joi, 27 noiembrie 2014

1 Decembrie 1918: cum a fost creată România unită, sub domnia Regelui Ferdinand Întregitorul


   Data de 1 Decembrie, care se apropie, este un prilej foarte bun ca să ne amintim, mai în detaliu, cum a luat naștere România Mare, unită. Evenimentul s-a produs în 1918, în contextul politic deloc simplu al Primului Război Mondial, sub domnia celui de-al doilea Rege al Românilor:   Ferdinand I, pe care națiunea îl pomenește, de atunci, ca „Întregitorul”.

   Deși adevărata Zi Națională a României, ziua apariției Statului Român modern pe harta lumii, este 10 Mai (o dată a cărei semnificație este ținută, încă, voit în penumbră), Marea Unire de la 1 Decembrie reprezintă o sărbătoare de maximă importanță în istoria națională, cu nu mai puține conotații regale.

   Nefiind specialist in istorie, nu îndrăznesc să povestesc eu însumi, cu cuvinte proprii, acest capitol glorios al trecutului național. Însă, mai ales pentru vizitatorii mai tineri ai acestui blog, adevărul trebuie spus, mereu și răspicat. Și cine ar putea face-o mai bine decât un mare istoric? Reproduc, deci, un scurt fragment din monumentala lucrare a profesorului Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, apărută în perioada interbelică la „Editura Cugetarea - Georgescu Delafras. Pe volumul din care voi cita mă bucur de privilegiul de a avea un autograf al fiului autorului, acad. Dinu C. Giurescu:  un autograf primit tainic și cu emoție în martie 1986, sub plin regim comunist, pe vremea când eu eram elev. Tot de atunci îmi dăinuie în amintire și îndemnul domnului profesor, care, înainte de a scrie, pe prima pagină, câteva cuvinte despre tatăl său, a deschis volumul și a privit gânditor, câteva secunde, capitolele ultime, cele legate de Regii României. „Să ai mare grijă de cartea asta, măi băiete” - mi-a spus, privindu-mă atent - „că e ediția aia veche, cea în care nu au apucat comuniștii să bage foarfeca”.

   Așa am făcut, domnule profesor! Și azi țin cartea, la loc de preț, în biblioteca mea. Între timp, comuniștii despre care vorbeați au dispărut (oare?), iar Regele nostru se află în Țară, în mijlocul Românilor, împreună cu succesorii Săi. Mai trebuie doar ca noi să găsim înțelepciunea și puterea de a afirma, neciuntit, tot adevărul, pentru a putea fi din nou liberi - așa cum ne îndeamnă, mereu, Majestatea Sa.

   Iată, eu povestesc chiar aici, azi, pentru cei mai tineri ca mine, prin cuvintele părintelui Dvs., un fragment mic din acea moștenire de Adevăr pe care mi-ați încredințat-o atunci, cu voce tremurândă, în 1986...



Regele Ferdinand I
și războiul pentru întregirea neamului


Adunarea națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia, în ziua de 18 Noemvrie (1 Decemvrie) 1918, decretează unirea acestor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii, cu România”.
(Rezoluția Adunării Naționale dela Alba-Iulia, 1 Decemvrie 1918).

  Regele Ferdinand I. Războiul mondial. În momentul când regele Ferdinand I s'a suit pe tron (27 Septemvrie/10 Octomvrie 1914), Europa era în plin războiu. El izbucnise din cauza antagonismului dintre interesele economice și politice ale marilor puteri, antagonism care luase, în ultimul deceniu, forme tot mai vizibile. Scânteia care a aprins focul a fost atentatul dela Sarajevo, întâmplat la 28 Iunie 1914, în care arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa, au căzut uciși de gloanțele unui tânăr Sârb. Guvernul dela Viena ceruse celui din Belgrad – în urma acestei crime – satisfacție; condițiile sale însemnau însă, de fapt și de drept, desființarea independenței Serbiei. În cazul când nu se îndeplineau toate aceste condiții, armata austro-ungară urma să intervină. Rusia, pentru a nu lăsa să fie sdrobit statul slav din Balcani, al cărui protector era, mobiliză; Germania, care credea că a sosit momentul de a-și realiza revendicările sale, îndemnă guvernul dela Viena să nu cedeze și mobiliză și ea. Ceea ce avu drept urmare mobilizarea Franței, apoi a Angliei și izbucnirea războiului. Se formară astfel două grupuri de puteri în luptă: de o parte Franța, Anglia, Rusia (Tripla Înțelegere) împreună cu Belgia – al cărei teritoriu fusese invadat de armatele germane – și Serbia, de partea cealaltă Germania și Austro-Ungaria (Puterile Centrale). Noi eram legați de aceasta din urmă, încă din 1883, printr'un tratat secret de alianță ce fusese determinat de primejdia rusească; oamenii noștri politici, întruniți într-un consiliu de coroană încă de către Regele Carol I, la 3 August 1914, socotiră însă că nu e cazul să intrăm în luptă alături de ele. Într'adevăr, nu Puterile Centrale fuseseră cele atacate, ci ele atacaseră. De aceea, România păstră, în primii doi ani ai războiului mondial, neutralitatea armată adică, având oștirea concentrată, nu merse nici cu unii, nici cu alții. Opinia noastră publică cerea totuși să atacăm pe Unguri, pentru a desrobi pe frații din Ardeal; alții, mult mai puțini la număr, doreau războiul împotriva Rușilor, spre a lua Basarabia. Între timp, Turcia (23 Noemvrie 1914) și apoi Bulgaria (10 Septemvrie 1915) intrară în luptă alături de Germania, iar Italia (23 Mai 1915) alături de Franța. 

  Regele Ferdinand I, în momentul când se suise pe tron, spusese că va fi „bun Român” și faptele sale au dovedit-o cu prisosință. El înțelese dorința adâncă a poporului care cerea să trecem Carpații și o urmă; la 14/27 August 1916, noi declararăm războiu Austro-Ungariei. Șeful Guvernului, Ion I. C. Brătianu (vezi fig. 184) încheiase cu puțin timp mai înainte, un tratat secret cu Puterile Înțelegerii prin care ni se asigura, la încheierea păcii, Ardealul, Bucovina și Banatul întreg.

Fig. 184 - Ion I.C. Brătianu. Fotografie din ultimii ani ai vieții (D.P.)

 Războiul pentru întregirea neamului. Prima parte. Ostașii noștri trecură cu mare avânt peste munți și ocupară Făgărașul, Brașovul, Secuimea, înaintând până dincolo de Toplița, până aproape de Sighișoara și până la marginea Sibiului; în câteva săptămâni, a treia partea Transilvaniei era cucerită. În schimb însă la Turtucaia o armată a noastră, rău condusă și insuficient înarmată, fu copleșită de forțele superioare ale dușmanului și distrusă. Rușii, care făgăduiseră să ne trimeată forțe îndestulătoare pentru apărarea Dobrogei, nu-și ținură cuvântul, așa încât trebuirăm să luăm în acest scop, trupe din Transilvania. Dușmanul fu oprit pe linia Amzacea-Topraisar, unde ostașii noștri luptară cu mare vitejie; el era să fie chiar înconjurat și sfărâmat, deoarece generalul Alexandru Averescu trecuse Dunărea, în spatele lui, pe la Flămânda; tocmai atunci însă, se produse și atacul trupelor germane în Transilvania. Foarte bine înarmate, cu numeroase mitraliere și tunuri de toate calibrele, aceste trupe siliră pe ostașii noștri, în urma unor lupte grele, să se retragă pe linia munților. Aci au rezistat mai bine de o lună, respingând toate atacurile dușmanului; încercările lui de a ne rupe frontul pe valea Trotușului, la Predeal, la Dragoslavele și pe valea Jiului dădură greș. Pe valea Jiului, el trebui chiar să se retragă în grabă, pierzând 27 de tunuri, 55 de mitraliere, mult material de războiu și 2400 de prizonieri. Orașul Târgu-Jiu fu apărat cu acest prilej de populație – bătrâni, femei, copii – până sosiră trupele noastre.

   Văzând că nu poate răzbi prin munți, dușmanul își spori atunci sforțările pe frontul de sud, în Dobrogea, unde, inferiori numericește și neajutați de Ruși, trebuirăm să părăsim Constanța și Cernavodă (podul de peste Borcea fu svârlit în aer). Urmă, apoi, la începutul lui Noemvrie, un nou atac al Germanilor la Jiu; de data aceasta, ei izbutiseră să-și deschidă cale și coborîră în spre Craiova. Pe de altă parte, o nouă armată dușmană, sub conducerea vestitului general Mackensen, trecu Dunărea pe la Zimnicea. Strânși între două focuri, noi ne retraserăm spre răsărit; în apropierea Bucureștilor, pe Argeș, avu loc o nouă luptă care, la început, părea că ne va aduce biruința – luaserăm un număr însemnat de prizonieri - ; ea fu pierdută însă până la urmă, din cauza nepriceperii unui general care a și fost pedepsit pentru aceasta, și capitala căzu în mâinile dușmanului. Oastea noastră își continuă retragerea, distrugând sondele și dând foc rafineriilor de petrol; în primele zile ale lui Ianuarie 1917, frontul se stabiliză în sudul Moldovei, pe linia Siretului și de-a lungul Dunării și a brațului Sf. Gheorghe.

   În această parte dintâi a campaniei au căzut eroic Lt.-Colonelul Poenaru-Bordea, pe când străbătea cu trupele sale trecătoarea Branului (vezi și fig. 185), apoi generalul Praporgescu, în timpul luptelor dela Olt și colonelul Dragalina, în urma rănilor căpătate în lupta dela Jiu, când au fost respinși Germanii. La Turtucaia, au căzut, făcându-și datoria, mulți ofițeri de ai noștri; printre ei căpitanul Feraru care a tras cu tunurile până când dușmanul a năvălit în baterie.

Fig. 185 - Castelul dela Bran păzind trecătoarea principală de altă dată, din munți, aceea care duce dela Câmpulung la Brașov (D.P.)

Partea a doua. Biruințele dela Mărăști și Mărășești. După o iarnă grozavă, în care tifosul exantematic se adăogă celorlalte nenorociri ale războiului, oastea noastră se refăcu. Misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ne fu de mare ajutor în această privință. Primiserăm arme noui și munițiuni din Apus; încrederea renăscuse; ofițerii și soldații așteptau ziua să dea iarăși piept cu dușmanul. Ea sosi la 11/24 Iulie 1917 când armata a doua, sub comanda generalului Averescu, sparse frontul german, la Mărăști, în județul Putna și izbuti să ocupe 30 de sate și să ia 3200 de prizonieri, 40 de tunuri, 52 de mortiere de tranșee și de mitraliere și un imens material de războiu (vezi și fig. 186). 

Fig. 186 - Regele Ferdinand (așezat) împreună cu generalii Averescu și Văitoianu la un post de observație, pe front, în Moldova, în vara lui 1917 (M. M.)

Odată cu această ofensivă, trebuia să se producă și a doua, pe Siret; aci însă, trupele rusești, sub influența ideilor revoluției care izbucnise la ei în țară cu câteva luni înainte (Martie 1917), nu voiră să mai lupte; astfel, și atacul nostru trebui să se oprească. Se produse, în schimb, un puternic contra atac german; Mackensen voia să rupă frontul și să ocupe repede întreaga Moldovă. Luptele cele mai crâncene avură loc la Mărășești și culminară în ziua de 6/19 August 1917. Deși mult mai puțini la număr (5 divizii față de cele 12 dușmane) și deși Rușii părăsiseră din primul moment tranșeele (numai artileria lor ne-a ajutat întru câtva), totuși ostașii noștri, conduși cu destoinicie de generalul Cristescu mai întâi, de generalul Eremia Grigorescu apoi, izbutiră să oprească puhoiul german. În același timp, dușmanul era respins și la Oituz, după o serie întreagă de lupte grele. Biruințele dela Mărăști și Mărășești arătară din nou lumii valoarea armatei românești, vitejia și spiritul ei de sacrificiu (vezi și fig. 187)

Fig. 187 - Mormântul Ostașului Necunoscut. Parcul Regele Carol I, București, în fața Muzeului Militar (D. P.)
(N.R. - Epitaful scris pe piatra funerară: „Aici doarme fericit întru Domnul OSTAȘUL NECUNOSCUT, săvârșit din viață în jertfă pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihnește pământul României întregite. 1916-1919

   Din nefericire însă, frontul nostru era în strânsă legătură cu acela al Rușilor. Iar Rușii nu mai voiau să lupte; revoluția, devenită în Octomvrie 1917, sub conducerea lui Lenin și Trotzki, revoluție comunistă, adusese cu ea descompunerea armatei; regimente întregi plecau de pe front; disciplina dispăruse; ofițerii erau degradați sau omorîți. În aceste condiții, Rușii încheiară întâi un armistițiu cu Puterile Centrale iar curând după aceea, pacea dela Brest-Litovsk. Urmarea fu ocuparea Ucrainei, până la Odesa, de trupele germane și austriace. Înconjurați din toate părțile, neavând niciun sprijin de nicăieri, trebuirăm și noi să încetăm războiul. Prin tratatul dela București (condițiile principale fuseseră stabilite la Buftea), semnat la 24 Aprilie/7 Mai 1918, dar pe care regele Ferdinand nu l-a ratificat niciodată, ni se lua Dobrogea și o fâșie de-a- lungul munților, în suprafață de 5600 de kilometri pătrați, cuprinzând vârfurile dominante și 170 de sate cu o populație curat românească de 150.000 de suflete. Tot deodată, ni se impuneau condiții economice foarte grele. Industria, comerțul, finanțele erau supuse controlului german; petrolul intra în mâna lor, șantierele dela Dunăre erau luate cu o chirie infimă pe 99 de ani. Statul român trebui să ia asupra sa și emisiunea de hârtie monetă în valoare de 2 miliarde 175 milioane lei aur, pe care o făcuseră Germanii în teritoriul ocupat, bonurile de rechiziție ale acestora (1 miliard) precum și despăgubirile pentru pagubele și stricăciunile aduse persoanelor și bunurilor (1 miliard 900 de milioane).

   Dar acest tratat nu mai avu când să fie aplicat, deoarece cumpăna războiului, pe celelalte fronturi de luptă, se aplecă în favoarea aliaților noștri. Bulgarii, bătuți în Macedonia de către generalul Franchet d'Esperey, cerură pace; armata austro-ungară, în descompunere, părăsi frontul italian; cea germană, împinsă necontenit îndărăt, în Franța, trebui să ceară și ea încetarea ostilităților (29 Octomvrie/11 Noemvrie 1918).

   Mobilizată pentru a doua oară (28 Octomvrie/10 Noemvrie) oastea noastră trecu din nou în Ardeal, în timp ce regele Ferdinand și regina Maria reintrau, în mijlocul unui entuziasm de nedescris, în Bucureștii eliberați. 


   Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Ardealului. Revoluția rusească pe lângă tot răul pe care ni l-a făcut în timpul războiului, a avut pentru noi însă și o parte foarte bună: a dat putință Moldovei dintre Prut și Nistru să se reîntoarcă la sânul patriei-mume. Pe temeiul principiului că fiecare popor să hotărască singur asupra soartei lui, se constitui mai întâi o Republică moldovenească; la 24 Ianuarie 1918, ea se proclamă „slobodă, de sine stătătoare și neatârnată” iar la 27 Martie/10 Aprilie 1918, Sfatul Țării adică adunarea deputaților acestei republici proclamă alipirea ei pentru totdeauna la regatul României. În fundul prăpastiei în care căzusem (era tocmai vremea când se pregătea tratatul dela București), unirea Basarabiei fu raza de lumină vestitoare a unor vremuri mai bune.

   Iată textul rezoluției prin care – cu 86 de voturi pentru și 3 contra – Sfatul Țării hotărî unirea cu România: „În numele poporului Basarabiei Sfatul Țării declară: Republica democratică moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”.

   Întregirea neamului începu tocmai din latura unde ne așteptasem mai puțin. În curând, ea urmă însă pretutindeni. Într'adevăr, sfârșitul anului aduse prăbușirea monarhiei austro-ungare. Pe temeiul aceluiași principiu pe care îl aplicaseră frații lor dintre Prut și Nistru, Moldovenii din partea de sus a țării, din Bucovina, se întruniră și proclamară, la rândul lor, în ziua de 15/28 Noemvrie 1918, „unirea necondiționată, și pentru vecie, cu regatul României”. Iar trei zile mai târziu, la 18 Noemvrie/1 Decemvrie, în cetatea care văzuse pe Mihai Viteazul biruitor și pe Horia tras pe roată, în Alba-Iulia, se strânseră reprezentanții poporului românesc din Transilvania, din Maramureș, din Crișana și din Banat și, într'un glas, hotărîră unirea, proclamând ca rege pe Ferdinand I. Astfel neamul nostru fu iarăș întreg, la un loc; dreptatea noastră, udată cu sânge și lacrimi, birui.

   Încă la 5/18 Octomvrie 1918, deputatul ardelean Al. Vaida-Voevod citi în Parlamentul din Budapesta o declarație prin care anunța că Românii din monarhia habsburgică vor hotărî singuri asupra soartei lor.

   Rezoluția de unire a Bucovinei a fost votată nu numai de reprezentanții populației românești dar și de aceia ai populației germane și polone. De asemenea, rezoluția de unire a Ardealului, votată la Alba-Iulia, a fost urmată de o alta a Sașilor care, la Mediaș, la 8 Ianuarie 1919, au recunoscut și ei marele act. Chiar și populația germană de dincolo de hotare, din Bikiș-Ciaba (Ungaria de astăzi) a cerut să fie alipită României.

HARTA: Pământul românesc între 1821 - 1927


Toate drepturile asupra textului și fotografiilor aparțin editurii și autorilor.


marți, 11 noiembrie 2014

Corneliu Coposu: comemorarea trecerii la cele veșnice






Se împlinesc azi, 11 noiembrie 2014, 19 ani de la dispariția Seniorului.

Să ne aducem aminte:

„Cerne, Doamne, liniștea uitării
Peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credință
Și rodește roua îndurării.


Răsădește dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și aşterne peste munţi de zgură
Liniștea, uitarea și seninul."


Corneliu Coposu - „Rugă”, poezie compusă în închisoare


Îl puteți asculta pe Senior recitând el însuși această poezie, aici:




Iată și Mesajul Regal, difuzat cu ocazia înmormântării sale:



În acel moment, regimul român postdecembrist nu a permis participarea Majestății Sale Regelui Mihai la înmormântare, mesajul fiind transmis de la Versoix, Elveția. Totuși, după revenirea în Țară, Familia Regală a dorit să păstreze un moment de reculegere la mormântul Seniorului, într-o vizită privată.

Fotografiile și secvențele video nu-mi aparțin; toate drepturile autorilor lor, cu mulțumiri respectuoase din partea mea.


miercuri, 22 octombrie 2014

De ce „votez” monarhia la prezidențiale


   Preiau aici cele spuse (video) de dl. Cristian Bădiliță la cel de-al doilea congres al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM). Aceasta este o poziție pe care, în nume personal, mi-o însușesc, chiar dacă Alianța, ca organizație, nu recomandă membrilor săi să voteze cu un candidat sau altul la alegerile prezidențiale din 2014.

Monarhiști, PARTICIPAȚI MASIV la alegerile prezidențiale și scrieți pe buletinul de vot cuvântul MONARHIE.




   Iată ce spune dl. Bădiliță (și pe Facebook, aici):


De ce votez monarhia la prezidențiale

  1. Republica s-a instaurat în România la inițiativa și sub presiunea marelui dictator sovietic Stalin. Cum bine se știe, Regele Mihai a fost obligat să abdice prin șantaj: dacă nu ar fi semnat actul de abdicare, o mie de studenți ar fi fost executați. Voinţa poporului nu a fost consultată asupra schimbării de regim.
  2. În România, republica este echivalentă cu regimul criminal comunist și cu regimul mafiot postcomunist.
  3. Primul președinte al republicii a fost dictatorul Nicolae Ceauşescu. El a rămas modelul președinților ulteriori.
  4. Instituţia prezidențială nu are legitimitate în România. Este injust ca președintele unei republici de origine comunistă să uzurpe locul deținut, de drept, de Casa Regală a României.
  5. Ca monarhiști și patrioți români, refuzăm să finanțăm din impozitele noastre o campanie republicană de origine comunist-sovietică.
  6. Partidele politice, Parlamentul, Senatul sunt forțe politice și instituții legitime, normale. Singura instituție nocivă și nelegitimă, care trebuie să dispară din România, este instituția prezidențială.
  7. Monarhiştii români nu vor boicotarea alegerilor prezidenţiale. Ei vor participa MASIV şi vor scrie pe buletinul de vot cuvântul MONARHIE. Toţi românii care au convingeri monarhiste sunt îndemnaţi să voteze în acest sens, pentru a șterge, printr-un simplu gest de demnitate personală, rușinea istorică din decembrie 1947
  8. Fiecare campanie republicană a prezidențialelor costă sume uriașe, suportate de contribuabili. Doar pentru campania din 2014 ministerul de interne a primit 166.778.000 lei. Aceşti bani ar putea fi folosiți în scopuri cu adevărat utile. Revenirea la Monarhie ne-ar aduce economii inclusiv la capitolul financiar.

Vedeți și Manifestul Regal, o bună argumentare a necesității monarhiei în România.


sâmbătă, 18 octombrie 2014

Despre democrație și monarhie





„... poporul român stă drept în fața lui Dumnezeu, într-un moment al istoriei lui care-l poate duce pe drumul continuării suferințelor sau pe drumul mântuirii. Nu depinde decât de hotărârea și priceperea lui să aleagă între bine și rău, între stagnare și evoluție, între comunism și democrație. Cei ce nu vor nici binele patriei, nici binele nostru, pun față în față, ca pe două realități potrivnice, monarhia și democrația. Realitatea este că, și acum și în viitorime, monarhia constituțională reprezintă sprijinul cel mai sigur al democrației. Monarhia constituțională s-a născut din dorința românilor de democrație. Ea este și va continua să fie apărătoarea drepturilor istorice la libertate și demnitate.”  Majestatea Sa Regele Mihai I al României  

Acesta este un fragment din volumul „Nimic fără Dumnezeu - Noi convorbiri cu Mihai I al României”, de Mircea Ciobanu, apărut în 1992 la Editura Humanitas.


Mulțumesc d-nei Marilena Rotaru pentru a-mi fi semnalat acest citat! Foto credit: B&B Helios.



miercuri, 8 octombrie 2014

Nicolae Iorga: „Dumineca încoronării”



   Mi-au parvenit, prin bunăvoința d-lui Teodor Iliescu, câteva fotografii scanate după un text istoric al profesorului Nicolae Iorga, apărut în „Calendarul Ligei Culturale pe anul 1923”. Textul se numește „Dumineca încoronării” și reprezintă mărturia unui martor ocular la ceremonia încoronării Majestăților Lor Regele Ferdinand și Regina Maria, la 15 octombrie 1922, în Catedrala de la Alba Iulia.


   Îmi face plăcere să pot pune acest text în mediul digital, redându-l cititorilor. M-am străduit ca versiunea digitală să fie cât mai aproape de cea tipărită, pentru a păstra frumusețea ediției originale.





Dumineca încoronării



   Picură de ploaie pe dealurile de la Alba-Iulia, și negurile se scarmănă de pădurile depărtaților Munți Apuseni. Spre Alba-Iulia, în care s'a frămîntat praful a trei civilisații, dintre care două, cea dacică și cea romană, sînt ale noastre, iar cea maghiară, care s'a isprăvit, e făcută totdeauna cu sudorile și une ori cu sîngele nostru, din satele ardelenești vin pelerinii-țerani ai încoronării.

   Puteau veni și mai mulți, căci aceasta e o serbare a poporului și ar putea fi, cu toate necesarele măsuri de pază, și o serbare populară. Dar atît de puțin s'a văzut mîndrul port al văilor noastre, care ar fi trebuit să fie înfățișate întregi, din fundul Bucovinei până la Dunăre și de către Tisa până în apele Nistrului, prin cei mai aleși represintanți ai nației în cele mai pitorești din costume ! Ici și colo veșmîntul alb și negru al Sibiului : altfel mai mult lume de prin prejurul orașului, cu cîteva steaguri. Brîul roșu, brîul albastru, cingătorile de luptă ale Romînimii din Ardeal contra atîtor asupriri, se vedeau doar din cînd în cînd. Și cît am așteptat peste zgomotosul << Ura >> al soldaților acel inimos << Trăiască >> al Ardelenilor în care sună toată generositatea și tot avîntul rasei !

   De ce a fost așa ? De ce în locul unei nații s'a văzut numai o mulțime ? De ce din toate satele Romînimii nu s-a revărsat atîta lume cît să nu mai simți caracterul străin al acestui tîrg așa cum a dat Dumnezeu ? Nu s'au luat de oficiali măsurile care de sigur se puteau lua ? S'a dus din partea unor nemulțămiți cari nu știu unde să se oprească nemulțămirile, nici măcar încotro să se îndrepte, o campanie de îndepărtare asupra căreia nu poate cădea o destul de grea osîndă ? Sau poate mijloacele de transport au lipsit ? N'aș putea-o spune, dar e păcat că fiorul pe care de atîtea ori l-am simțit noi în timpul serbărilor n'a trecut, pentru incalculabile urmări, asupra acestei întregi lumi țerănești !

*

   Spre ceasurile nouă, invitații se adună în biserică ale cării înnalte bolți sînt frumos luminate, cu singura escepție a catapetesmei, care a rămas neagră, pentru a se vădi mai bine picturile, mi se spune, dar se putea fără această notă de dură tristeță. Pe fondurile clare ori aurii se desfac marile figuri pe care cu un deosebit meșteșug le-a înfățișat un pictor cu știința tradiției, căci el e al treilea dintr'o dinastie de zugravi pentru biserici, d. Costin Petrescu.

   Lîngă fețele tinere ale ducelui de York și infantelui spaniol, buna privire senină a ducelui de Genova, alb, dar drept și plin de spirit ostășesc. Dar cine atrage mai mult căutăturile e mareșalul Foch. Acela a cărui metodică hotărîre și îndrăzneală în a da marea lovitură decisivă a salvat Europa de mulții ani de robie ce i se pregătiau de coaliția Centralilor, zdrobitorul fiarei germanice pornită în ultimul ei avînt turbat e, cu toată mustața-i albă, mai tînăr și mult mai vioiu de cum pare în chipurile obișnuite.

   În el nimic din acea trufie care trezia pretutindeni revolta contra generalilor lui Wilhelm al II-lea ; discret și simplu, fără nicio dorință de a se pune în evidență, mareșalul e tipul soldatului frances în ce are mai vrednic de admirație și de simpatie în același timp. Lîngă dînsul omul care a fost pentru noi o mare mîngîiere și un continuu îndemn, păstrătorul celor mai îndărătnice speranțe de victorie și prezicătorul zilelor bune care trebuie să vie : generalul Berthelot. Ni amintim o clipă de vremile acelea grele cînd puțin au crezut ca să se bucure azi atît de mulți.

   Sosesc domnițele, două din ele acum Regine ale unor țeri prietene. Aceia care era odată între noi fericita princesă Elisabeta apare în rochia ei de fir de aur, mai slăbuță și palidă, după nespusele ei suferinți fisice, dar tot așa de frumoasă și de blîndă cum am cunoscut-o cînd era o podoabă a acestei țeri, pe care și acum o iubește. Alături, mai sprintenă decît acum cîteva luni, cînd pleca, mireasă cu ochii plînși, la Belgrad, Regina Maria a Iugoslavilor, odată fiica de Rege romîn Mărioara.

   Ochii le urmăresc îndelung pe cele două surori care, așezîndu-se pentru a cruța sănătatea celei mai mari, îsi amintesc poate în convorbirea lor zilele bune gustate pe acest pămînt românesc al nașterii lor. Lîngă ele princesa Ileana, care, oriunde se va muta, va duce cu dînsa ceva din neamul nostru în însuși numele de poesie pe care-l poartă. În tot timpul serviciului divin gingașa soție a Principelui Moștenitor dă un exemplu de evlavie și de reservă.

   Urale anunță intrarea Regelui, Reginei și a fiilor Lor. Ele par a nu veni numai din rîndurile ostașilor, ci, adînci, cu îndelung răsunet, din fundul veacurilor care s'au zbuciumat și au pătimit ca să ajungem noi aici. Ferdinand al României e stăpânit de gînduri, și licărirea obișnuită de vioiciune și inițiativă a dispărut un moment din ochii Reginei. Ceremonia mistică prin care trebuie să treacă pentru a fi regi încoronați, purtînd și altfel decît în titlu <>, îi impresionează vădit.

   Mitropoliții a patru ținuturi românești, - Vladimir al Bucovinei fiind oprit de boală, - fac serviciul. În toată istoria neamului nostru nu s'au văzut vreodată ierarhii Țerii-Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei liturgisind împreună. Vlădicii de Roman, de Huși, de Rădăuți, de Argeș și de Rîmnic, locțiitorii Dunării-de-Jos și Buzăului, îi încunjură. Puternicul cor răspunde rugăciunilor în care dulceața tradiționalelor noastre armonii se unește cu dicțiunea mai aspră a școlii ardelene. În noile ectenii, pline de un frumos sentiment patriotic, lipsesc poate prea mult adînc emoționantele accente arhaice în care-ți pare că vorbește glasul înnăbușit al secolelor, și se găsesc prea des calificative și formule literare curente : stilul nostru bisericesc nu s'a format încă destul, n'a căpătat rostirile sale definitive.

   Episcopul săsesc Teutsch, încins cu cordonul albastru al << Coroanei Romîniei >>, e la dreapta lîngă Regele. Tot acolo un delegat al Patriarhiei constantinopolitane și, cu gluga-i neagră ascuțită, în aspru-i costum de schivnic, un episcop armean. Rabinul Niemirower e lîngă cei doi hogi, dintre cari unul, cu pronunțatul tip mongolic, poartă la turbanul alb dunga de fir și la gît gulerul înflorit în aur care-l arată șef religios al soldaților noștri musulmani.

   Și Biserica unită ? Biserica blăjeană care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea neamului din robia a cării sfărîmare se serbează astăzi ? Ea care prin scriitorii ei profeți a ținut înnaintea nației stîlpul de foc prin care s'a îndreptat în cursul lungii ei rătăciri prin pustie ? Această Biserică a cării legătură însăși cu vechea Romă a avut o singură îndreptățire : învierea amintirilor romane și întărirea noastră națională prin aceste amintiri ?

   Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru neam, a lui Samuil Clain, lui Gheorghe Șincai și lui Petru Maior, chiar a lui Șuluț, frate în 1848 cu ortodoxul Șaguna, după ușă, înțelegeți : după ușă, alături cu nunțiul, un prieten de sigur, dar căruia n'avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naționale, și alături și cu episcopul maghiar Majláth și cu clericii lui. Afară în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia care, religia atîtor milioane în România unită, cutează a fi și a voi să rămînă Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă... Dar de cînd Papa poruncește în afaceri naționale unei Biserici care întâiu e a noastră și apoi a lui, întru cît este afară de recunoașterea dogmei și de dreptul numirilor, și încă numai cu voia acestui Rege ofensat astfel ? Și cum ?, nu s'a găsit unul care să frîngă de genunchiu o cîrjă care nu s'ar putea păstra fără a jigni Rege și Popor în momentul supremei concentrări naționale ? Mult timp va apăsa asupra Bisericii unite amintirea acestei neiertate greșeli, care tinde a o isola de inima neamului nostru, care este una singură. O astfel de atitudine, cînd nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage și sancțiuni, căci niciun Stat n'are datoria de a susținea o Biserică în stare să-și iea în asemenea chestiuni directiva de aiurea.

*

   Se scot din altar coroanele : coroana de oțel a Regelui, simplă și aspră ca o zi de luptă, coroana de aur cu pietre scumpe a Reginei, croită după foarte vechi forme tradiționale culese pe păreții bisericilor. Se desfășură mantiile strălucitoare de aurării. Pe mîni de înnalți demnitari și de generali ele vor fi duse afară supt baldachinul care, pentru a mulțămi mai multă curiositate, dar nu și pentru a înnălța prin decor ceremonia punerii coroanelor – căci, după binecuvîntarea podoabelor și a celor cari le vor purta, atîta a mai rămas – va acoperi ultima ceremonie.

   În sunetul clopotelor nouă, dulce ca argintul, în bubuitul tunurilor, în strigătul vesel al mulțimilor, alaiul înnainteză către acest coviltir, care de sigur putea să consiste, cu cît a costat, din altceva decît din pînză zugrăvită care se sprijine pe bețigașe supțiri văpsite tricolor.

   Momentul e solemn și adînc mișcător. Regele și Regina se înveșmîntează cu lungile și grelele mantii. Domnul romănesc iea apoi coroana, după obiceiul napoleonian introdus de înnaintașul său, și o așează liniștit și sigur pe fruntea Sa. Aplecîndu-se către Regina, care se înclină ușor, îi așează pe bucle juvaierul scînteietor de focuri și – o sărută.

   Sînt multe regine pe lume, dar poate una singură, acolo departe în Belgia, care să fi meritat prin atîta durere și prin atîta hotărîre în apărarea dreptului și onoarei patriei sale coroana care într'o zi i s'a coborît pe cap. O știe toată această mulțime în ochii căreia fulgeră bobul de mărgăritar al unei lacrime nobile.
   Și, în tăcerea care se impune cu greu arămii din tură și bucuriei din miile de suflete, Regele vorbește, sigur, apăsat. Amintește opera lui Carol I-iu și o constată, mișcat, sporită prin tot ce i-a adus cel mai mare ropot de suferință a poporului romănesc. Și, cu vorbe care sînt în adevăr smulse din sufletul lui religios, el chiamă în ajutor Scriptura ca să ceară în acest ceas lucrul cel simplu și mare: să ne iubim puțin între noi, iubindu-l pe dînsul.

*

   După ceasul ospețelor în sălile improvisate – și bine improvisate – parada. Regele trece în revistă pe ostașii săi.

   Cadrul e măreț, unic. În fund, lîngă cenușia suliță a turnului catolic ridicîndu-se din vechiul amestec de ziduri, complexul de clădiri nouă al bisericii de încoronare. Pe înaltele pîrghii, lungi steaguri tricolore cu pajurea țerii, multe, nesfîrșite, foșnesc în ușorul vînt pe care l-ai zice venit anume ca să înlăture ultimii stropi ai ploii care fuge.

   În față, înnălțimile încă verzi, pe care șerpuiesc întortochiate liniuțele albe ale drumurilor și, la dreapta, culme peste culme, albastre, cenușii, șterse ca fumul, idealisate de depărtare, ale Munților Apuseni.

   Regele apare în fruntea oaspeților săi princiari, Mareșalul Foch călărește între ofițerii francesi cari l-au întovărășit la noi. Căciuli masive, rotunde coifuri de uniforme străine amestecă pitorescul atîtor țeri. Un stol de generali urmează pe Domnul lor. Și un singur strigăt se ridică din mulțime, pănă la țeranii înșirați supt steaguri la picioarele dealului, cînd Regina sosește supt bonetul de grenadir care dă o înfățișare de extraordinară tinereță și voioșie feței sale frumoase, strunindu-și blîndul cal alb ascultător. În față, fiicele regine, nora, sora venită din depărtare, așteptă priveliștea care pentru cele două domnițe înstrăinate, ce au gustat pînea stropită cu amare lacrimi a refugiului, nu e o simplă defilare. Albele mîni fine ale reginei Elisabeta, întinse pe roșia mantie care o acopere, au tresăriri de înduioșare.

   Și oastea începe a trece. Ceasuri întregi șirurile ei se vor desfășura, în valuri albastre unduind elegant la suntele unei musice neobosite, care lovește cu un fel de fanatism instrumentele. Infanterie, vînători de munte, artileriști, cavalerie... De ce se uită așa de aprig toți acești soldați în ochii Regelui cari, privindu-i, au ca o flacără vie jucîndu-se în lumina lor? De ce spiritualisarea intensă a acestor rînduri care nu par să îndeplinească o comandă, ci să meargă la asalt înnaintea primejdiei? Prin nesfîrșitele steaguri, atîtea din ele rupte, arse, sîngerate, ca și prin inimile acestor treizeci de mii de tineri n'a trecut oare voința, frîntă în pornirea ei de jertfă, a celor cari zac în adîncimile frămîntate de ghiulele ale Moldovei eroice? De la o vreme realitățile par a se topi toate într'un fantastic elan de epopeie națională. Păcat de cine n'a simțit, oricare ar fi fost motivele care l-au oprit, această emoție fără nume care, peste toate tristețele presentului, asigură în inimile tuturora viitorul neamului!

   Trec greoaie tancurile enorme. Ele par a făgădui distrugerea oricui s'ar încerca să sfarme ceia ce cu atîta trudă seculară s'a întemeiat ca să dureze de-a lungul secolelor.

   S'a sfîrșit. Călăreții se risipesc în brumele albastre ale serii. Regina-și învîrte rîzînd calul cuminte. Tocmai în fund, coviltirul de nori se frînge. Dungi mari roșii glorifică apusul tragic. Apoi ele se sting, și o dulce lumină cuprinde toată zarea.

   E apoteosa.








Iată și fotografiile paginilor originale:










luni, 29 septembrie 2014

Concluzii după cel de-al doilea Congres al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM)




COMUNICAT


Imagini de la flashmob-ul ANRM din Sinaia, 28 septembrie 2014. Fotografiile aparțin d-nei Mihaela Ionescu


În perioada 26-28 septembrie 2014, a avut loc la Bușteni, la Hotel Silva, cel de-al doilea congres al asociației ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI. La eveniment au participat circa 200 de persoane, membri din toate cele 17 filiale și sucursale județene și a municipiului București, precum și invitați din alte patru organizații județene în curs de constituire, scopul întâlnirii fiind discutarea strategiei asociației pentru perioada 2014 - 2015 precum și supunerea la vot a câtorva aspecte organizatorice.

Astfel, a fost ales un Consiliu Director mai suplu, format din 19 membri din toată țara în frunte cu copreședinții Marilena Rotaru și Cătălin Șerban, dar și un Consiliu de Etică extins și cu atribuțiuni sporite, format din 9 membri. S-a acordat un nou mandat Comisiei de Cenzori. A fost creat un Secretariat General compus din Secretarul General, funcție existentă și până acum, un Secretar Executiv și trei asistenți. Au fost operate o serie de modificări la Statut, care vor fi cuprinse într-un act adițional, și au fost adoptate un cod etic, un regulament general de ordine interioară, un regulament al Comisiei de Etică și un regulament al Organizației de Tineret, toate cu scopul de crește eficiența Alianței în îndeplinirea nobilului său scop, Restaurarea Monarhiei Constituționale în România.

Față de diversele propuneri mai mult sau mai puțin electorale puse în circulație în ultimul timp, prin strategia adoptată, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI și-a asumat o atitudine rezervată față de toate acele idei care nu sunt de natură să conducă direct la rezultatul dorit: de exemplu, convocarea de referendumuri în afara procedurii de reformă constituțională. ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI se pronunță pentru constituirea Parlamentului României în Adunare Constituantă sau pentru o procedură de revizuire a Constituției existente care să aibă drept scop pe deplin asumat schimbarea formei de guvernământ.
Două au fost însă momentele cu adevărat încărcate de emoție ale întâlnirii.

Primul a fost prilejuit de constituirea Consiliului de Onoare al ANRM, alcătuit din personalități ale societății noastre: doamna Doina Cornea, doamnele Flavia Bălescu și Rodica Coposu, domnul Mircea Carp, fost director al „Europei Libere”, domnul prof. dr. Nicolae Constantinescu, domnul prof. ing. Nicolae Noica, maestrul Victor Rebengiuc, domnul Dinu Zamfirescu, membru al C.N.S.A.S, domnul Ion Caramitru, Director al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din București, maestrul Dan Grigore, Pianist al Casei Regale, d-na Oana Pellea, actriță, domnul Andrei Dimitriu, director al Filarmonicii „George Enescu”, doamna Gabriela Carp, critic de artă, maestrul Dorel Vișan, doamna Lucia Hossu Longin, doamna prof. dr. Monica Pop, doamna Carmen Tănase, domnul Mihai Anton Angelo Ricci, domnul Cristian Bădiliță, teolog și scriitor, domnul dr. Filip Lucian Iorga, istoric, domnul Ion Andrei Gherasim, director executiv al Fundației „Corneliu Coposu”, domnul George Tzipoia, artist plastic, domnul Ioan Paul Popescu, sociolog, fost deținut politic.

Ziua de 28 septembrie a însemnat primirea onorantei vizite a câtorva dintre personalitățile invitate să facă parte din acest for. Astfel, au luat cuvântul în fața participanților, la invitația co-președintelui ANRM, d-na Marilena Rotaru, jurnalistul Mircea Carp, prof. dr. Nicolae Constantinescu, Dinu Zamfirescu, scriitorul Cristian Bădiliță, Ion Andrei Gherasim, istoricul Filip Lucian Iorga. Mesajele oaspeților au fost cutremurătoare, fiecare având motive personale întemeiate pentru care susține monarhia ca singura soluție morală pentru viitorul României. Dar poate cea mai emoționantă mărturie i-a aparținut prof. dr. Nicolae Constantinescu: „Experiența de a trata răniții Revoluției a fost copleșitoare. Am văzut atunci copii împușcați, copii de 15, 16 ani, care strigaseră „Jos Ceaușescu!”. Copleșitor. Am și plâns în timpul unei operații... După aceea, mi-am propus să fiu un mărturisitor: să mărturisesc că sunt creștin ortodox și să mărturisesc regalismul meu (…). De 67 de ani se încearcă spălarea creierelor, aruncându-se minciuni despre Casa Regală. Iată însă că oamenii încep să afle adevărul, chiar și fără eforturile conjugate ale conducătorilor societății”.

Al doilea moment definitoriu al întâlnirii monarhiștilor l-a constituit flashmob-ul organizat duminică, 28 septembrie 2014, începând cu ora 14:30, în centrul orașului Sinaia. Pentru a marca cei 100 de ani care au trecut de la moartea Regelui Carol I, dar și cu ocazia Zilelor Orașului Sinaia, care a găzduit în aceste zile festivalul Sinaia Forever, membrii ANRM au desfășurat și purtat prin centrul stațiunii un tricolor de 150 de metri lungime și cinci metri lățime, explicându-le totodată turiștilor și localnicilor importanța comemorării Regelui care a creat România modernă.


București,
29 septembrie 2014

Copreședinte A.N.R.M.

miercuri, 24 septembrie 2014

COMUNICAT: Al II-lea congres al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), 26-28 septembrie 2014






COMUNICAT




Asociația ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI are onoarea de a anunța public organizarea, în intervalul 26-28 septembrie 2014, la Bușteni (Prahova), a celui de-al doilea congres al său (adunare generală), prin care se încheie un ciclu de peste doi ani de activitate intensă pentru restaurarea monarhiei constituționale, forma de guvernământ cea mai potrivită felului de a fi al cetățenilor României.

Născută în jurul unui nucleu din tineri activiști ai mișcărilor din anul 2012 și de reprezentanți experimentați și prestigioși ai mișcării monarhiste cristalizate în cursul anilor '90, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI și-a finalizat etapa formativă, în care a constituit nucleele unor viitoare filiale în toate provinciile istorice ale țării și în care și-a obținut personalitatea juridică odată cu primul său congres, care s-a ținut în orașul cu rezonanțe regale, Sinaia, în luna aprilie a anului 2013. Cu această ocazie, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI și-a asumat o strategie prin care și-a propus să introducă în discursul monarhist o viziune nouă, axată mai mult pe argumentele pragmatice și pe redactarea unui proiect de Constituție monarhică modernă, în ton cu vremurile actuale.

Într-o primă fază, prin șirul de dezbateri „Monarhia constituțională, un proiect legitim pentru România”, inaugurat în ianuarie 2013 la Jokey Club din București, continuate apoi la sediul Bibliotecii Naționale și în diverse locații din țară, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI s- adresat clasei politice, dar și publicului larg, pentru a sublinia nu numai faptul că monarhia constituțională reprezintă o necesitate, dar și că restaurarea este o alternativă realistă.

Ulterior, prin reprezentanții săi, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI a adus mesajul monarhist pe străzile României, cu ocazia flashmob-urilor organizate de Ziua Imnului, de Ziua Reginei, dar și mai important în cadrul lucrărilor Forumului Constituțional, organizat în cadrul Senatului României pentru realizarea consultării publice ca prim pas al reformei constituționale ce urma să aibă loc în anul 2013. După finalizarea lucrărilor Forumului Constituțional și publicarea raportului acestuia, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI a pus bazele unei largi coaliții a societății civile în cadrul dezbaterii „Procesul de revizuire a Constituției: început, desfășurare, viitor”, organizată în Sala Constantin Stere a Senatului României, la 26 iunie 2013.

Un moment de vârf în activitatea ALIANȚEI NAȚIONALE PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI l-au reprezentat Marșurile Regale „Monarhia Pentru Viitor”, desfășurate la București în 10 noiembrie 2013 și la București, Craiova, Timișoara și Cluj Napoca în 5 aprilie 2014. Ulterior, la 10 Mai 2014, s-a desfășurat cel mai frumos flashmob din întreaga activitate de până acum a organizației, constând din înălțarea în aer a unui banner, două concerte pe stradă și împărțirea de flori cu ocazia Zilei Naționale.

În aceeași perioadă, avocații și juriștii ALIANȚEI NAȚIONALE PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI au finalizat proiectul de Constituție monarhică, care va fi făcut public la momentul potrivit.

ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI s-a aflat în tot acest timp și într-un continuu proces de formare de structuri în toate colțurile țării și în diaspora, ajungând în prezent la un număr de nouăsprezece filiale și sucursale județene funcționale, totalizând un număr total de peste o mie de aderenți.

Ca urmare a tuturor acestor eforturi și a voluntariatului fervent al membrilor și simpatizanților noștri, ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI a devenit un reper în cadrul societății civile din România și nu numai, având legături cu numeroase coaliții de ONG-uri, asociații și fundații, între care putem nominaliza Platforma Unionistă Acțiunea 2012, Conferința Monarhistă Internațională, Clubul Monarhiștilor Clujeni și alte Cluburi ale Monarhiștilor din țară, Asociația România Vie etc. Diverși oameni politici au început să se raporteze la ALIANȚA NAȚIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI, chiar dacă nu întotdeauna informațiile difuzate de ei sau de staff-urile lor au fost exacte sau corecte.

Cel de-al doilea congres este unui foarte important, dedicat atât consolidării interne și rafinării mecanismelor de extindere în continuare a ALIANȚEI NAȚIONALE PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI, cât și ajustării strategiei realităților curente din România și din lume.


Copreședinte A.N.R.M.