miercuri, 22 octombrie 2014

De ce „votez” monarhia la prezidențiale


   Preiau aici cele spuse (video) de dl. Cristian Bădiliță la cel de-al doilea congres al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM). Aceasta este o poziție pe care, în nume personal, mi-o însușesc, chiar dacă Alianța, ca organizație, nu recomandă membrilor săi să voteze cu un candidat sau altul la alegerile prezidențiale din 2014.

Monarhiști, PARTICIPAȚI MASIV la alegerile prezidențiale și scrieți pe buletinul de vot cuvântul MONARHIE.




   Iată ce spune dl. Bădiliță (și pe Facebook, aici):


De ce votez monarhia la prezidențiale

  1. Republica s-a instaurat în România la inițiativa și sub presiunea marelui dictator sovietic Stalin. Cum bine se știe, Regele Mihai a fost obligat să abdice prin șantaj: dacă nu ar fi semnat actul de abdicare, o mie de studenți ar fi fost executați. Voinţa poporului nu a fost consultată asupra schimbării de regim.
  2. În România, republica este echivalentă cu regimul criminal comunist și cu regimul mafiot postcomunist.
  3. Primul președinte al republicii a fost dictatorul Nicolae Ceauşescu. El a rămas modelul președinților ulteriori.
  4. Instituţia prezidențială nu are legitimitate în România. Este injust ca președintele unei republici de origine comunistă să uzurpe locul deținut, de drept, de Casa Regală a României.
  5. Ca monarhiști și patrioți români, refuzăm să finanțăm din impozitele noastre o campanie republicană de origine comunist-sovietică.
  6. Partidele politice, Parlamentul, Senatul sunt forțe politice și instituții legitime, normale. Singura instituție nocivă și nelegitimă, care trebuie să dispară din România, este instituția prezidențială.
  7. Monarhiştii români nu vor boicotarea alegerilor prezidenţiale. Ei vor participa MASIV şi vor scrie pe buletinul de vot cuvântul MONARHIE. Toţi românii care au convingeri monarhiste sunt îndemnaţi să voteze în acest sens, pentru a șterge, printr-un simplu gest de demnitate personală, rușinea istorică din decembrie 1947
  8. Fiecare campanie republicană a prezidențialelor costă sume uriașe, suportate de contribuabili. Doar pentru campania din 2014 ministerul de interne a primit 166.778.000 lei. Aceşti bani ar putea fi folosiți în scopuri cu adevărat utile. Revenirea la Monarhie ne-ar aduce economii inclusiv la capitolul financiar.

Vedeți și Manifestul Regal, o bună argumentare a necesității monarhiei în România.


sâmbătă, 18 octombrie 2014

Despre democrație și monarhie





„... poporul român stă drept în fața lui Dumnezeu, într-un moment al istoriei lui care-l poate duce pe drumul continuării suferințelor sau pe drumul mântuirii. Nu depinde decât de hotărârea și priceperea lui să aleagă între bine și rău, între stagnare și evoluție, între comunism și democrație. Cei ce nu vor nici binele patriei, nici binele nostru, pun față în față, ca pe două realități potrivnice, monarhia și democrația. Realitatea este că, și acum și în viitorime, monarhia constituțională reprezintă sprijinul cel mai sigur al democrației. Monarhia constituțională s-a născut din dorința românilor de democrație. Ea este și va continua să fie apărătoarea drepturilor istorice la libertate și demnitate.”  Majestatea Sa Regele Mihai I al României  

Acesta este un fragment din volumul „Nimic fără Dumnezeu - Noi convorbiri cu Mihai I al României”, de Mircea Ciobanu, apărut în 1992 la Editura Humanitas.


Mulțumesc d-nei Marilena Rotaru pentru a-mi fi semnalat acest citat! Foto credit: B&B Helios.



miercuri, 8 octombrie 2014

Nicolae Iorga: „Dumineca încoronării”



   Mi-au parvenit, prin bunăvoința d-lui Teodor Iliescu, câteva fotografii scanate după un text istoric al profesorului Nicolae Iorga, apărut în „Calendarul Ligei Culturale pe anul 1923”. Textul se numește „Dumineca încoronării” și reprezintă mărturia unui martor ocular la ceremonia încoronării Majestăților Lor Regele Ferdinand și Regina Maria, la 15 octombrie 1922, în Catedrala de la Alba Iulia.


   Îmi face plăcere să pot pune acest text în mediul digital, redându-l cititorilor. M-am străduit ca versiunea digitală să fie cât mai aproape de cea tipărită, pentru a păstra frumusețea ediției originale.





Dumineca încoronării



   Picură de ploaie pe dealurile de la Alba-Iulia, și negurile se scarmănă de pădurile depărtaților Munți Apuseni. Spre Alba-Iulia, în care s'a frămîntat praful a trei civilisații, dintre care două, cea dacică și cea romană, sînt ale noastre, iar cea maghiară, care s'a isprăvit, e făcută totdeauna cu sudorile și une ori cu sîngele nostru, din satele ardelenești vin pelerinii-țerani ai încoronării.

   Puteau veni și mai mulți, căci aceasta e o serbare a poporului și ar putea fi, cu toate necesarele măsuri de pază, și o serbare populară. Dar atît de puțin s'a văzut mîndrul port al văilor noastre, care ar fi trebuit să fie înfățișate întregi, din fundul Bucovinei până la Dunăre și de către Tisa până în apele Nistrului, prin cei mai aleși represintanți ai nației în cele mai pitorești din costume ! Ici și colo veșmîntul alb și negru al Sibiului : altfel mai mult lume de prin prejurul orașului, cu cîteva steaguri. Brîul roșu, brîul albastru, cingătorile de luptă ale Romînimii din Ardeal contra atîtor asupriri, se vedeau doar din cînd în cînd. Și cît am așteptat peste zgomotosul << Ura >> al soldaților acel inimos << Trăiască >> al Ardelenilor în care sună toată generositatea și tot avîntul rasei !

   De ce a fost așa ? De ce în locul unei nații s'a văzut numai o mulțime ? De ce din toate satele Romînimii nu s-a revărsat atîta lume cît să nu mai simți caracterul străin al acestui tîrg așa cum a dat Dumnezeu ? Nu s'au luat de oficiali măsurile care de sigur se puteau lua ? S'a dus din partea unor nemulțămiți cari nu știu unde să se oprească nemulțămirile, nici măcar încotro să se îndrepte, o campanie de îndepărtare asupra căreia nu poate cădea o destul de grea osîndă ? Sau poate mijloacele de transport au lipsit ? N'aș putea-o spune, dar e păcat că fiorul pe care de atîtea ori l-am simțit noi în timpul serbărilor n'a trecut, pentru incalculabile urmări, asupra acestei întregi lumi țerănești !

*

   Spre ceasurile nouă, invitații se adună în biserică ale cării înnalte bolți sînt frumos luminate, cu singura escepție a catapetesmei, care a rămas neagră, pentru a se vădi mai bine picturile, mi se spune, dar se putea fără această notă de dură tristeță. Pe fondurile clare ori aurii se desfac marile figuri pe care cu un deosebit meșteșug le-a înfățișat un pictor cu știința tradiției, căci el e al treilea dintr'o dinastie de zugravi pentru biserici, d. Costin Petrescu.

   Lîngă fețele tinere ale ducelui de York și infantelui spaniol, buna privire senină a ducelui de Genova, alb, dar drept și plin de spirit ostășesc. Dar cine atrage mai mult căutăturile e mareșalul Foch. Acela a cărui metodică hotărîre și îndrăzneală în a da marea lovitură decisivă a salvat Europa de mulții ani de robie ce i se pregătiau de coaliția Centralilor, zdrobitorul fiarei germanice pornită în ultimul ei avînt turbat e, cu toată mustața-i albă, mai tînăr și mult mai vioiu de cum pare în chipurile obișnuite.

   În el nimic din acea trufie care trezia pretutindeni revolta contra generalilor lui Wilhelm al II-lea ; discret și simplu, fără nicio dorință de a se pune în evidență, mareșalul e tipul soldatului frances în ce are mai vrednic de admirație și de simpatie în același timp. Lîngă dînsul omul care a fost pentru noi o mare mîngîiere și un continuu îndemn, păstrătorul celor mai îndărătnice speranțe de victorie și prezicătorul zilelor bune care trebuie să vie : generalul Berthelot. Ni amintim o clipă de vremile acelea grele cînd puțin au crezut ca să se bucure azi atît de mulți.

   Sosesc domnițele, două din ele acum Regine ale unor țeri prietene. Aceia care era odată între noi fericita princesă Elisabeta apare în rochia ei de fir de aur, mai slăbuță și palidă, după nespusele ei suferinți fisice, dar tot așa de frumoasă și de blîndă cum am cunoscut-o cînd era o podoabă a acestei țeri, pe care și acum o iubește. Alături, mai sprintenă decît acum cîteva luni, cînd pleca, mireasă cu ochii plînși, la Belgrad, Regina Maria a Iugoslavilor, odată fiica de Rege romîn Mărioara.

   Ochii le urmăresc îndelung pe cele două surori care, așezîndu-se pentru a cruța sănătatea celei mai mari, îsi amintesc poate în convorbirea lor zilele bune gustate pe acest pămînt românesc al nașterii lor. Lîngă ele princesa Ileana, care, oriunde se va muta, va duce cu dînsa ceva din neamul nostru în însuși numele de poesie pe care-l poartă. În tot timpul serviciului divin gingașa soție a Principelui Moștenitor dă un exemplu de evlavie și de reservă.

   Urale anunță intrarea Regelui, Reginei și a fiilor Lor. Ele par a nu veni numai din rîndurile ostașilor, ci, adînci, cu îndelung răsunet, din fundul veacurilor care s'au zbuciumat și au pătimit ca să ajungem noi aici. Ferdinand al României e stăpânit de gînduri, și licărirea obișnuită de vioiciune și inițiativă a dispărut un moment din ochii Reginei. Ceremonia mistică prin care trebuie să treacă pentru a fi regi încoronați, purtînd și altfel decît în titlu <>, îi impresionează vădit.

   Mitropoliții a patru ținuturi românești, - Vladimir al Bucovinei fiind oprit de boală, - fac serviciul. În toată istoria neamului nostru nu s'au văzut vreodată ierarhii Țerii-Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei liturgisind împreună. Vlădicii de Roman, de Huși, de Rădăuți, de Argeș și de Rîmnic, locțiitorii Dunării-de-Jos și Buzăului, îi încunjură. Puternicul cor răspunde rugăciunilor în care dulceața tradiționalelor noastre armonii se unește cu dicțiunea mai aspră a școlii ardelene. În noile ectenii, pline de un frumos sentiment patriotic, lipsesc poate prea mult adînc emoționantele accente arhaice în care-ți pare că vorbește glasul înnăbușit al secolelor, și se găsesc prea des calificative și formule literare curente : stilul nostru bisericesc nu s'a format încă destul, n'a căpătat rostirile sale definitive.

   Episcopul săsesc Teutsch, încins cu cordonul albastru al << Coroanei Romîniei >>, e la dreapta lîngă Regele. Tot acolo un delegat al Patriarhiei constantinopolitane și, cu gluga-i neagră ascuțită, în aspru-i costum de schivnic, un episcop armean. Rabinul Niemirower e lîngă cei doi hogi, dintre cari unul, cu pronunțatul tip mongolic, poartă la turbanul alb dunga de fir și la gît gulerul înflorit în aur care-l arată șef religios al soldaților noștri musulmani.

   Și Biserica unită ? Biserica blăjeană care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea neamului din robia a cării sfărîmare se serbează astăzi ? Ea care prin scriitorii ei profeți a ținut înnaintea nației stîlpul de foc prin care s'a îndreptat în cursul lungii ei rătăciri prin pustie ? Această Biserică a cării legătură însăși cu vechea Romă a avut o singură îndreptățire : învierea amintirilor romane și întărirea noastră națională prin aceste amintiri ?

   Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru neam, a lui Samuil Clain, lui Gheorghe Șincai și lui Petru Maior, chiar a lui Șuluț, frate în 1848 cu ortodoxul Șaguna, după ușă, înțelegeți : după ușă, alături cu nunțiul, un prieten de sigur, dar căruia n'avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naționale, și alături și cu episcopul maghiar Majláth și cu clericii lui. Afară în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia care, religia atîtor milioane în România unită, cutează a fi și a voi să rămînă Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă... Dar de cînd Papa poruncește în afaceri naționale unei Biserici care întâiu e a noastră și apoi a lui, întru cît este afară de recunoașterea dogmei și de dreptul numirilor, și încă numai cu voia acestui Rege ofensat astfel ? Și cum ?, nu s'a găsit unul care să frîngă de genunchiu o cîrjă care nu s'ar putea păstra fără a jigni Rege și Popor în momentul supremei concentrări naționale ? Mult timp va apăsa asupra Bisericii unite amintirea acestei neiertate greșeli, care tinde a o isola de inima neamului nostru, care este una singură. O astfel de atitudine, cînd nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage și sancțiuni, căci niciun Stat n'are datoria de a susținea o Biserică în stare să-și iea în asemenea chestiuni directiva de aiurea.

*

   Se scot din altar coroanele : coroana de oțel a Regelui, simplă și aspră ca o zi de luptă, coroana de aur cu pietre scumpe a Reginei, croită după foarte vechi forme tradiționale culese pe păreții bisericilor. Se desfășură mantiile strălucitoare de aurării. Pe mîni de înnalți demnitari și de generali ele vor fi duse afară supt baldachinul care, pentru a mulțămi mai multă curiositate, dar nu și pentru a înnălța prin decor ceremonia punerii coroanelor – căci, după binecuvîntarea podoabelor și a celor cari le vor purta, atîta a mai rămas – va acoperi ultima ceremonie.

   În sunetul clopotelor nouă, dulce ca argintul, în bubuitul tunurilor, în strigătul vesel al mulțimilor, alaiul înnainteză către acest coviltir, care de sigur putea să consiste, cu cît a costat, din altceva decît din pînză zugrăvită care se sprijine pe bețigașe supțiri văpsite tricolor.

   Momentul e solemn și adînc mișcător. Regele și Regina se înveșmîntează cu lungile și grelele mantii. Domnul romănesc iea apoi coroana, după obiceiul napoleonian introdus de înnaintașul său, și o așează liniștit și sigur pe fruntea Sa. Aplecîndu-se către Regina, care se înclină ușor, îi așează pe bucle juvaierul scînteietor de focuri și – o sărută.

   Sînt multe regine pe lume, dar poate una singură, acolo departe în Belgia, care să fi meritat prin atîta durere și prin atîta hotărîre în apărarea dreptului și onoarei patriei sale coroana care într'o zi i s'a coborît pe cap. O știe toată această mulțime în ochii căreia fulgeră bobul de mărgăritar al unei lacrime nobile.
   Și, în tăcerea care se impune cu greu arămii din tură și bucuriei din miile de suflete, Regele vorbește, sigur, apăsat. Amintește opera lui Carol I-iu și o constată, mișcat, sporită prin tot ce i-a adus cel mai mare ropot de suferință a poporului romănesc. Și, cu vorbe care sînt în adevăr smulse din sufletul lui religios, el chiamă în ajutor Scriptura ca să ceară în acest ceas lucrul cel simplu și mare: să ne iubim puțin între noi, iubindu-l pe dînsul.

*

   După ceasul ospețelor în sălile improvisate – și bine improvisate – parada. Regele trece în revistă pe ostașii săi.

   Cadrul e măreț, unic. În fund, lîngă cenușia suliță a turnului catolic ridicîndu-se din vechiul amestec de ziduri, complexul de clădiri nouă al bisericii de încoronare. Pe înaltele pîrghii, lungi steaguri tricolore cu pajurea țerii, multe, nesfîrșite, foșnesc în ușorul vînt pe care l-ai zice venit anume ca să înlăture ultimii stropi ai ploii care fuge.

   În față, înnălțimile încă verzi, pe care șerpuiesc întortochiate liniuțele albe ale drumurilor și, la dreapta, culme peste culme, albastre, cenușii, șterse ca fumul, idealisate de depărtare, ale Munților Apuseni.

   Regele apare în fruntea oaspeților săi princiari, Mareșalul Foch călărește între ofițerii francesi cari l-au întovărășit la noi. Căciuli masive, rotunde coifuri de uniforme străine amestecă pitorescul atîtor țeri. Un stol de generali urmează pe Domnul lor. Și un singur strigăt se ridică din mulțime, pănă la țeranii înșirați supt steaguri la picioarele dealului, cînd Regina sosește supt bonetul de grenadir care dă o înfățișare de extraordinară tinereță și voioșie feței sale frumoase, strunindu-și blîndul cal alb ascultător. În față, fiicele regine, nora, sora venită din depărtare, așteptă priveliștea care pentru cele două domnițe înstrăinate, ce au gustat pînea stropită cu amare lacrimi a refugiului, nu e o simplă defilare. Albele mîni fine ale reginei Elisabeta, întinse pe roșia mantie care o acopere, au tresăriri de înduioșare.

   Și oastea începe a trece. Ceasuri întregi șirurile ei se vor desfășura, în valuri albastre unduind elegant la suntele unei musice neobosite, care lovește cu un fel de fanatism instrumentele. Infanterie, vînători de munte, artileriști, cavalerie... De ce se uită așa de aprig toți acești soldați în ochii Regelui cari, privindu-i, au ca o flacără vie jucîndu-se în lumina lor? De ce spiritualisarea intensă a acestor rînduri care nu par să îndeplinească o comandă, ci să meargă la asalt înnaintea primejdiei? Prin nesfîrșitele steaguri, atîtea din ele rupte, arse, sîngerate, ca și prin inimile acestor treizeci de mii de tineri n'a trecut oare voința, frîntă în pornirea ei de jertfă, a celor cari zac în adîncimile frămîntate de ghiulele ale Moldovei eroice? De la o vreme realitățile par a se topi toate într'un fantastic elan de epopeie națională. Păcat de cine n'a simțit, oricare ar fi fost motivele care l-au oprit, această emoție fără nume care, peste toate tristețele presentului, asigură în inimile tuturora viitorul neamului!

   Trec greoaie tancurile enorme. Ele par a făgădui distrugerea oricui s'ar încerca să sfarme ceia ce cu atîta trudă seculară s'a întemeiat ca să dureze de-a lungul secolelor.

   S'a sfîrșit. Călăreții se risipesc în brumele albastre ale serii. Regina-și învîrte rîzînd calul cuminte. Tocmai în fund, coviltirul de nori se frînge. Dungi mari roșii glorifică apusul tragic. Apoi ele se sting, și o dulce lumină cuprinde toată zarea.

   E apoteosa.








Iată și fotografiile paginilor originale:










luni, 29 septembrie 2014

Concluzii după cel de-al doilea Congres al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM)




COMUNICAT


Imagini de la flashmob-ul ANRM din Sinaia, 28 septembrie 2014. Fotografiile aparțin d-nei Mihaela Ionescu


În perioada 26-28 septembrie 2014, a avut loc la Bușteni, la Hotel Silva, cel de-al doilea congres al asociației ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI. La eveniment au participat circa 200 de persoane, membri din toate cele 17 filiale și sucursale județene și a municipiului București, precum și invitați din alte patru organizații județene în curs de constituire, scopul întâlnirii fiind discutarea strategiei asociației pentru perioada 2014 - 2015 precum și supunerea la vot a câtorva aspecte organizatorice.

Astfel, a fost ales un Consiliu Director mai suplu, format din 19 membri din toată țara în frunte cu copreședinții Marilena Rotaru și Cătălin Șerban, dar și un Consiliu de Etică extins și cu atribuțiuni sporite, format din 9 membri. S-a acordat un nou mandat Comisiei de Cenzori. A fost creat un Secretariat General compus din Secretarul General, funcție existentă și până acum, un Secretar Executiv și trei asistenți. Au fost operate o serie de modificări la Statut, care vor fi cuprinse într-un act adițional, și au fost adoptate un cod etic, un regulament general de ordine interioară, un regulament al Comisiei de Etică și un regulament al Organizației de Tineret, toate cu scopul de crește eficiența Alianței în îndeplinirea nobilului său scop, Restaurarea Monarhiei Constituționale în România.

Față de diversele propuneri mai mult sau mai puțin electorale puse în circulație în ultimul timp, prin strategia adoptată, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI și-a asumat o atitudine rezervată față de toate acele idei care nu sunt de natură să conducă direct la rezultatul dorit: de exemplu, convocarea de referendumuri în afara procedurii de reformă constituțională. ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI se pronunță pentru constituirea Parlamentului României în Adunare Constituantă sau pentru o procedură de revizuire a Constituției existente care să aibă drept scop pe deplin asumat schimbarea formei de guvernământ.
Două au fost însă momentele cu adevărat încărcate de emoție ale întâlnirii.

Primul a fost prilejuit de constituirea Consiliului de Onoare al ANRM, alcătuit din personalități ale societății noastre: doamna Doina Cornea, doamnele Flavia Bălescu și Rodica Coposu, domnul Mircea Carp, fost director al „Europei Libere”, domnul prof. dr. Nicolae Constantinescu, domnul prof. ing. Nicolae Noica, maestrul Victor Rebengiuc, domnul Dinu Zamfirescu, membru al C.N.S.A.S, domnul Ion Caramitru, Director al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din București, maestrul Dan Grigore, Pianist al Casei Regale, d-na Oana Pellea, actriță, domnul Andrei Dimitriu, director al Filarmonicii „George Enescu”, doamna Gabriela Carp, critic de artă, maestrul Dorel Vișan, doamna Lucia Hossu Longin, doamna prof. dr. Monica Pop, doamna Carmen Tănase, domnul Mihai Anton Angelo Ricci, domnul Cristian Bădiliță, teolog și scriitor, domnul dr. Filip Lucian Iorga, istoric, domnul Ion Andrei Gherasim, director executiv al Fundației „Corneliu Coposu”, domnul George Tzipoia, artist plastic, domnul Ioan Paul Popescu, sociolog, fost deținut politic.

Ziua de 28 septembrie a însemnat primirea onorantei vizite a câtorva dintre personalitățile invitate să facă parte din acest for. Astfel, au luat cuvântul în fața participanților, la invitația co-președintelui ANRM, d-na Marilena Rotaru, jurnalistul Mircea Carp, prof. dr. Nicolae Constantinescu, Dinu Zamfirescu, scriitorul Cristian Bădiliță, Ion Andrei Gherasim, istoricul Filip Lucian Iorga. Mesajele oaspeților au fost cutremurătoare, fiecare având motive personale întemeiate pentru care susține monarhia ca singura soluție morală pentru viitorul României. Dar poate cea mai emoționantă mărturie i-a aparținut prof. dr. Nicolae Constantinescu: „Experiența de a trata răniții Revoluției a fost copleșitoare. Am văzut atunci copii împușcați, copii de 15, 16 ani, care strigaseră „Jos Ceaușescu!”. Copleșitor. Am și plâns în timpul unei operații... După aceea, mi-am propus să fiu un mărturisitor: să mărturisesc că sunt creștin ortodox și să mărturisesc regalismul meu (…). De 67 de ani se încearcă spălarea creierelor, aruncându-se minciuni despre Casa Regală. Iată însă că oamenii încep să afle adevărul, chiar și fără eforturile conjugate ale conducătorilor societății”.

Al doilea moment definitoriu al întâlnirii monarhiștilor l-a constituit flashmob-ul organizat duminică, 28 septembrie 2014, începând cu ora 14:30, în centrul orașului Sinaia. Pentru a marca cei 100 de ani care au trecut de la moartea Regelui Carol I, dar și cu ocazia Zilelor Orașului Sinaia, care a găzduit în aceste zile festivalul Sinaia Forever, membrii ANRM au desfășurat și purtat prin centrul stațiunii un tricolor de 150 de metri lungime și cinci metri lățime, explicându-le totodată turiștilor și localnicilor importanța comemorării Regelui care a creat România modernă.


București,
29 septembrie 2014

Copreședinte A.N.R.M.

miercuri, 24 septembrie 2014

COMUNICAT: Al II-lea congres al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), 26-28 septembrie 2014






COMUNICAT




Asociația ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI are onoarea de a anunța public organizarea, în intervalul 26-28 septembrie 2014, la Bușteni (Prahova), a celui de-al doilea congres al său (adunare generală), prin care se încheie un ciclu de peste doi ani de activitate intensă pentru restaurarea monarhiei constituționale, forma de guvernământ cea mai potrivită felului de a fi al cetățenilor României.

Născută în jurul unui nucleu din tineri activiști ai mișcărilor din anul 2012 și de reprezentanți experimentați și prestigioși ai mișcării monarhiste cristalizate în cursul anilor '90, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI și-a finalizat etapa formativă, în care a constituit nucleele unor viitoare filiale în toate provinciile istorice ale țării și în care și-a obținut personalitatea juridică odată cu primul său congres, care s-a ținut în orașul cu rezonanțe regale, Sinaia, în luna aprilie a anului 2013. Cu această ocazie, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI și-a asumat o strategie prin care și-a propus să introducă în discursul monarhist o viziune nouă, axată mai mult pe argumentele pragmatice și pe redactarea unui proiect de Constituție monarhică modernă, în ton cu vremurile actuale.

Într-o primă fază, prin șirul de dezbateri „Monarhia constituțională, un proiect legitim pentru România”, inaugurat în ianuarie 2013 la Jokey Club din București, continuate apoi la sediul Bibliotecii Naționale și în diverse locații din țară, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI s- adresat clasei politice, dar și publicului larg, pentru a sublinia nu numai faptul că monarhia constituțională reprezintă o necesitate, dar și că restaurarea este o alternativă realistă.

Ulterior, prin reprezentanții săi, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI a adus mesajul monarhist pe străzile României, cu ocazia flashmob-urilor organizate de Ziua Imnului, de Ziua Reginei, dar și mai important în cadrul lucrărilor Forumului Constituțional, organizat în cadrul Senatului României pentru realizarea consultării publice ca prim pas al reformei constituționale ce urma să aibă loc în anul 2013. După finalizarea lucrărilor Forumului Constituțional și publicarea raportului acestuia, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI a pus bazele unei largi coaliții a societății civile în cadrul dezbaterii „Procesul de revizuire a Constituției: început, desfășurare, viitor”, organizată în Sala Constantin Stere a Senatului României, la 26 iunie 2013.

Un moment de vârf în activitatea ALIANȚEI NAȚIONALE PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI l-au reprezentat Marșurile Regale „Monarhia Pentru Viitor”, desfășurate la București în 10 noiembrie 2013 și la București, Craiova, Timișoara și Cluj Napoca în 5 aprilie 2014. Ulterior, la 10 Mai 2014, s-a desfășurat cel mai frumos flashmob din întreaga activitate de până acum a organizației, constând din înălțarea în aer a unui banner, două concerte pe stradă și împărțirea de flori cu ocazia Zilei Naționale.

În aceeași perioadă, avocații și juriștii ALIANȚEI NAȚIONALE PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI au finalizat proiectul de Constituție monarhică, care va fi făcut public la momentul potrivit.

ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI s-a aflat în tot acest timp și într-un continuu proces de formare de structuri în toate colțurile țării și în diaspora, ajungând în prezent la un număr de nouăsprezece filiale și sucursale județene funcționale, totalizând un număr total de peste o mie de aderenți.

Ca urmare a tuturor acestor eforturi și a voluntariatului fervent al membrilor și simpatizanților noștri, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI a devenit un reper în cadrul societății civile din România și nu numai, având legături cu numeroase coaliții de ONG-uri, asociații și fundații, între care putem nominaliza Platforma Unionistă Acțiunea 2012, Conferința Monarhistă Internațională, Clubul Monarhiștilor Clujeni și alte Cluburi ale Monarhiștilor din țară, Asociația România Vie etc. Diverși oameni politici au început să se raporteze la ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI, chiar dacă nu întotdeauna informațiile difuzate de ei sau de staff-urile lor au fost exacte sau corecte.

Cel de-al doilea congres este unui foarte important, dedicat atât consolidării interne și rafinării mecanismelor de extindere în continuare a ALIANȚEI NAȚIONALE PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI, cât și ajustării strategiei realităților curente din România și din lume.


Copreședinte A.N.R.M.


duminică, 24 august 2014

23 August 1944, seara: Proclamația către Țară a Majestății Sale Regelui Mihai I


   Iată textul original al proclamației adresate Țării de Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în seara zilei de 23 August 1944.





   „Români,

   În ceasul cel mai greu al datoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea Țării dela o catastrofă totală: eșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

   Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărîtă a Țării, de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americei. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice precum și starea de războiu cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului dela Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită.

   Români,

   Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s'ar împotrivi hotărîrii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței Poporului și este un trădător de Țară.

   Români,

   Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noui în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.

   Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarul impus prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupație străină.

   Români,

   De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.

   Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc, să pășim hotărîți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.

MIHAI I
Regele României



vineri, 22 august 2014

Actul de la 23 august 1944 povestit de Regele Mihai ca autor







Comunicat

Din partea Biroului de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai I

20 august 1990

(Publicat în revista „22”, nr. 34/ 7 septembrie 1990. A fost inclus (cu adnotări) și în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Gh. Buzatu (coordonator), București, Ed. Mica Valahie, 2002, p. 294-207, apud Traian Golea, Actul de la 23 august 1944 văzut de regele Mihai ca autor, Hallandale, Florida, Studii Istorice Românești, 2001.

Textul publicat pe blog mi-a parvenit prin bunăvoința d-lui Tudor Vișan Miu ).
,
 
Mistificarea istoriei este, poate, cel mai mare rău care s-a abătut asupra Țării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotească falsificare nu a dus, în mod direct, la moartea multora dintre compatrioții noștri, ea a avut, fără îndoială, ca rezultat distrugerea sufletului națiunii noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri și minciuni.

Nici unul din evenimentele istorice din viața poporului nostru nu a fost atât de falsificat ca Actul de la 23 august 1944. S-au produs munți de literatură în scopul de a povesti sau a inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas, în acea zi.
Dictatorii comuniști sperau astfel să-și facă o glorie prin asocierea numelui lor, chiar post-facto, cu acest ultim August al celui de al II-lea Război Mondial (în Europa). S-a găsit chiar unii care au sugerat că 23 August este o dată infamă, pentru că, în această zi, avalanșa comunismului s-a abătut asupra Țării noastre, condamnând România la aproape 45 de ani de sclavie.

Ca majoritatea falsificărilor istoriei, fie ele intenționate sau nu, aceste interpretări pornesc de la un grăunte de adevăr. Este cert faptul că dictatura comunistă a încercat să-și asigure legitimitatea față de națiune prin glorificarea zilei de 23 August. Și de asemenea, cum prea bine știm, este adevărat faptul că România a gemut sub călcâiul comunist timp de decenii după această dată. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că evenimentele de la 23 August 1944 trebuie considerate, în mod automat, ca fiind rele, prin simplul fapt că ele au fost manipulate de către regimul comunist. Cu atât mai puțin se poate considera că începutul dictaturii comuniste își are originea în acest domeniu.

N-a rămas nici un singur simbol al conștiinței naționale care să nu fi fost manipulat de către comunism. Unul dintre dictatori a întinat iubitul nostru tricolor cu emblema „Republicii Populare”. Celălalt dictator pretindea să se identifice cu Ștefan cel Mare. Dar poporul nostru, minunatul nostru tineret, au smuls această emblemă detestată de pe steagul nostru și au distrus portretele dictatorului, continuând însă să se închine memoriei lui Ștefan cel Mare și drapelului nostru național. În același fel, se cuvine acum să privim evenimentele din August 1944 în lumina lor adevărată, curățându-le de minciună și de falsificări grotești.

Cei care încearcă cu tot prețul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să sugereze că, de fapt, am anticipat înfrângerea Armatei noastre. Ei pretind că ar fi putut, chipurile, să reziste pe linia Galați – Nămoloasa și că, astfel, s-ar fi putut evita invazia Armatei Roșii în Țara noastră și subjugarea României de către Uniunea Sovietică.

Evident, nimeni nu poate cred cu seriozitate că soldații noștri, oricât ar fi fost de devotați ideii de libertate, ar fi putut rezista, mult timp, forțelor mult superioare ale Uniunii Sovietice, ale Statelor Unite și Marii Britanii. Poate crede cineva că armata care a pustiit totul în drumul ei spre Berlin în anul ce a urmat (1945), ar fi avut intenția să cruțe România? Evident că nu, și aceste teorii vin doar ca să întărească vechiul nostru proverb: „După război, mulți viteji se arată”. În realitate, soarta României era clară și neomenoasă și fusese pecetluită prin intervenția multor factori externi și cu totul în afara posibilității noastre de control.

Primul dintre acești factori a fost hotărârea Marii Britanii și a Statelor Unite de a tergiversa deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vestul Europei. Aceasta a făcut ca întreaga Europă de Est, deci și România, să cadă pradă Armatei Roșii.

Al doilea factor a fost hotărârea Aliaților apuseni de a plasa țările din estul Europei în sfera de influență și de control a Uniunii Sovietice. Nici o țară din estul Europei nu a putut scăpa de acest destin, indiferent de poziția pe care a avut-o în timpul războiului; Ungaria a fost aliata Germaniei naziste până în ultimul moment, căzând sub control comunist; Bulgaria care a încercat să-și declare neutralitatea a avut parte de aceeași dictatură; în fine, chiar și Polonia și Cehoslovacia, cele două state care au primele victime ale agresiunii hitleriste și față de care Apusul avea o datorie morală adâncă au fost, în mod egal, supuse terorii roșii ce a urmat războiului.

Abandonată zonei de influență sovietică, România nu putea nicidecum spera la o soartă mai bună. Cu toate acestea, încă din 1943, toți conducătorii politici ai Țării noastre au făcut eforturi pentru a evita această soartă care, de abia mai târziu am putut să ne dăm seama, nu putea fi evitată. Au avut loc negocieri secrete cu Forțele Aliate la Cairo, iar prin discuțiile de la Stockholm, Antonescu a încercat să afle termenii Uniunii Sovietice pentru încheierea unui eventual armistițiu. Uniunea Sovietică, însă, nu a precizat acești termeni și situația Țării noastre se înrăutățea din zi în zi. Pe frontul rusesc, Armata noastră pierduse nu mai puțin de 25 de divizii; populația era terorizată de bombardamente continue (iar) trupele sovietice trecuseră deja Nistrul.

Împreună cu reprezentanții partidelor noastre politice, am luat hotărârea de a chema în audiență pe Mareșalul Antonescu în ziua de 26 August, pentru a-l face să înțeleagă nevoia unui armistițiu imediat. În seara zilei de 22 August am aflat că Mareșalul urma să părăsească Bucureștiul. Neputând lua contact cu șefii partidelor, l-am invitat, totuși, pentru a discuta cu el în ziua de 23 August. I-am atras atenția asupra situației disperate de pe front și necesitatea imperativă a unui armistițiu imediat. Împotriva oricărei evidențe, Antonescu a refuzat, susținând că îi poate înfrânge pe sovietici în Carpați. A refuzat, de altfel, și sugestia mea ca el să-și dea demisia, permițând astfel formarea unui guvern capabil să negocieze un armistițiu. Nu: Mareșalul dorea să-și respecte cuvântul dat lui Hitler, continuând până la sfârșit. Confruntat cu această situație, fără ieșire, m-am văzut nevoit să dau ordinul de arestare a lui Antonescu.

S-a încercat, de asemenea, denigrarea Actului de la 23 August, spunându-se că ar fi deschis drumul comunismului în România. Natural, și această sugestie, făcută tot post-facto, nu ține seama de adevărul istoric. Încă din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Titel Petrescu, cei trei oameni politici ale căror partide au obținut în ultimele alegeri libere din România nu mai puțin decât 95% din numărul voturilor, m-au îndemnat să găsesc o soluție care să salveze România, să evite situația prin care Țara noastră ar fi devenit un cumplit câmp de bătălie.
După declarația lui Molotov din 1944, am căzut cu toții de acord să trimitem emisari la Înaltul Comandament al Forțelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntați cu prima condiție a Aliaților: includerea în coaliție a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comuniștii au delegat pe Lucrețiu Pătrășcanu, un intelectual marxist, cu care se putea totuși avea un dialog. Și tot Aliații apuseni au fost cei care ne-au declarat net că negocierea armistițiului nu poate fi făcută cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietică.

Toți oamenii politici din România s-au văzut atunci nevoiți să accepte acest imperativ, fără a avea cea mai mică iluzie în ceea ce priva intențiile reale ale comuniștilor. De aceea, una din primele mele griji în acele zile de August a fost să evit vidul de putere sau un punct slab care să dea ocazia unui partid politic care să fie avantajat în dauna celorlalte.

În prima mea proclamație către Națiune, am anunțat reintroducerea Constituției de la 1923, cel mai democratic document cunoscut în Țara noastră până la momentul de față. De asemenea, am alcătuit un guvern interimar care să nu depindă, în mod absolut, de nihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Monarhie_constitu%C8%9Bional%C4%83ci una dintre grupările politice. Cele trei principale sarcini ale acestui guvern erau negocierea armistițiului, administrarea eficace a Țării și pregătirea ulterioară a alegerilor libere. Actul de la 23 August avea ca scop pregătirea terenului pentru edificarea unei Românii democrate și independente, și nu a așa-zisei „Republici Populare”.

Tratatul de la Yalta și prezența trupelor sovietice au dus, însă, la un rezultat cu totul diferit. Nu am putut niciodată crede că, la Yalta, România a fost „vândută” de către apuseni Uniunii Sovietice. A fost un proces extrem de subtil care, în cele din urmă, a făcut ca nici Marea Britanie, nici Statele Unite să nu câștige ceva. Punctul lor de vedere a fost mult mai simplist: trupele sovietice controlau deja jumătatea continentului. Stalin trebuie să se simtă în siguranță. El trebuia cooptat în sistemul de securitate mondială și promisiunile lui că va instala sisteme democratice trebuiau crezute.

Dar în loc de un sistem democratic, am fost forțat să accept guvernul lui Petru Groza și al complicilor săi comuniști, și în loc ca România să fie considerată membră a națiunilor aliate, ea a fost tratată ca țară ocupată. Timp de cinci luni am refuzat să semnez orice decret al acestui guvern ilegal (august 1945 – ianuarie 1946, n.n.), și în cei doi ani în care am rămas în Țară, am protestat vehement împotriva devastărilor, terorii, crimelor și tuturor celorlalte infamii comise de Armata Roșie și de colaboratorii ei. Totul, însă, a fost zadarnic: soarta Țării noastre fusese pecetluită cu mult înainte.

Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm adevărul: inițiatorii Actului de la 23 August l-au săvârșit exclusiv în interesul patriei, chiar dacă prin aceasta își periclitau propria lor existență. Noi am sperat să scurtăm calvarul României și să scoatem Țara dintr-un război în care nu exista nici cea mai mică speranță de victorie, indiferent de cursul pe care acest război l-ar fi putut lua. În cele din urmă, România a contribuit la victoria Aliaților împotriva Germanii naziste și Armatei române i-a revenit menirea de a elibera pământul nostru strămoșesc al Transilvaniei. Faptul că am fost trădați la Conferința de Pace de la Paris și că am fost subjugați nu a putut fi împiedicat, cum nu a putut fi împiedicată tragedia Cehilor, a Slovacilor sau a Polonezilor.

S-a insinuat uneori că l-am îndepărtat pe Antonescu de la putere din motive dictate de o animozitate pe care i-o purtam. Este un neadevăr flagrant. Niciodată nu voi putea uita noblețea uneia dintre primele măsuri luate de Mareșal după venirea sa la conducerea Statului, și anume invitarea mamei mele de a reveni în Țară din exilul ei. Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever și, uneori, orgolihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Monarhie_constitu%C8%9Bional%C4%83os, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român. Am fost într-adevăr spionat de agenții săi, iar colaboratorii lui aveau prea puțin respect pentru drepturile constituționale ale românilor, dar un monarh constituțional nu poate fi influențat de interesele sale personale, nici nu poate asista cu pasivitate la tragica prăbușire a patriei sale, doar pentru că însuși conducătorul armatei considera aceasta o problemă legată de „onoarea” sa personală. Monarhul Constituțional reprezintă pe toți românii și le apără interesele. În fața unor asemenea responsabilități, considerentele de ordin personal nu contează.

Este totuși necesar ca personalitatea lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenție și este dincolo de orice îndoială faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de-a face cu ideea de justiție. Comportarea demnă a lui Antonescu merită admirația românilor. Iuliu Maniu l-a caracterizat pe Mareșal drept „adversar, nu dușman”. Și Antonescu a rămas până în ultima clipă Român credincios. Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană și pentru mine: dacă aș fi consimțit să-l grațiez, aș fi fost înfierat „nazist”; dacă, însă, i-aș fi refuzat grațierea, aș fi fost considerat lipsit de „patriotism”. Mareșalul a înțeles bine această dilemă și de aceea a refuzat să facă cerere de grațiere.

A fost o situație de mare complexitate, în care tragediile personale se împleteau în marea tragedie națională și curajul soldaților și a tuturor cetățenilor se alătura de bucuria lor că, în fine, se va face pace și că democrația nu va întârzia să se instaureze. Dar, într-un singur an, toate aceste speranțe s-au spulberat, idealurile ne-au fost zdrobite, anihilate de regimul comunist.

Pentru Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu și o mână de oameni care au reprezentat Partidul Comunist Român de la sfârșitul războiului, manipularea semnificației Actului de la 23 August reprezenta modalitatea ideală de a dobândi legitimitate în ochii națiunii. Dar, în cele din urmă, toate eforturile lor au dat greș: poporul român s-a dovedit capabil de a face distincția între adevăratul patriotism și cel elaborat de Academia „Ștefan Gheorghiu”.

Hotărârea recentă de a declara ziua de 1 Decembrie zi națională a României este binevenită, căci ea poate reflecta unitatea noastră spirituală și autentica noastră identitate națională. Totuși, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a Actului de la 23 August. El a oglindit dorința noastră de a denunța temporara alianță cu dictatura și alianța străină de ființa patriei noastre.

Prin Actul de la 23 August, au fost salvate zeci, poate sute de mii de vieți care ar fi fost sacrificate zadarnic, și chiar după cifre furnizate de germani, s-a scurtat cu cel puțin șase luni al II-lea război mondial. Cei care susțin astăzi că trebuie să „revenim la Europa” nu trebuie să uite că acesta a fost exact scopul Actului de la 23 August. Cei care ne cer astăzi să restabilim democrația trebuie să-și amintească că aceasta este exact ceea ce România s-a străduit să realizeze deja în 1944. În August 1944, România și-a adus tributul la ctitorirea Lumii Libere și, de atunci, așteaptă încontinuu reciprocitate din partea restului Europei.


Mihai, R.