Traducere: Răzvan Sandu
A ajuns să fie la modă
să arunci dreptul de autor (copyright-ul), patentele și mărcile
comerciale – trei entități diferite, care implică trei seturi
diferite de legi – plus o duzină de alte legi, într-o „oală”
comună, numită „proprietate intelectuală”. Acest termen,
distorsionant și confuz, nu este utilizat în mod întâmplător.
Companiile care au de câștigat de pe urma acestei confuzii îl
promovează. Cea mai sigură metodă de a lămuri confuzia este să
respingeți acest termen cu totul.
Conform celor spuse de
profesorul Mark Lemley, care predă acum la Facultatea de Drept din
Stanford, folosirea extensivă a termenului „proprietate
intelectuală” este o modă care a survenit după fondarea, în
1967, a Organizației Mondiale pentru Proprietate Intelectuală
(World “Intellectual Property” Organization - WIPO) și
care a devenit comună doar în ultimii ani. Formal, WIPO este o
organizație a Națiunilor Unite, dar reprezintă interesele
deținătorilor de drepturi de autor, patente și mărci comerciale.
Termenul are o nuanță părtinitoare, care nu este greu de observat:
el sugerează că trebuie să gândim despre drepturi de autor,
patente și mărci comerciale ca și despre drepturile de proprietate
asupra bunurilor fizice. (Această analogie este în contradicție cu
teoriile juridice despre legea dreptului de autor, legea patentelor
și legea mărcilor comerciale, dar numai specialiștii știu asta).
De fapt, aceste legi nu prea seamănă cu cea care se referă la
dreptul de proprietate asupra bunurilor fizice, dar folosirea
termenului confuz „proprietate intelectuală” determină
corpurile legiuitoare să modifice legile, astfel încât asemănarea
să crească. Deoarece acestea sunt chiar schimbările dorite de
companiile ce dețin drepturi de autor, patente sau mărci
comerciale, părtinirea introdusă de termenul „proprietate
intelectuală” le convine.
Lipsa
de neutralitate este un motiv suficient pentru a respinge termenul;
în numeroase rânduri, oamenii mi-au cerut să propun o denumire
alternativă pentru această categorie generală – sau au propus
propriile lor denumiri, uneori hazlii. Sugestiile includ IMP (de la
Imposed Monopoly Privileges – Privilegii Impuse de
Monopoluri) sau GOLEM-uri (de la
Government-Originated Legally Enforced Monopolies –
Monopoluri inițiate de Guvern și Impuse prin Lege).
Unii vorbesc despre „regimuri de drepturi exclusive”, dar a spune
„drepturi” atunci când vorbești despre restricții este, din
nou, o contradicție.
Folosirea unora dintre termenii alternativi ar reprezenta o oarecare
îmbunătățire, dar este o greșeală să înlocuiești
„proprietate intelectuală” cu orice alt termen. Un nume diferit
nu va rezolva problema de bază a expresiei: suprageneralizarea. Nu
există acel „ceva” numit „proprietate intelectuală” - este
o iluzie. Singurul motiv pentru care oamenii tot mai cred că are
rost să vorbească despre o asfel de categorie generală este acela
că folosirea prelungită a termenului incorect i-a indus profund în
eroare.
În cel mai bun caz, „proprietate intelectuală” este o expresie
acoperitoare pentru legi disparate. Persoanele fără pregătire
juridică, care aud că un singur termen se aplică acestor legi
diferite, tind să creadă că ele au un principiu comun și că
funcționează similar.
Nimic
nu este mai departe de realitate. Cele trei legi au origini diferite,
au evoluat separat, acoperă activități diferite, cuprind seturi de
reguli diferite și dau naștere la probleme sociale care nu au nimic
în comun.
Legea
dreptului de autor (copyright) a fost proiectată să încurajeze
creația și arta și acoperă detaliile exprimării unei opere.
Legea patentelor a fost gândită să încurajeze publicarea unor
invenții utile, cu prețul de a conferi aceluia care publică o
astfel de idee un monopol temporar asupra ei – un preț care merită
plătit în unele domenii, iar în altele nu.
Din contră, legea mărcilor comerciale nu intenționa să încurajeze
nici un mod anume de a acționa, ci doar să permită cumpărătorilor
să știe ce anume cumpără. Din păcate, sub influența derutantă
a termenului „proprietate intelectuală”, unii legiuitori au
transformat-o într-o schemă care stimulează reclama anumitor
produse.
Fiindcă
legile acestea s-au dezvoltat independent, ele sunt diferite în
fiecare detaliu - ca și în ceea ce privește principiile și
metodele lor de bază. Deci, dacă învățați ceva despre legea
dreptului de autor, este înțelept să presupuneți că în legea
patentelor lucrurile stau altfel. Rareori vă veți înșela!
De obicei, oamenii spun „proprietate intelectuală” atunci când,
de fapt, se referă la o categorie mai restrânsă sau mai largă. De
exemplu, țările bogate impun legi nedrepte celor sărace, pentru a
stoarce bani de la ele. Unele dintre acestea sunt legi referitoare la
„proprietatea intelectuală”, altele nu; cu toate acestea, cei
care critică practica caută această etichetă pentru că le-a
devenit familiară. Folosind-o, ei denaturează natura faptelor. Ar
fi mai bine să se utilizeze un termen precis, cum ar fi „colonizare
legislativă”, pentru a se ajunge la esența fenomenului.
Profanii nu sunt singurii care sunt derutați de această expresie.
Chiar și profesorii de drept, care predau despre legile amintite,
sunt ademeniți și zăpăciți de seducția termenului „proprietate
intelectuală”, ajungând să facă afirmații ce contrazic fapte
pe care deja le cunosc. De exemplu, un profesor a scris, în 2006:
„Spre deosebire de descendenții lor care pun acum
bazele WIPO, creatorii Constituției americane aveau o atitudine
principială, pro-concurențială, în ceea ce privește proprietatea
intelectuală. Ei știau că drepturile sunt necesare dar... au ales
să lege mâinile Congresului, restrângându-i puterile în multe
feluri.”
Afirmația se referă la Articolul 1, Secțiunea 8, Paragraful 8 din
Constituția Statelor Unite, care autorizează legea dreptului de
autor și legea patentelor. Paragraful acela, totuși, nu are nimic
de-a face cu legea mărcilor comerciale sau cu multe altele. Termenul
„proprietate intelectuală” îl determină pe acel profesor să
facă generalizări false.
De asemenea, termenul „proprietate intelectuală” duce la o
gândire simplistă. El îi face pe oameni să-și concentreze
atenția asupra asemănării superficiale pe care aceste legi o au -
privilegiile artificiale create pentru unele dintre părțile
interesate – și să ignore detaliile ce dau substanța legilor:
restricțiile specifice pe care fiecare lege le impune publicului și
consecințele lor. Concentrarea simplistă pe forma și nu pe fondul
legilor duce la o abordare fals „economică” a tuturor
implicațiilor ulterioare.
Aici, economia acționează, așa cum se întâmplă în multe
cazuri, ca un vehicul pentru premise ce nu sunt atent examinate în
prealabil. Spre exemplu, pentru judecăți de valoare - cum ar fi
aceea că importantă este valoarea producției și nu libertatea sau
etica vieții - sau pentru presupuneri false bazate pe fapte – cum
ar fi acelea că existența drepturilor de autor în muzică ajută
muzicienii sau că patentele farmaceutice finanțează cercetările
în medicină.
O
altă problemă este și aceea că, la scara largă impusă de
termenul „proprietate intelectuală”, efectele specifice ale
fiecărei legi în parte devin greu observabile. Aceste efecte provin
din particularitățile fiecăreia – adică exact zona pe care
termenul „proprietate intelectuală” îi încurajează pe oameni
s-o ignore. De exemplu, o problemă ridicată de legea dreptului de
autor este întrebarea dacă schimbul liber de înregistrări
muzicale trebuie permis; legea patentelor n-are nimic de-a face cu
asta. Legea patentelor ridică întrebări cum ar fi aceea dacă
țărilor sărace ar trebui să li se permită să producă
medicamente și să le vândă ieftin pentru a ajuta sănătatea
oamenilor; legea dreptului de autor nu are nimic în comun cu asta.
Nici una dintre aceste probleme nu este strict economică, iar
aspectele non-economice sunt foarte variate; folosirea
generalizărilor „economice” supeficiale atunci când vorbim
despre asta duce doar la ignorarea diferențelor. Punerea împreună
a mai multor legi sub umbrela „proprietății intelectuale” ne
împiedică să gândim clar despre fiecare dintre ele, luată în
parte.
Astfel, orice opinie despre „problema proprietății intelectuale”
și orice generalizare despre această categorie este, mai mult ca
sigur, prostească. Dacă credeți că toate legile acestea
reprezintă o singură problemă, atunci aveți tendința de a vă
forma opiniile din generalități mult prea largi și grosiere, care
nu sunt bune.
Dacă doriți să judecați clar despre chestiunile ridicate de
patente, drepturi de autor, mărci comerciale sau multe alte legi de
acest gen, atunci primul pas pe care trebuie să-l faceți este să
renunțați la obiceiul de a le gândi unitar și să le tratați
separat. Al doilea pas este acela de a respinge viziunea simplistă
și limitată pe care o sugerează termenul „proprietate
intelectuală”. Luați în considerare fiecare aspect, separat, și
veți avea șansa de a-l judeca bine.
