Rețele fără fir din România

   Am avut șansa să copilăresc în cele mai frumoase și mai liniștite cartiere din București. În școala primară, eram fascinat de aparatele Morse văzute în filme, de piesele din alamă fină și de clicăitul cald, familiar, al armăturilor de lemn lovite de electromagnet. În atelierul amenajat în subsolul casei bunicului reușisem să construim un aparat de radio cu galenă, cu piese originale: diminețile petrecute pe acoperiș, întinzând antene din zeci de metri de cupru subțire, ca și căutarea „punctului sensibil” pe detectorul cu cristal, cu căștile pe cap, îmi procurau emoții pe care le încerc și azi.

    Pe străduțele liniștite ce duceau spre școală, printre casele cu personalitate – frumoase vise ale arhitecților din ’40 – schimbam cu vreun coleg semnale Morse transmise cu lanterna sau cu o oglindă ce lucea în soare. Pentru un copil din anii aceia, un walkie-talkie ar fi fost o jucărie inaccesibilă, nu atât din cauza prețului, ci, mai ales, din pricina restricțiilor politice absurde. Așa că trebuia să ne mulțumim cu joaca cu interfoane cu baterii – având firul iscusit adus pe sub gardul grădinii vecinului – cu semnale Morse transmise din fereastră și cu recepționatul la cască a îndepărtatelor transmisii radio pe unde scurte.

   Pe atunci, nu aveam de unde să știu că, treizeci de ani mai târziu, voi colinda aceleași străduțe din jurul școlii, înarmat cu un minunat aparat rulând Software Liber, nu mare decât palma. Și că el îmi va permite nu doar să sun orice persoană de pe planetă, să fac fotografii color și să-mi cunosc poziția exactă, dar să și explorez automat spectrul frecvențelor radio și să desenez o hartă detaliată a punctelor de acces Internet din jur. Puncte reprezentând, fiecare, o cale deschisă către orice informație publicată pe Glob…

Citiți articolul complet pe site-ul revistei ITTrends >>