fiindcă ea este benefică. Haideți să punem capăt războiului împotriva schimbului de informații, legilor gen DADVSI și HADOPI: nu e vorba doar de faptul că metodele de lucru propuse sunt rele, ci însuși scopul este rău. De aceea se folosesc măsuri crude, draconice. Cei care susțin asemenea măsuri încearcă să facă ceva care este rău prin definiție. Haideți să sprijinim cultura prin alte metode.

Drepturile în mediul virtual (ciberspațiu)

Ultima amenințare la adresa libertății într-o societate digitală este faptul că nu avem un drept ferm de a face lucrurile pe care le facem, în mediul virtual. În lumea fizică, dacă aveți anumite puncte de vedere și doriți să împărțiți altora copii ale unui text în care vă argumentați părerile, sunteți liber(ă) să o faceți. Puteți chiar să vă cumpărați o imprimantă ca să tipăriți textul și puteți împărți pliantele pe stradă, sau puteți închiria un chioșc și le puteți distribui de acolo. Dacă doriți să organizați o colectă de bani pentru a finanța cauza pentru care militați, puteți pune la vedere în borcan și trecătorii care vă susțin vor introduce bani în el. Nu aveți nevoie de aprobarea sau de ajutorul cuiva pentru a face toate lucrurile astea.

Dar, pe Internet, aveți nevoie. De exemplu, dacă doriți să distribuiți un text online, este nevoie să vă ajute niște firme. N-o puteți face singur. Pentru a vă crea un site web, este necesar ajutorul unui furnizor de Internet sau al unei companii de găzduire și al unui registru de nume de domenii. Ei trebuie să vă permită să faceți activitatea pe care o faceți. Deci, activitatea Dvs. trebuie tolerată de ei, nu reprezintă un drept.

Iar dacă doriți să primiți bani, nu este suficient un simplu borcan. Veți avea nevoie de o companie de plăți. Am observat deja că acest lucru face activitățile noastre vulnerabile la tentative de suprimare. Asta a devenit evident atunci când guvernul Statelor Unite a lansat un atac informatic de tip „distribute denial of service (DDoS)” asupra WikiLeaks. Ceea ce vă spun acum este o glumă, fiindcă prin atac tip „distribute denial of service (DDoS)” se înțelege, de obicei, un cu totul alt tip de atac (conform definiției, DDoS este un atac cibernetic în cursul căruia mai mulți atacatori colaborează pentru a întrerupe funcționarea unui sistem-țintă – n.t.). Însă termenul ilustrează perfect ce au făcut Statele Unite. Statele Unite au contactat diverșii furnizori de servicii de rețea utilizați de site-ul WikiLeaks, cerându-le să-și întrerupă serviciul către acesta. Și ei chiar asta au făcut!

De exemplu, WikiLeaks închiriase un server virtual de la Amazon, iar guvernul Statelor Unite le-a cerut celor de la Amazon: „Tăiați serviciul către WikiLeaks”. Și ei au făcut-o, în mod arbitrar. Apoi, Amazon deținea câteva nume de domenii, cum ar fi http://wikileaks.org. Guvernul Statelor Unite a încercat să închidă toate acele domenii. Dar n-a reușit: unele domenii nu se aflau sub controlul său și nu au fost suspendate.

Pe urmă, a venit rândul companiilor de plăți. Oficialitățile americane s-au dus la PayPal și au zis: „Opriți plățile către WikiLeaks sau vă vom face greutăți”. Iar PayPal a întrerupt plățile destinate lui WikiLeaks. Apoi s-au dus la VISA și la MasterCard și i-au convins să întrerupă plățile destinate lui WikiLeaks. Alte persoane sau firme au început să primească bani în numele WikiLeaks și conturile lor au fost, de asemenea, închise. Dar, în legătură cu asta, poate că se poate face ceva. Există o firmă în Islanda care începuse să colecteze bani în numele WikiLeaks și, de aceea, VISA și MasterCard i-au închis conturile; firma n-a mai putut primi bani nici de la clienții săi. Acum se pare că acea firmă a dat în judecată VISA și MasterCard, în conformitate cu legea Uniunii Europene, fiindcă VISA și MasterCard, luate împreună, dețin aproape o poziție de monopol. Nu le este permis să refuze, arbitrar, prestarea serviciilor către nici un client.

Acesta este un exemplu despre cum ar trebui să arate lucrurile în legătură cu orice serviciu oferit prin Internet. Dacă ați închiriat un chioșc pentru a distribui altora declarații despre punctele Dvs. de vedere, sau orice altă informație pe care aveți dreptul s-o oferiți în mod legal, proprietarul spațiului nu trebuie să vă poată evacua doar pentru că nu îi place ce spuneți. Cât timp plătiți chiria, aveți dreptul de a rămâne în acel spațiu, pe durata pentru care ați semnat contractul de închiriere. Deci, aveți unele drepturi pe care le puteți impune. Nu vi se poate închide linia telefonică doar fiindcă companiei de telefoane nu-i place ce discutați, sau fiindcă vreunei entități puternice nu-i convin afirmațiile Dvs și amenință compania de telefoane. Nu! Atâta timp cât plătiți facturile și respectați unele reguli de bază, nu vi se poate închide linia telefonică. Asta înseamnă să avem drepturi!

Ei bine, dacă mutăm activitățile noastre din lumea fizică în cea virtuală, ori avem aceleași drepturi și în lumea virtuală, ori înseamnă că am fost abuzați. Vulnerabilitatea tuturor activităților noastre desfășurate prin Internet este ultima amenințare pe care am vrut s-o aduc în discuție.

În încheiere, aș vrea să vă îndemn ca, dacă doriți să obțineți mai multe informații despre programele libere, să vizitați pagina http://gnu.org. De asemenea, vizitați http://fsf.org, care este pagina Free Software Foundation („Fundația pentru Programe Libere” sau „Fundația pentru Software Liber”, din Statele Unite – n.t.). Veți găsi acolo multe modalități în care ne puteți ajuta. De asemenea, aveți posibilitatea să deveniți membri ai fundației, folosind acea pagină. [...] Similar, există și Free Software Foundation Europe, http://fsfe.org („Fundația Europeană pentru Programe Libere”, organizația-soră din Europa – n.t.). Aveți posibilitatea să vă alăturați și acestei fundații. [...]