POVESTIREA zilei de 23 august 1944: România, salvată de Majestatea Sa Regele Mihai dintr-un război inutil. Ce spune însuși Regele.

(Această postare este încă ÎN CONSTRUCȚIE: adaug referințe și completări, inclusiv adrese Web și explicații și surse ale imaginilor>)

Anii 1938-1947 au adus, în România, schimbări interne profunde, sub presiunea pretențiilor politice și economice ale Germaniei hitleriste și ale Rusiei sovietice. Pe neașteptate, în 1939 și 1940, Pactul Molotov-Ribbentrop și Dictatul de la Viena (v. aici textul Dictatului) au dus la pierderea unei treimi din teritoriul României Mari, țara liberă, fericită și prosperă lăsată moștenire de Regele Ferdinand I. A urmat ascensiunea tot mai pronunțată a Gărzii de Fier (legionarii), partid al cărui nume, începând cu 1938, fusese legat nu numai de absența democrației, ci și a unui lung șir de abuzuri și crime. Se prefigura, deci, sub presiunea internațională, începutul unei perioade de totalitarism, ecou al evenimentelor din întreaga Europă. În 1940, Regele Carol al II-lea a fost silit să renunțe la Tron în favoarea Principelui Mihai și să părăsească țara. România intra sub dictatura personală a mareșalului Ion Antonescu - o dictatură asupra căreia tânărul rege Mihai, deși oficial șeful statului, nu avea nici un control - iar apoi în Al Doilea Război Mondial.
La 23 august 1944, printr-o lovitură de o mare bravură, Majestatea Sa Regele Mihai reașeza România în tabăra aliaților ei firești - democrațiile vest-europene - și elimina dictatura mareșalului Antonescu, repunând în funcție regimul parlamentar și Constituția democratică din 1923, singura Constituție liberă a României. Din păcate, țara nu avea să cunoască liniștea: deși cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în 1945, România se afla sub ocupația sovietică și avea să intre în lungul șir al anilor dictaturii comuniste. Perioada de trecere, marcată de lupte politice și violențe extreme, avea să dureze doar trei ani: 1944-1947. Brusc, la 30 decembrie 1947, comuniștii români, sprijiniți de invadatorii sovietici, aveau să înlăture, printr-o mișcare ilegitimă, și ultimul obstacol aflat în calea pretențiilor lor și a dezastrului total: Monarhia românească. Fără Rege, statul român s-a dizolvat, iar pentru Suveran începea un lung exil forțat, încheiat abia în anul 1997.
Ce s-a întâmplat în acea zi de 23 august 1944? În decursul zecilor de ani, s-au spus foarte multe minciuni despre asta - fie de către comuniști, fie de către legionarii adversari monarhiei și continuatorii lor, neolegionarii de azi (trecuți, între timp, prin „școala de perfecționare” a Securității ceaușiste). De aceea, sunt prețioase și semnificative mărturiile puținilor oameni care s-au aflat, în acea zi, în centrul evenimentelor, la Palat. Norocul face să avem la dispoziție chiar mărturia Regelui (dată în mai multe ocazii, în declarații și interviuri acordate diverșilor jurnaliști), precum și a apropiaților săi.
Iată, mai jos, ce povestește chiar Majestatea Sa, într-o convorbire avută în Elveția cu ziaristul francez Philippe Viguié Desplaces de la prestigioasa publicație „Le Figaro”, imediat după anul 1990. Fragmentul citat face parte din volumul „Regele Mihai al României: O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces”, apărut în anul 1995 la Editura Libra (traducere de Ecaterina Stamatin). Toate drepturile asupra acestui text, care reprezintă o citare parțială cu scop educativ, necomercial, aparțin editurii. Fotografiile istorice, comentariile explicative introduse în text (marcate ca atare) și legăturile Web nu fac parte din lucrare, ci au fost adăugate de mine, cu menționarea sursei, pentru ilustrarea „mai vie” a celor povestite.
Așadar, să ascultăm ce spune Majestatea Sa Regele, în dialog cu ziaristul francez, despre ziua de 23 august 1944 și despre cauzele care au dus la evenimentele de atunci:


„

Un rege ostatic

„Dictatura regală” a lui Carol al II-lea, pentru a avea o oarecare șansă de longevitate, trebuia să se sprijine pe o popularitate puternică. Or, aceasta se reducea neîncetat. Abuzurile Magdei Lupescu, despre care se vorbea că este acoperită de bijuterii și de haine somptuoase, jucaseră un rol în discreditarea care lovea anturajul regal. Încetul cu încetul, Regele Carol începuse să se preocupe mai mult de prestigiul său personal decât de interesul național. Căpătase pentru manifestările pompoase și pentru paradele bătătoare la ochi un gust care se apropia de ridicol. În timp ce uzinele germane de armament mergeau în plin, Suveranul României dădea impresia că se interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de modernizarea necesară armatei. În acele vremuri tulburi, țara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă care amintea în mode neplăcut de domnitorii și pașii ocupației turcești. Schimbările sale de orientare și nehotărârea sa aparentă în ceea ce privește politica externă care trebuia adoptată față de criza internațională sfârșiseră prin a-l face să își piardă popularitatea de care se bucurase cu zece ani în urmă.







Trebuie spus, ca o justificare pentru Carol al II-lea, că România se găsea într-o situație dintre cele mai periculoase și că diplomația sa dispunea de un spațiu de manevră extrem de redus. Țara, din care geografia făcuse un stat tampon, se vedea așezată între ciocan și nicovală. De o parte, un Reich care tocmai anexase Austria și Cehoslovacia și care privea cu lăcomie fățișă la rezervele românești de petrol pentru a-și alimenta cu carburant gigantica armadă; de cealaltă, o Rusie dintotdeauna temută care își propunea să pună mâna pe Basarabia, la prima ocazie.





Între aceștia doi, sărmana Românie părea să nu aibă decât o singură ieșire: să se pregătească să își îndure destinul…
Totuși, ea putea să se creadă încă protejată de chiar antagonismul dintre cei doi vecini ai săi. Însă această ultimă speranță a fost zdrobită în august 1939: Ribbentrop, ministru al afacerilor externe al lui Hitler, l-a convins pe acesta să trateze cu Stalin. Printr-un protocol secret, germanii și sovieticii și-au hotărât sferele de influență în statele baltice și în Europa centrală. Cei doi căpcăuni se puseseră de acord cu privire la împărțirea bucatelor; România urma să fie înghițită de ei dintr-o îmbucătură.
Carol al II-lea a eșuat în încercarea sa. Făcuse jurământul de a apăra România Mare, dar îi lăsa fiului său, Mihai, încă adolescent, o țară amenințată de sfâșiere și de invazie…

*

Philippe Viguié Desplaces: - În august 1939, aveați, Sire, șaptesprezece ani. Vă aduceți aminte de semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Da, însă numeroase clauze ale acestui pact de neagresiune germano-sovietic rămăseseră secrete și nu mi-am dat seama imediat de semnificația sa pentru noi, românii.
Dar m-am lămurit repede: la 1 septembrie, trupele germane invadau Polonia fără declarație de război. Coloane de refugiați, în jur de o sută de mii de persoane, s-au îndreptat atunci spre România: soldați, ofițeri, civili… Am primit chiar și guvernul polonez, ceea ce era contrar statutului de neutralitate pe care îl adoptase țara noastră. La acea vreme însă, neutralitatea era o noțiune foarte relativă. Întreținusem întotdeauna bune relații cu polonezii, așa că am închis ochii asupra sosirii lor. Această migrație a avut loc fără probleme, cu excepția, totuși, a unui incident. Comandantul-șef al armatei poloneze a provocat un incident la frontieră. Gărzile noastre nu puteau să lase trupele sale să intre înarmate: era absolut incompatibil cu securitatea noastră națională. Comandantul a refuzat totuși să predea pistolul pe care îl avea la centiron. Soldații români, la capătul unei încăierări enorme, au fost obligați să i-l ia cu forța!



În toată România domnea un climat de mare tensiune. Intoleranța câștiga teren. Au fost vânați membrii Gărzii de Fier care, deși în mod oficial dizolvată, se deda la atentate teroriste.
Această urmărire ajungea până și pe culoarele Palatului. În seara asasinării primului ministru Armand Călinescu, valetul meu a făcut greșeala să telefoneze în oraș unui prieten. Întrucât toate aparatele erau legate între ele, gărzile au auzit zgomotul făcut de ridicarea receptorului. Alertați, au începu să-l caute pe cel care telefona. Au nimerit peste acest amărât și l-au luat la bătaie pentru a-l face să mărturisească că este legionar sau simpatizant al Gărzii de Fier. Și cum el nu avea nimic de mărturisit, l-au bătut și mai zdravăn. După două sau trei zile, bietul om avea încă fața complet tumefiată. Lumea își pierdea capul. Nimeni nu putea spune cum aveau să se sfârșească toate acestea.





Situația mi se părea cu atât mai stranie cu cât eram, în continuare, lipsit de orice informație. Trebuia să le solicit șefului de cabinet al tatălui meu, un anume Urdăreanu. Acesta cunoscuse la curte o ascensiune fulgerătoare și mai curând suspectă. Șef al garajului – conducea foarte bine și participase la numeroase raliuri automobilistice, între altele și cel de la Monte-Carlo – el se infiltrase încetul cu încetul în Casa Regală: ofițer de ordonanță, apoi aghiotant, mareșal al Curții și, în sfârșit, ministru al Curții. Întreținea relații ciudate cu Magda Lupescu. Puseseră amândoi gheara pe tatăl meu, care nu putea să-și sufle măcar nasul fără să le ceară părerea.



Philippe Viguié Desplaces: - Carol al II-lea a hotărât, în cele din urmă, să îmbrățișeze cauza germană. A fost impresionat de succesele dobândite de armata hitleristă?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Desigur. Totuși, dacă a ales tabăra germană, nu a făcut-o de bună voie, ci din prudență. Fără îndoială, a considerat că nu exista altă soluție. Franța și Anglia ne abandonaseră, într-un fel. Carol al II-lea era, deci, dator să evite o invazie brutală a țării sale de către germani.
Dacă Aliații ar fi avut un alt comportament față de România, cursul evenimentelor ar fi fost, poate, diferit. Îmi amintesc consternarea românilor atunci când Franța a depus armele, în iunie 1940. Nimeni nu și-ar fi imaginat că se va preda atât de repede. Am surprins, într-o zi, o discuție între tatăl meu și câțiva industriași care spuneau cât de șocați fuseseră de dezastrul francez. Era, pentru ei, un adevărat coșmar. Deoarece, dacă forța evenimentelor ne apropia de Germania, atașamentul nostru pentru Franța rămânea nestrămutat.
Nenorocirile noastre, totuși, abia începeau: la 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a notificat României să evacueze Basarabia și o parte a Bucovinei. Îmi aduc aminte că era o zi sau două după ce îmi dădusem bacalaureatul. Istoria o lua la galop.


Chiar în dimineața ultimatumului – sau în ziua următoare – tatăl meu a convocat Consiliul de Coroană, alcătuit din foștii prim-miniștri, din reprezentanții partidelor politice și din conducători militari. Reuniunea a ținut aproape toată dimineața. Profesorul Iorga, marele istoric al României și fost prim-ministru, a ieșit de acolo trântind ușa și a venit direct la mine. În tulburarea lui, abia dacă m-a salutat. „Sunt toți niște trădători”, a lăsat el să îi scape. Și a plecat așa precum intrase. Avea să fie asasinat la câtva timp după aceea, de către Garda de Fier, în pădurea Strejnic.
Participanții la acel consiliu au ajuns la concluzia, adoptată cu majoritate, că trebuia să ne supunem condițiilor stabilite prin pactul germano-sovietic. Urdăreanu, șeful cabinetului Regelui, a jucat un rol mai mult decât ambiguu în această afacere. Chiar înainte de reuniune, îi declarase tatălui meu, în prezența mea: „Nu mai este nimic de făcut, trebuie să cedăm”. Pentru a adăuga imediat după aceea: „Dar, la consiliu le voi spune că trebuie să ne batem”. Ceea ce a și făcut!
România se prăbușise. Germanii reușiseră să demoralizeze populația și pe conducătorii ei. Pactul germano-sovietic, apoi „dictatul de la Viena”, prin care Hitler dădea ungurilor nordul Ardealului, slăbiseră pe ascuns, înainte de a zdrobi definitiv, orice rezistență.
Țara pierdea o mare întindere din teritoriul său fără să fi fost tras un foc de armă. Generalul Ion Antonescu, fostul și efemerul ministru de război din cabinetul Goga, a criticat deschis acțiunea Regelui Carol al II-lea. România Mare, lăsată moștenire de Ferdinand I, se micșorase de parcă intrase la apă.
Împreună cu întregul popor, simțeam, desigur, că sunt, într-un fel, dezonorat. Pe moment, am gândit că nu aveam de ales: era periculos, dacă nu chiar sinucigaș, să te opui nemților și rușilor. Mai târziu, am descoperit că am fi putut să rezistăm mai mult. Poate că nu timp îndelungat, dar totuși să rezistăm!
Philippe Viguié Desplaces: - La 2 septembrie 1940 a avut loc, sub fereastra Palatului Majestății Voastre, o mare manifestație...
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Da, și acea manifestație a degenerat repede. Toată noaptea am auzit strigăte și focuri de armă. Această zi marchează începutul unei mișcări de insurecție împotriva lui Carol al II-lea, orchestrată de credincioșii Gărzii de Fier, asociați cu partizanii generalului Antonescu.
La 4 septembrie, într-o învălmășeală de neînchipuit, tatăl meu a trebuit să se hotărască să facă apel la cel care, dintr-odată, apărea ca omul providențial: Ion Antonescu. Naționalist cu mână de fier, el era singurul care putea să-și asigure atât bunăvoința germanilor, cât și pe cea a unei populații române profund nemulțumite. Carol al II-lea i-a oferit deci președinția Consiliului, ceea ce Antonescu a refuzat. El cerea puteri depline. Atunci când generalul a ieșit din biroul tatălui meu, cu chipul grav, m-a zărit și m-a salutat. Avea această manie de a vorbi despre el însuși la persoana a treia: „Generalul Antonescu asigură situația”. Rămânea de știut despre care situație anume vorbea.
Curând aveam să o descoperim: pe 6 septembrie, pe la ora 6 dimineața, un curier s-a prezentat la Palat. Antonescu îi cerea lui Carol al II-lea să abdice cât mai repede. Toată noaptea, tatăl meu dezbătuse evenimentele împreună cu Magda Lupescu și cu Urdăreanu. A citit scrisoarea lui Antonescu, a lăsat capul în jos și i-a dat misiva șefului său de cabinet.
- Și acuma, ce e de făcut? a întrebat el.
- Nu mai putem spera nimic, a răspuns Urdăreanu. Totul s-a sfârșit.
Fusese supus la presiuni? I se promisese Dumnezeu știe ce? În orice caz, nu era deloc în obiceiul tatălui meu să abandoneze astfel partida.
De altfel, tatăl meu nu dăduse impresia unui om care cedează cu ușurință în fața adversarilor. S-a spus, după aceea, că ar fi putut să ignore somația lui Antonescu. De fapt, el nu ar fi putut s-o facă decât dacă ar fi fost susținut. Singur, Carol al II-lea devenea neputincios. Într-adevăr, nu sunt sigur că, în acel moment de criză, armata și-ar fi urmat Suveranul. „Marea mută” rămăsese loială față de monarhie, dar fusese frustrată de lipsa de rezistență de care dădusem dovadă cu ocazia deposedărilor teritoriale. Antonescu a știut să se folosească de acest sentiment pentru a face o enormă propagandă în rândurile armatei. În ceea ce-l privea, nu era împotriva monarhiei. Era un militar legitimist pe care îl preocupa, cred, viitorul țării sale. Pentru el, problema acelui moment nu era legată de natura regimului, ci de persoana însăși a lui Carol al II-lea, a cărui plecare o cerea în mod imperios.
Adus în impas, Regele și-a redactat mesajul de abdicare... fără a utiliza vreodată cuvântul. S-a mulțumit să scrie că remite Coroana și puterea în mâinile fiului său. N-am închis ochii toată noaptea. M-am culcat pe la ora cinci dimineața, tatăl meu nu.
La ora nouă, am fost trezit de telefon. Eram anunțat că trebuia să mă duc să depun jurământul. Pe jumătate adormit, m-am dus la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanți ai armatei, cu ministrul de justiție, cu patriarhul și cu mai mulți înalți demnitari. În fața lor, am depus jurământul de credință țării mele și poporului meu.
Eram puțin buimăcit din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea și prin care i se acordau puteri depline.
Tatăl meu a plecat la două zile după ce eu am depus jurământul. De la 6 la 8 septembrie, el și Magda Lupescu și-au făcut bagajele. Tatăl meu și-a luat cu el colecția de timbre, tablouri și un mare număr de bibelouri. Apoi l-am însoțit la gară. Ne-am îmbrățișat. N-am prea vorbit, eram amândoi prea tulburați.



Tatăl meu și Magda Lupescu au plecat cu trenul regal. În garnitură erau trei vagoane încărcate cu tot ceea ce putuseră să transporte. Câteva ore mai târziu, pe când se apropiau de frontieră, în gara Timișoara, mecanicul de locomotivă care conducea trenul a văzut un grup de bărbați înarmați până în dinți. În loc să oprească, a luat viteza maximă. Aparent bine informați, indivizii au deschis focul asupra vagonului în care se instalase tatăl meu. Din fericire, el a scăpat culcându-se imediat pe podeaua compartimentului. Culmea este că șeful acestui comando a devenit ulterior preot, ceea ce foarte puțină lume știe.
Tatăl meu a trecut prin Elveția, apoi s-a dus în Spania. Antonescu i-a cerut lui Franco să sechestreze - atât cât era cu putință - bunurile pe care Carol al II-lea le luase cu el. Cele trei vagoane ne-au fost trimise înapoi, precum și niște medalii de aur.
Antonescu ordonase să fie sigilate toate încăperile și toate birourile din Palat. Comisia de anchetă pe care el a desemnat-o a căutat peste tot și a găsit documente bancare, precum și o cutie conținând o sută zece milioane de lei în numerar. Se spune că tatăl meu și Magda Lupescu au scos din România între treizeci și cincizeci de milioane de dolari. Eu nu știu decât un singur lucru: pe la mijlocul anilor treizeci, însărcinatul nostru cu afaceri a trebuit să se ducă la Londra pentru a face cunoscut că în acea lună tezaurul român nu își va putea achita serviciul datoriei sale: nu mai avea devize. După anchetarea cazului, unii au afirmat că aceste devize ar fi fost deturnate de către Magda Lupescu. Ea și tatăl meu plasaseră cu siguranță bani în străinătate sub nume fictive de persoane sau de societăți. La moartea tatălui meu, în orice caz, nu s-a găsit o centimă.

*

Philippe Viguié Desplaces: - Tatăl Majestății Voastre a plecat și Majestatea Voastră ați redevenit Rege. Erați tânăr și frumos, simbolizați viitorul României. Au avut atunci loc manifestații deosebite pentru a saluta urcarea pe Tron?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Momentul nu era potrivit pentru sărbătoare! Cred, totuși, că populația era încântată să vadă urcând pe Tron un Rege de nouăsprezece ani. Dar asta nu înseamnă că situația mea s-a schimbat în vreun fel. Am rămas, timp de trei sau patru săptămâni, înconjurat de persoane care îmi erau deosebit de antipatice, oameni care fuseseră instalați de tatăl meu și care încercau să se adapteze sau să părăsească corabia. Antonescu luase în mâinile lui treburile țării, iar eu devenisem un figurant. Profitând de popularitatea mea, Antonescu avea intenția de a mă folosi ca pe un simbol pasiv.


Deși raporturile dintre noi erau încordate, i-am fost, totuși, foarte recunoscător pentru că a rechemat-o pe mama mea în România. Am reîntâlnit-o la frontieră, emoționat să o revăd pe pământ românesc, după opt ani de absență. La București, Antonescu ne aștepta la gară împreună cu noul guvern. El ne-a oferit o intrare teatrală în București. Pusese să fie scoase caleștile Curții, la care erau înhămați cai superbi. În acest atelaj, dintr-o altă vreme, am ajuns noi la Palatul Regal, escortați de gardă. Lumea era la ferestre și ne aclama.





Ceva mai târziu, Antonescu ne-a cerut, mamei mele și mie, să ne plimbăm pe jos prin Capitală. Am ieșit din Palat și am luat-o pe Calea Victoriei. Era o lume extrem de numeroasă care îmi scanda numele. Era cu adevărat un delir! Antonescu m-a pus să intru prin magazine pentru a strânge câteva mâini, lucru foarte puțin obișnuit pentru un suveran român.
De fapt, aveam să petrecem foarte puțin timp la București. Cel mai adesea, noi ne refugiam la Sinaia. Acolo, în munții Carpați, ne simțeam într-adevăr la noi acasă. Sinaia, întemeiată de Regele Carol I, rămânea, în fond, „sediul” monarhiei în România. Eu nu aveam nici un fel de activitate legată de conducerea treburilor statului. Profitam de acest fapt ca să schiez și să vizitez, la volanul automobilului meu, micile sate de munte. Adesea mă opream, băteam la câte o ușă, mi se deschidea și stăteam de vorbă cu oamenii, simplu, în particular. Erau, în mod evident, surprinși să se trezească față în față cu Regele și să poată să i se adreseze direct, fără ocolișuri. Acestea erau pentru mine momente privilegiate.



Nu mă mai duceam la București decât din rațiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. „Convoca”, acesta este cuvântul potrivit...
Philippe Viguié Desplaces: - Pe ce se sprijinea cel care era numit „Conducătorul” pentru a guverna țara?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - El nu avea dreptul să se afirme ca șef al statului, din moment ce eu însumi eram acela. Însă el abrogase Constituția și legifera prin decrete. Eram, deci, un suveran lipsit de putere de decizie și de inițiativă.
Când Antonescu a declarat război Uniunii Sovietice, în iunie 1941, urmându-i în aceasta pe germanii care rupeau Pactul Molotov-Ribbentrop, mama și cu mine am aflat-o... ascultând BBC-ul. Ne aflam atunci la Sinaia. Țara mea declara război unei alte puteri, iar eu, șeful statului, aflu acest lucru la radio. Era culmea! Faptul pare astăzi de neimaginat. L-am chemat de îndată pe Antonescu la telefon. „Cum ați putut să faceți așa ceva fără să mă informați?”. Știți ce a avut tupeul să îmi răspundă? „Ați fi aflat-o din ziare”.
Mult mai târziu, când rușii au venit să mă vadă, ei mi-au spus de la bun început că erau convinși, încă din primul moment, că eu nu aveam nici o responsabilitate în această declarație de război. Antonescu, deci, nu i-a amăgit pe Aliați.
În pofida poziției mele delicate, eu nu m-am gândit niciodată să plec. Am considerat întotdeauna că era de datoria mea să rămân în România, orice s-ar întâmpla. Ulterior, s-a dovedit că aceasta fusese o excelentă strategie, deoarece mi-a permis să acționez împotriva lui Antonescu și a nemților.
Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturându-se forțelor Axei. De asemenea, eram împotriva declarării războiului contra rușilor. Dar consideram totuși justificată voința românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici și care era parte integrantă din țara noastră.



De aceea, atunci când trupele românești au luat înapoi rușilor acest teritoriu, aveam toate motivele de a fi satisfăcut. De altfel, i-am trimis lui Antonescu o telegramă de felicitare. M-am dus pe front, nu foarte departe de linia frontului, și am trecut în revistă trupele. Am strâns mâna soldaților, le-am pus întrebări, iar ei mi-au răspuns cu aceeași simplitate. M-am așezat la masa lor, am prânzit împreună. Cu tot gradul meu de mareșal, preferam tovărășia lor celei a ofițerilor.
Cu ocazia acestei vizite pe front, în Crimeea, am făcut prima mea mare călătorie cu avionul. Când ne întorceam de la Sevastopol, trimotorul nostru a făcut un ocol pentru a survola un oraș complet distrus. Erau rafale violente de vânt, avionul era zgâlțâit, iar eu începusem să mă simt rău. M-am dus în față să văd ce se întâmplă. Pilotul a observat cât eram de palid, l-a sculat de pe locul lui pe copilotul său și m-a așezat în locul acestuia, rugându-mă să preiau comenzile aparatului. Indispoziția mea a trecut numaidecât. Când zborul a redevenit mai lin, am discutat îndelung cu pilotul nostru despre cel mai bun mod de a învăța această meserie. Începând din acea zi, în secret, ori de câte ori aveam de făcut deplasări cu avionul prin țară, părăseam cabina imediat după decolare și mă duceam lângă pilot, în cockpit, și pilotam. Atunci când, în mod oficial, am învățat să zbor, aveam deja, de fapt, mai multe ore de zbor la activ. Am obținut brevetul în septembrie 1943.



A trebuit să învăț „în secret”, deoarece Antonescu se opunea acestui proiect, pretextând că era prea periculos. Trebuia, deci, să fac uz de șiretlicuri. Îmi amintesc că, în Transilvania, pentru a putea să zbor, le-am dat o falsă întâlnire oamenilor însărcinați cu siguranța mea - și cu supravegherea mea. Ei s-au dus acolo și m-au așteptat patru ore întregi. În acest timp, noi am luat-o spre aeroport, unde m-am urcat la bordul unui mic aparat împrumutat de la aeroclubul din București.

Philippe Viguié Desplaces: - În ce fel se exercita dominația lui Antonescu asupra Majestății Voastre? Spuneți că erați supravegheat?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Fuseseră plasați în preajma mea oameni pe care eu nu îi alesesem. Unii dintre ei, de altfel, se achitau foarte bine de obligațiile lor, dar nu îmi inspirau nici o încredere. Era mareșalul Curții, un șef de stat-major privat, aghiotanți, care fuseseră toți numiți de Antonescu. Ofițerii prea credincioși tatălui meu fuseseră îndepărtați, cred chiar că au fost obligați să părăsească armata. „Spionii” în solda lui Antonescu aveau întotdeauna o atitudine ireproșabilă față de mine. Însă eu știam foarte bine că ei trimiteau șefului lor rapoarte în care descriau în mod amănunțit cele mai mici fapte și gesturi ale mele.
În 1942, am reușit, totuși, să introduc în anturajul meu pe unul dintre apropiații mei: fiul marelui maestru de vânătoare, un tânăr foarte cult, care lucrase pe lângă Titulescu pe vremea când acest fost ministru al afacerilor externe ocupa un post la Societatea Națiunilor. Acest nou venit studiase la Oxford și vorbea mai multe limbi, printre care engleza, franceza, româna și germana. L-am numit secretar particular. Faptul i-a displăcut lui Antonescu, dar nu putea să se opună. L-am păstrat lângă mine până în 1945.
Cu toată atitudinea sa foarte protocolară, Antonescu supraveghea totul, până și trezoreria mea personală. Se temea că mama mea și cu mine am putea scoate bani din România, așa cum o făcuse mai înainte tatăl meu împreună cu Magda Lupescu.
Antonescu era, de asemenea, extrem de corect față de Regină, mama mea. Cred chiar că, în mod inconștient, îi era puțin frică de ea, de influența pe care o putea avea asupra mea. Era extrem de circumspect în ce privește încrederea pe care ea o avea în englezi. Într-adevăr, mama mea rămăsese foarte apropiată de Marea Britanie. Între noi, fie chiar în prezența unor germani, nu vorbeam decât în engleză.
În aceste condiții, închipuiți-vă cât am fost noi de tulburați atunci când Antonescu a declarat, în mod oficial, la sfârșitul lui 1941, război Marii Britanii. Îmi aduc aminte că l-am primit pe șeful reprezentanței diplomatice a Regatului Unit. El venise la Sinaia să își ia rămas bun de la mama mea și de la mine. A fost un moment cumplit, deoarece îi consideram pe englezi ca pe prietenii mei, chiar familia mea. Îmi amintesc că aveam inima strânsă văzând că acest diplomat ne părăsește. A trebuit să așteptăm trei ani îndelungați înainte de a ne putea alătura taberei forțelor aliate.
Totuși, ceea ce este interesant de știut - și ce se uită prea adesea - este faptul că Antonescu nu era în mod fundamental antibritanic. Aș vrea să povestesc, în legătură cu aceasta, o mică anecdotă. Într-o zi, pe la sfârșitul lui 1943, trei o fițeri englezi au fost parașutați în România; greșiseră zona. Au fost făcuți prizonieri - unul dintre ei este încă în viață. Gestapo-ul a încercat imediat să pună mâna pe ei pentru a-i supune unui interogatoriu dur și, oricât de ciudat ar putea să pară lucrul acesta, Antonescu a refuzat. El nu i-a predat. I-a ținut închiși, bineînțeles, însă sub controlul jandarmeriei București. S-a comportat față de ei într-un mod foarte civilizat. Acesta era Antonescu: pe de o parte, se arunca în brațele nemților, dar, din când în când, avea atitudini contrare, ceea ce constituia un ansamblu destul de greu de înțeles.
Philippe Viguié Desplaces: - Care a fost în România soarta evreilor, înainte și după ridicarea extremei drepte?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Înainte, nu a existat o situație deosebită. Evreii beneficiau de aceleași drepturi ca toți ceilalți români. Comunitatea evreiască din România număra opt sute de mii de persoane, la o populație totală de optsprezece milioane de locuitori. Ea era prezentă în special în Moldova și în nordul țării.
Cred, totuși, că anumitor studenți evrei, chiar imediat după Primul Război Mondial, li s-a interzis intrarea în unele facultăți, cum ar fi cea de medicină din Iași, capitala Moldovei. Dar această ostracizare nu era nici foarte răspândită, nici sistematică. Eu însumi nu aveam practic nici un fel de contacte cu comunitatea evreiască. În clasa mea de doisprezece elevi, îmi amintesc că nu era nici un evreu, fără să știu exact dacă era vorba de o opțiune deliberată a tatălui meu.
Nu se poate însă nega că, ulterior, Garda de Fier, violent antisemită, a comis mai multe sute de asasinate printre evrei. În ceea ce îl privește pe Antonescu, el nu avea, la drept vorbind, o politică de segregare și de exterminare a evreilor. Însă, fără nici o îndoială, era supus presiunilor germane. Mie personal, naziștii nu mi-au cerut niciodată nimic: cunoșteau prea bine poziția mea și pe cea a mamei mele, poziție pe care orice formă de rasism o șoca profund. În timpul războiului, eu am avut un dentist evreu, iar mama mea un oculist evreu. Unul dintre aghiotanții mei, ofițer de aviație, era căsătorit cu o evreică (comandorul Traian Udriski - nota editorului textului online). Ministerul de Război i-a impus să divorțeze. El a refuzat, dar întrucât îmi era apropiat, nu au îndrăznit să meargă mai departe față de el.
La insistențele nemților, Antonescu a deportat mii de evrei în apropierea Basarabiei. Constituise un fel de lagăr în Transnistria. Mama mea și cu mine eram în contact cu Marele Rabin al României. El a fost cel care ne-a vorbit pentru prima oară de „soluția finală”. Am exercitat atunci presiuni asupra lui Antonescu ca să oprească totul. Mama amenința că va părăsi România. Ea îmi spunea că, dacă nu reacționam, aș fi rămas în istorie, sub numele de „Mihai cel Cumplit”. Antonescu a înțeles, se pare. Și pot să afirm că nici un evreu din România nu a fost predat naziștilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul! De asemenea, niciodată sub domnia mea, niciun evreu nu a purtat steaua galbenă! Este foarte important să precizăm aceste lucruri, căci mă îndoiesc că ele sunt foarte bine cunoscute, cu atât mai mult cu cât o anumită confuzie a fost întreținută în mod voit. Unii spun că evreii din nordul Transilvaniei au fost deportați din ordinul guvernului român. Aceasta înseamnă însă a uita că acea parte a Ardealului se afla atunci sub administrație ungară!
Marele Rabin din acea vreme, Alexandru Șafran, a scris un volum de memorii în care menționează acțiunea curajoasă a Reginei-mame Elena. Nu demult, am întâlnit un profesor român, evreu, care a găsit documente confirmând spusele mele. Ei mi-a arătat astfel raportul înaintat de un șef SS, în care sunt menționate protestele mamei mele și consemnate eforturile noastre pentru salvarea evreilor. În limitele mijloacelor noastre, din nefericire...
Chiar foarte recent, am primit o mărturie emoționantă de la Paris. Mă dusesem să particip la o conferință a Institutului Francez pentru Relațiile Internaționale. La sfârșit, un domn a venit să spună deschis în fața tuturor: „Sunt o treime evreu, o treime român și o treime argentinian. Înainte de război, aveam rubedenii în Franța și în România. După război, când m-am întors în Franța, rudele mele dispăruseră. În România, însă, familia mea există și acum”.

*

Philippe Viguié Desplaces: - Vorbiți-mi, Sire, despre momentul în care ați hotărât să intrați în contact cu Aliații, în timp ce România se afla, oficial, în război împotriva lor.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Am început să am contacte personale cu Aliații la sfârșitul anului 1942. Chiar imediat după declarația de război împotriva rușilor, șefii partidelor trimiseseră scrisori și memorii lui Antonescu pentru a-i cere să sfârșească cât mai repede cu putință cu recucerirea Basarabiei și să se oprească acolo. Există, în legătură cu acest aspect, un mare număr de documente care sunt clasate pe undeva pe la București. Însă Antonescu nu a vrut să audă de nimic. Prin intermediul secretarului meu, am început atunci să intru în contact secret cu mediile politice românești. Consideram cu toții că lucrurile se vor termina foarte prost și că trebuia să intervenim într-un fel sau altul.
Eu am trecut cu adevărat la acțiune în 1944. Am trimis Aliaților doi emisari. Este vorba de Constantin Vișoianu, fost ambasador la Haga și membru al delegației române la Societatea Națiunilor, și de prințul Știrbei, apropiat de Familia Regală. Acești doi emisari aveau drept misiune să propună o pace separată între România și Aliați. În fond, noi ne desolidarizam de Axă. Era o inițiativă plină de riscuri, deoarece Gestapo-ul se afla peste tot.
Cei doi au plecat la Cairo și am început în mod serios negocieri cu Aliații cu scopul de a ieși din război. Aceste tratative au durat timp îndelungat, însă nu au fost încununate de succesul scontat de noi. Ceream ajutor pentru a-i alunga pe nemți de pe teritoriul nostru. Am trimis chiar și un comunicat oficial Aliaților: dacă ar parașuta masiv trupe pentru eliberarea țării, noi le-am indica zonele unde germanii se aflau în numărul cel mai mic. Nici un răspuns! Nu am înțeles decât după aceea că fuseserăm deja predați lui Stalin... Era îngrozitor: ascultam BBC-ul care ne îndemna la rebeliune: „Ieșiți din război, români, ieșiți din război, căci altfel nu vă veți mai putea arăta fața în lume...”. Iar eu răspundeam prin misive secrete: „Nu așteptăm nimic altceva! Dar nu o putem face singuri!”.
Dacă a fost posibil să organizez toate aceste contacte într-un Palat aflat totuși „sub control”, este pentru că Antonescu mă considera un copil. El nu își închipuia că eu aș fi capabil să iau o astfel de inițiativă. Numai Gestapo-ul avusese unele bănuieli; se pare că îl informase despre aceasta pe Antonescu, care a zâmbit și i-a liniștit, spunând: „Nu vă faceți griji din cauza Regelui, este un puști, nu face altceva decât să se joace.”. Și nemții l-au crezut.
Grupul nostru de conjurați se întâlnea, la început, odată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopții, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanți într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o ușă ascunsă, în spatele Palatului, ușă care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu asista la discuția care dura, în general, două sau trei ore. Câteodată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toții același obiectiv: să ieșim cu orice preț din război.
Dispuneam de mijloace radio de legătură. Secretarul meu avea un om sigur, care lucra la serviciul cifrului din Ministerul Afacerilor Externe. El trimitea și primea toate mesajele pe care le codifica și le descifra el însuși. Ceea ce trebuia să ajungă la Antonescu trecea; în schimb, mesajele noastre erau puse deoparte și transmise discret secretarului meu. În felul acesta comunicam noi.
Philippe Viguié Desplaces: - La 23 august 1944, Majestatea Voastră a hotărât să pună capăt situației. Nu împliniserăți atunci douăzeci și trei de ani și aveați să realizați o lovitură de stat care va răsturna complet datele problemei și va modifica sfârșitul războiului...
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Din cauza felului său de a fi, autoritar, Antonescu își pierduse tot sprijinul de care dispusese la venirea sa la putere. Eu, pe de altă parte, cu toată vârsta mea tânără, beneficiam de sprijinul partidelor politice, cu care eram în contact secret din 1942-1943. Am stabilit, deci, ca „Ziua Z“ să fie pe 26 august 1944. Am redactat eu însumi o telegramă care a fost expediată către comandantul suprem al forțelor aliate din Italia. Prin această telegramă îl informam despre hotărârea mea de a-l răsturna pe Antonescu și, cu aceeași ocazie, de a rupe alianța noastră cu Germania. Îi ceream ajutorul sub forma unui bombardament masiv asupra a patru sau cinci locuri întărite pe care nemții le ocupau în jurul Bucureștiului și ale căror coordonate exacte i le indicam.
Acest plan a fost însă dat complet peste cap întrucât, pe 22 august, am aflat, printr-o indiscreție, că Antonescu urma să plece pe front pe 24. Nu știam cât timp avea să lipsească din București. Închipuiți-vă că nu s-ar fi întors până la 26! Totul ar fi rămas baltă.
Rușii tocmai străpunseseră frontul la nord-est, în Moldova, iar nemții trimiseseră în Polonia două dintre diviziile blindate care staționau în România. Ceea ce însemna o ușurare a situației noastre. În fața înaintării rușilor, în guvernul Antonescu s-a produs un moment de șovăire. Situația, atât militară cât și politică, ne era deci favorabilă nouă. Nu erau prea mulți soldați la București. Cei mai mulți erau dispersați în jurul orașului sau mai departe. Șeful de stat-major al orașului se raliase cauzei noastre. Ocazia era unică. De aceea, noi am ales data de 23 august pentru a-l aresta pe Antonescu, și nu 26 cum fusese prevăzut.

*

Majestatea Sa Regele Mihai I al României: În acea zi de 23 august deci, i-am cerut lui Antonescu să vină pe la mijlocul după-amiezii, pe la ora patru, în apartamentele mele, chiar în spatele Palatului Regal. Ca de obicei, a venit cu întârziere. Am stat de vorbă timp de trei sferturi de oră despre situația politică. Nu eram singur, în birou se afla un general dintre oamenii mei. Tonul discuției a devenit iritat atunci când am abordat situația dezastruoasă de pe front și iminența unei invazii a Armatei Roșii. I-am spus lui Antonescu că trebuie să cerem armistițiu fără să mai întârziem nici o clipă. Mi-a răspuns că nici măcar nu se poate gândi la o astfel de posibilitate și că trebuie să discute problema cu Hitler...
I-am replicat că, în fața unei astfel de situații, noi nu ne mai puteam permite să tergiversăm. Generalul care mă însoțea a mers chiar mai departe, aruncându-i lui Antonescu:
- Dacă nu putem să acționăm cu dumneavoastră, o vom face cu un alt guvern.
La care Antonescu a răspuns, furios:
- Cum, dumneavoastră credeți că voi lăsa țara în mâinile unui copil?
Până în ultima clipă, el a refuzat să mă considere un adult.
Trei subofițeri din gardă și căpitanul lor așteptau în spatele ușii biroului meu. Ei trebuiau să apară la un semnal convenit. Văzând că Antonescu se încăpățânează, i-am spus, cu o voce destul de puternică:
- Dacă așa stau lucrurile, nu îmi mai lăsați decât o singură ieșire...
Acesta era semnalul. Oamenii mei au intrat brusc în încăpere, m-au salutat, apoi s-au îndreptat spre Antonescu. Căpitanul a pus mâna pe brațul Conducătorului care, cel puțin surprins, i-a spus:
- Ce înseamnă asta? Luați mâna!
Căpitanul a avut un moment de ezitare; nu mai știa de cine să asculte. Mi-am spus că el va face să eșueze totul. Din fericire, unul dintre aghiotanții mei, un colonel care veghea în spatele ușii, a intrat urlând: „Executarea!”.
A strigat atât de tare, încât cei trei subofițeri l-au apucat pe Antonescu, spunându-i:
- Sunteți în stare de arest.
L-au dus la primul etaj și l-au închis într-o cameră blindată în care, altădată, tatăl meu își ținea colecțiile de timbre. Înainte de a urca, totuși, Antonescu s-a întors brusc și l-a scuipat în față pe căpitan.
- Mâine dimineață, veți fi cu toții împușcați!
L-am convocat, apoi, pe generalul comandant al Bucureștiului. A rămas mut când l-am informat asupra celor petrecute. Nu fusese prevăzut să se întâmple atât de devreme. El a dat imediat ordin trupelor să se întoarcă la București. Între timp, trebuia format un guvern. L-am numit prim-ministru pe Sănătescu, generalul-șef al Casei mele militare. Am trecut prin mica mea casă în Palat, unde au fost improvizate birouri, racordate telefoane, etc. Încetul cu încetul, am găsit oamenii care să ocupe diferitele ministere. Mi-au trebuit două ore pentru a constitui guvernul. A fost arestată toată suita lui Antonescu, miniștrii săi, cu excepția șefului Siguranței, de negăsit. Au fost închiși în cazarma batalionului Gărzii Regale.





La ora opt și jumătate, von Killinger, faimosul ambasador german, un SS, s-a prezentat la Palat împreună cu aghiotantul său. Amândoi erau foarte tăioși. Am refuzat să stau de vorbă cu ei în nemțește. Secretarul meu traducea ceea ce eu, totuși, înțelegeam. Von Killinger mi-a aruncat:
- Am auzit că Antonescu ar fi fost arestat.
Am răspuns calm:
- Nu, a venit să îmi spună că situația este disperată. Mi-a prezentat demisia sa și a plecat.
Fără îndoială că von Killinger nu m-a crezut, dar asta mi-a permis să câștig timp. Am adăugat:
- Ascultați radioul la ora zece în seara asta. Veți afla mai multe despre ceea ce s-a petrecut.
După plecarea lor, am înregistrat un mesaj către națiune. Prin el anunțam că încetasem ostilitățile împotriva rușilor și că, de acum înainte, locul nostru va fi de partea libertății și a democrației.
Mesajul a fost difuzat prin radio la ora zece seara. În doar câteva minute, o mulțime imensă s-a strâns în piața Palatului Regal. Oamenii urlau de bucurie: „Trăiască Regele!”. BBC-ul a transmis vestea în străinătate, urmată de imnul nostru național. Am dispus apoi eliberarea celor trei parașutiști englezi pe care Antonescu îi sustrăsese nemților. I-am chemat la Palat. Mulțimea a recunoscut uniformele lor engleze, a oprit mașina, iar sărmanii de ei erau să cadă victima entuziasmului românilor! Am dispus apoi să fie pregătit un avion spre a pleca la Ankara. Țineam ca acești trei soldați britanici să depună mărturie asupra felului cum se petrecuseră lucrurile.
Philippe Viguié Desplaces: - Nu v-a fost teamă, Sire, că nemții ar putea să intervină?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Ba da, puțin. Unii ofițeri români mi-au sugerat să părăsesc Bucureștiul: se temeau că nemții, încă foarte numeroși în țară, mă vor aresta. Într-adevăr, Hitler a trimis o telegramă înaltului său comandament în România de îndată ce a aflat de răsturnarea situației. În esență, textul spunea: „Găsiți un general român care să aresteze Regele și clica sa”. Într-un alt document, căzut în mâinile noastre, se afla următorul răspuns al nemților către șeful lor: „Imposibil de găsit un astfel de general. Este sfârșitul”. Nu a existat nici o singură defecțiune în cadrul armatei noastre!
Dar acestea se petreceau la câtva timp după 23 august. În acea zi, însă, noi nu puteam fi siguri de nimic. Pentru a scăpa de posibilele represalii, am părăsit Bucureștiul pe la ora două și jumătate dimineața, împreună cu aghiotantul meu și cu trei sau patru automobile. La ieșirea din oraș, am fost ținta unei rafale de pistol-mitralieră: trupele rechemate la București aveau drept consemn să nu lase pe nimeni să iasă. De aceea au și deschis focul asupra automobilului meu. Eram la volan și am simțit căldura flăcării. Mergeam însă prea repede pentru a mă opri.
Călătoria nu s-a desfășurat fără peripeții. Aproape de orașul Craiova, am zărit o coloană germană care venea în direcția noastră. Ne-am ascuns repede într-un stog de paie. Deodată, ia-m văzut pe soldații nemți punându-și căștile. Am privit în sus. Un avion de vânătoare american se învârtea în aer și, în mod sigur, fotografia. I-am spus secretarului meu particular:
- Pun pariu că a venit să fotografieze locurile pe care noi le-am indicat generalului Wilson, în Italia.
Și nu mă înșelam. Mulțumită acestor clișee, după cum mi s-a spus ulterior, americanii au putut bombarda anumite concentrări de trupe germane.
Ne-am continuat drumul spre vest, până la micul sat Dobrița, unde mama mea a venit și ea de la Sinaia. Am fost instalați într-o casă pusă la dispoziția noastră de niște prieteni siguri. Trebuia să stăm acolo vreo zece zile, până când se va ști mai bine cum stau lucrurile.
Și bine am făcut că am plecat! A doua zi după arestarea lui Antonescu, adică pe 24 august, la numai câteva ore după plecarea mea, nemții au bombardat Bucureștiul. Ei și-au concentrat tirul asupra Palatului Regal. Casa în care locuiam a fost distrusă.



În mod oficial, noi nu declaraserăm război Germaniei pe 23 august, deși am indicat limpede care urma să fie, de atunci înainte, tabăra noastră. Am dat ordin statului-major să nu îi provoace în mod inutil pe nemți, temându-mă de o ripostă prea dură. Avuseserăm totuși grijă să tăiem liniile lor telefonice pentru ca să îi dezorganizăm. Noi i-am sfătuit chiar să stea liniștiți. Atunci când au hotărât să bombardeze Bucureștiul, ceea ce echivala cu o declarație de război, am spus statului meu major: „Mergem înainte...”. La început, rușii nu vroiau să creadă că suntem efectiv în război împotriva nemților. Ei au așteptat mult timp înainte de a recunoaște faptul: România nu a semnat armistițiul cu puterile aliate, la Moscova, decât pe 12 septembrie.
Philippe Viguié Desplaces: - În timp ce Majestatea Voastră erați refugiat la munte, rușii au ajuns la București…
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Fără să tragă un foc de armă… Românii s-au eliberat singuri! Între plecarea și reîntoarcerea mea în capitală, adică între 23 august și 7 septembrie 1944, armata română i-a capturat pe toți nemții rămași pe teritoriul românesc. I-am făcut pe toți prizonieri, de la simplul soldat până la cei cu gradul cel mai înalt, inclusiv membrii Gestapo-ului. În plus, au fost câteva bombardamente americane și britanice la nord de București asupra a două sau trei păduri ticsite de trupe ale Reich-ului. Unul dintre foștii mei aghiotanți, care comanda un regiment, mi-a spus că nici în Rusia nu văzuse vreodată un asemenea măcel. De atunci înainte, Wehrmacht-ul a încetat, practic, să mai existe în România.
Când istoricii vorbesc despre pretinsa eliberare a României de către ruși, ei spun povești. Sovieticii au făcut o „plimbare de sănătate” de-a lungul întregii țări, pentru a merge apoi să se bată prin părțile ungurești. Ei nu au tras nici măcar un singur glonte…



La 7 septembrie, mama și cu mine am hotărât să ne întoarcem la București. Mergând cu mașina la gară, am întâlnit primele trupe rusești. Dacă se poate spune așa. Erau trei călăreți, fără îndoială originari din Mongolia, deoarece semănau cu gravurile lui Ginghis Han. Mama mea i-a privit fix, puțin îngrozită:
- Dacă asta este ceea ce ne așteaptă… Să ne păzească Dumnezeu!
Am călătorit într-un fel de automotor. De-a lungul întregului parcurs, șoselele ne-au oferit spectacolul unor interminabile coloane de ruși, cu camioane, căruțe, cai, oameni mergând pe jos…
Am ajuns în cele din urmă fără probleme în gara București, unde ne aștepta întreg guvernul provizoriu pe care îl numisem.
Philippe Viguié Desplaces: - Ați primit vreun mesaj de la tatăl Majestății Voastre?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - Nu.
Philippe Viguié Desplaces: - Ziua de 23 august 1944 a fost, într-un fel, ziua încoronării Majestății Voastre. În ce stare de spirit vă găseați atunci când v-ați întors la București?
Majestatea Sa Regele Mihai I al României: - În ziua loviturii de stat, nu prea m-am gândit să îmi analizez reacțiile! Făceam ceea ce consideram că este de datoria noastră, atâta tot! Abia mai târziu mi-am dat seama pe deplin de ceea ce noi înfăptuiserăm. Încetarea alianței noastre cu un ocupant, fără vreun ajutor din afară, organizarea unui complot la numai câțiva metri de sediul Gestapo-ului, aceasta era culmea îndrăznelii.
Cât despre „alianța” cu rușii, cei care mai spun și astăzi că ne-am debarasat de nemți pentru a da România pe mâna Rusiei, nu știu despre ce vorbesc. Ungaria și Cehoslovacia s-a bătut împotriva rușilor până în ultimul minut, și unde le-a dus aceasta? În același punct. Cu această diferență, totuși, că ele au fost fizic distruse, ceea ce nu a fost cazul nostru.”
Din volumul: „Majestatea Sa Regele Mihai al României. O domnie întreruptă”. Conversații cu Philippe Viguié Desplaces. Ed. Libra, 1995, pag. 71-96