Am avut 
șansa să copilăresc în cele mai frumoase și mai liniștite cartiere din 
București. În școala primară, eram fascinat de aparatele Morse văzute în
 filme, de piesele din alamă fină și de clicăitul cald, familiar, al armăturilor de lemn lovite de electromagnet. În atelierul amenajat în 
subsolul casei bunicului reușisem să construim un aparat de radio cu galenă, cu piese originale: diminețile petrecute pe acoperiș, întinzând 
antene din zeci de metri de cupru subțire, ca și căutarea „punctului 
sensibil” pe detectorul cu cristal, cu căștile pe cap, îmi procurau 
emoții pe care le încerc și azi.
    Pe
 străduțele liniștite ce duceau spre școală, printre casele cu 
personalitate – frumoase vise ale arhitecților din ’40 – schimbam cu 
vreun coleg semnale Morse transmise cu lanterna sau cu o oglindă ce 
lucea în soare. Pentru un copil din anii aceia, un walkie-talkie ar fi 
fost o jucărie inaccesibilă, nu atât din cauza prețului, ci, mai ales, 
din pricina restricțiilor politice absurde. Așa că trebuia să ne 
mulțumim cu joaca cu interfoane cu baterii – având firul iscusit adus pe
 sub gardul grădinii vecinului – cu semnale Morse transmise din 
fereastră și cu recepționatul la cască a îndepărtatelor transmisii radio
 pe unde scurte.
   Pe 
atunci, nu aveam de unde să știu că, treizeci de ani mai târziu, voi 
colinda aceleași străduțe din jurul școlii, înarmat cu un minunat aparat
 rulând Software Liber, nu mare decât palma. Și că el îmi va permite nu 
doar să sun orice persoană de pe planetă, să fac fotografii color și 
să-mi cunosc poziția exactă, dar să și explorez automat spectrul 
frecvențelor radio și să desenez o hartă detaliată a punctelor de acces 
Internet din jur. Puncte reprezentând, fiecare, o cale deschisă către 
orice informație publicată pe Glob…

