Nicolae Iorga: „Dumineca încoronării”

   Mi-au parvenit, prin bunăvoința d-lui Teodor Iliescu, câteva fotografii scanate după un text istoric al profesorului Nicolae Iorga, apărut în „Calendarul Ligei Culturale pe anul 1923”. Textul se numește „Dumineca încoronării” și reprezintă mărturia unui martor ocular la ceremonia încoronării Majestăților Lor Regele Ferdinand și Regina Maria, la 15 octombrie 1922, în Catedrala de la Alba Iulia.

   Îmi face plăcere să pot pune acest text în mediul digital, redându-l cititorilor. M-am străduit ca versiunea digitală să fie cât mai aproape de cea tipărită, pentru a păstra frumusețea ediției originale.

Dumineca încoronării

   Picură de ploaie pe dealurile de la Alba-Iulia, și negurile se scarmănă de pădurile depărtaților Munți Apuseni. Spre Alba-Iulia, în care s'a frămîntat praful a trei civilisații, dintre care două, cea dacică și cea romană, sînt ale noastre, iar cea maghiară, care s'a isprăvit, e făcută totdeauna cu sudorile și une ori cu sîngele nostru, din satele ardelenești vin pelerinii-țerani ai încoronării.

   Puteau veni și mai mulți, căci aceasta e o serbare a poporului și ar putea fi, cu toate necesarele măsuri de pază, și o serbare populară. Dar atît de puțin s'a văzut mîndrul port al văilor noastre, care ar fi trebuit să fie înfățișate întregi, din fundul Bucovinei până la Dunăre și de către Tisa până în apele Nistrului, prin cei mai aleși represintanți ai nației în cele mai pitorești din costume ! Ici și colo veșmîntul alb și negru al Sibiului : altfel mai mult lume de prin prejurul orașului, cu cîteva steaguri. Brîul roșu, brîul albastru, cingătorile de luptă ale Romînimii din Ardeal contra atîtor asupriri, se vedeau doar din cînd în cînd. Și cît am așteptat peste zgomotosul << Ura >> al soldaților acel inimos << Trăiască >> al Ardelenilor în care sună toată generositatea și tot avîntul rasei !

   De ce a fost așa ? De ce în locul unei nații s'a văzut numai o mulțime ? De ce din toate satele Romînimii nu s-a revărsat atîta lume cît să nu mai simți caracterul străin al acestui tîrg așa cum a dat Dumnezeu ? Nu s'au luat de oficiali măsurile care de sigur se puteau lua ? S'a dus din partea unor nemulțămiți cari nu știu unde să se oprească nemulțămirile, nici măcar încotro să se îndrepte, o campanie de îndepărtare asupra căreia nu poate cădea o destul de grea osîndă ? Sau poate mijloacele de transport au lipsit ? N'aș putea-o spune, dar e păcat că fiorul pe care de atîtea ori l-am simțit noi în timpul serbărilor n'a trecut, pentru incalculabile urmări, asupra acestei întregi lumi țerănești !

*

   Spre ceasurile nouă, invitații se adună în biserică ale cării înnalte bolți sînt frumos luminate, cu singura escepție a catapetesmei, care a rămas neagră, pentru a se vădi mai bine picturile, mi se spune, dar se putea fără această notă de dură tristeță. Pe fondurile clare ori aurii se desfac marile figuri pe care cu un deosebit meșteșug le-a înfățișat un pictor cu știința tradiției, căci el e al treilea dintr'o dinastie de zugravi pentru biserici, d. Costin Petrescu.

   Lîngă fețele tinere ale ducelui de York și infantelui spaniol, buna privire senină a ducelui de Genova, alb, dar drept și plin de spirit ostășesc. Dar cine atrage mai mult căutăturile e mareșalul Foch. Acela a cărui metodică hotărîre și îndrăzneală în a da marea lovitură decisivă a salvat Europa de mulții ani de robie ce i se pregătiau de coaliția Centralilor, zdrobitorul fiarei germanice pornită în ultimul ei avînt turbat e, cu toată mustața-i albă, mai tînăr și mult mai vioiu de cum pare în chipurile obișnuite.

   În el nimic din acea trufie care trezia pretutindeni revolta contra generalilor lui Wilhelm al II-lea ; discret și simplu, fără nicio dorință de a se pune în evidență, mareșalul e tipul soldatului frances în ce are mai vrednic de admirație și de simpatie în același timp. Lîngă dînsul omul care a fost pentru noi o mare mîngîiere și un continuu îndemn, păstrătorul celor mai îndărătnice speranțe de victorie și prezicătorul zilelor bune care trebuie să vie : generalul Berthelot. Ni amintim o clipă de vremile acelea grele cînd puțin au crezut ca să se bucure azi atît de mulți.

   Sosesc domnițele, două din ele acum Regine ale unor țeri prietene. Aceia care era odată între noi fericita princesă Elisabeta apare în rochia ei de fir de aur, mai slăbuță și palidă, după nespusele ei suferinți fisice, dar tot așa de frumoasă și de blîndă cum am cunoscut-o cînd era o podoabă a acestei țeri, pe care și acum o iubește. Alături, mai sprintenă decît acum cîteva luni, cînd pleca, mireasă cu ochii plînși, la Belgrad, Regina Maria a Iugoslavilor, odată fiica de Rege romîn Mărioara.

   Ochii le urmăresc îndelung pe cele două surori care, așezîndu-se pentru a cruța sănătatea celei mai mari, îsi amintesc poate în convorbirea lor zilele bune gustate pe acest pămînt românesc al nașterii lor. Lîngă ele princesa Ileana, care, oriunde se va muta, va duce cu dînsa ceva din neamul nostru în însuși numele de poesie pe care-l poartă. În tot timpul serviciului divin gingașa soție a Principelui Moștenitor dă un exemplu de evlavie și de reservă.

   Urale anunță intrarea Regelui, Reginei și a fiilor Lor. Ele par a nu veni numai din rîndurile ostașilor, ci, adînci, cu îndelung răsunet, din fundul veacurilor care s'au zbuciumat și au pătimit ca să ajungem noi aici. Ferdinand al României e stăpânit de gînduri, și licărirea obișnuită de vioiciune și inițiativă a dispărut un moment din ochii Reginei. Ceremonia mistică prin care trebuie să treacă pentru a fi regi încoronați, purtînd și altfel decît în titlu <>, îi impresionează vădit.

   Mitropoliții a patru ținuturi românești, - Vladimir al Bucovinei fiind oprit de boală, - fac serviciul. În toată istoria neamului nostru nu s'au văzut vreodată ierarhii Țerii-Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei liturgisind împreună. Vlădicii de Roman, de Huși, de Rădăuți, de Argeș și de Rîmnic, locțiitorii Dunării-de-Jos și Buzăului, îi încunjură. Puternicul cor răspunde rugăciunilor în care dulceața tradiționalelor noastre armonii se unește cu dicțiunea mai aspră a școlii ardelene. În noile ectenii, pline de un frumos sentiment patriotic, lipsesc poate prea mult adînc emoționantele accente arhaice în care-ți pare că vorbește glasul înnăbușit al secolelor, și se găsesc prea des calificative și formule literare curente : stilul nostru bisericesc nu s'a format încă destul, n'a căpătat rostirile sale definitive.

   Episcopul săsesc Teutsch, încins cu cordonul albastru al << Coroanei Romîniei >>, e la dreapta lîngă Regele. Tot acolo un delegat al Patriarhiei constantinopolitane și, cu gluga-i neagră ascuțită, în aspru-i costum de schivnic, un episcop armean. Rabinul Niemirower e lîngă cei doi hogi, dintre cari unul, cu pronunțatul tip mongolic, poartă la turbanul alb dunga de fir și la gît gulerul înflorit în aur care-l arată șef religios al soldaților noștri musulmani.

   Și Biserica unită ? Biserica blăjeană care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea neamului din robia a cării sfărîmare se serbează astăzi ? Ea care prin scriitorii ei profeți a ținut înnaintea nației stîlpul de foc prin care s'a îndreptat în cursul lungii ei rătăciri prin pustie ? Această Biserică a cării legătură însăși cu vechea Romă a avut o singură îndreptățire : învierea amintirilor romane și întărirea noastră națională prin aceste amintiri ?

   Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru neam, a lui Samuil Clain, lui Gheorghe Șincai și lui Petru Maior, chiar a lui Șuluț, frate în 1848 cu ortodoxul Șaguna, după ușă, înțelegeți : după ușă, alături cu nunțiul, un prieten de sigur, dar căruia n'avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naționale, și alături și cu episcopul maghiar Majláth și cu clericii lui. Afară în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia care, religia atîtor milioane în România unită, cutează a fi și a voi să rămînă Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă... Dar de cînd Papa poruncește în afaceri naționale unei Biserici care întâiu e a noastră și apoi a lui, întru cît este afară de recunoașterea dogmei și de dreptul numirilor, și încă numai cu voia acestui Rege ofensat astfel ? Și cum ?, nu s'a găsit unul care să frîngă de genunchiu o cîrjă care nu s'ar putea păstra fără a jigni Rege și Popor în momentul supremei concentrări naționale ? Mult timp va apăsa asupra Bisericii unite amintirea acestei neiertate greșeli, care tinde a o isola de inima neamului nostru, care este una singură. O astfel de atitudine, cînd nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage și sancțiuni, căci niciun Stat n'are datoria de a susținea o Biserică în stare să-și iea în asemenea chestiuni directiva de aiurea.

*

   Se scot din altar coroanele : coroana de oțel a Regelui, simplă și aspră ca o zi de luptă, coroana de aur cu pietre scumpe a Reginei, croită după foarte vechi forme tradiționale culese pe păreții bisericilor. Se desfășură mantiile strălucitoare de aurării. Pe mîni de înnalți demnitari și de generali ele vor fi duse afară supt baldachinul care, pentru a mulțămi mai multă curiositate, dar nu și pentru a înnălța prin decor ceremonia punerii coroanelor – căci, după binecuvîntarea podoabelor și a celor cari le vor purta, atîta a mai rămas – va acoperi ultima ceremonie.

   În sunetul clopotelor nouă, dulce ca argintul, în bubuitul tunurilor, în strigătul vesel al mulțimilor, alaiul înnainteză către acest coviltir, care de sigur putea să consiste, cu cît a costat, din altceva decît din pînză zugrăvită care se sprijine pe bețigașe supțiri văpsite tricolor.

   Momentul e solemn și adînc mișcător. Regele și Regina se înveșmîntează cu lungile și grelele mantii. Domnul romănesc iea apoi coroana, după obiceiul napoleonian introdus de înnaintașul său, și o așează liniștit și sigur pe fruntea Sa. Aplecîndu-se către Regina, care se înclină ușor, îi așează pe bucle juvaierul scînteietor de focuri și – o sărută.

   Sînt multe regine pe lume, dar poate una singură, acolo departe în Belgia, care să fi meritat prin atîta durere și prin atîta hotărîre în apărarea dreptului și onoarei patriei sale coroana care într'o zi i s'a coborît pe cap. O știe toată această mulțime în ochii căreia fulgeră bobul de mărgăritar al unei lacrime nobile.

   Și, în tăcerea care se impune cu greu arămii din tură și bucuriei din miile de suflete, Regele vorbește, sigur, apăsat. Amintește opera lui Carol I-iu și o constată, mișcat, sporită prin tot ce i-a adus cel mai mare ropot de suferință a poporului romănesc. Și, cu vorbe care sînt în adevăr smulse din sufletul lui religios, el chiamă în ajutor Scriptura ca să ceară în acest ceas lucrul cel simplu și mare: să ne iubim puțin între noi, iubindu-l pe dînsul.

*

   După ceasul ospețelor în sălile improvisate – și bine improvisate – parada. Regele trece în revistă pe ostașii săi.

   Cadrul e măreț, unic. În fund, lîngă cenușia suliță a turnului catolic ridicîndu-se din vechiul amestec de ziduri, complexul de clădiri nouă al bisericii de încoronare. Pe înaltele pîrghii, lungi steaguri tricolore cu pajurea țerii, multe, nesfîrșite, foșnesc în ușorul vînt pe care l-ai zice venit anume ca să înlăture ultimii stropi ai ploii care fuge.

   În față, înnălțimile încă verzi, pe care șerpuiesc întortochiate liniuțele albe ale drumurilor și, la dreapta, culme peste culme, albastre, cenușii, șterse ca fumul, idealisate de depărtare, ale Munților Apuseni.

   Regele apare în fruntea oaspeților săi princiari, Mareșalul Foch călărește între ofițerii francesi cari l-au întovărășit la noi. Căciuli masive, rotunde coifuri de uniforme străine amestecă pitorescul atîtor țeri. Un stol de generali urmează pe Domnul lor. Și un singur strigăt se ridică din mulțime, pănă la țeranii înșirați supt steaguri la picioarele dealului, cînd Regina sosește supt bonetul de grenadir care dă o înfățișare de extraordinară tinereță și voioșie feței sale frumoase, strunindu-și blîndul cal alb ascultător. În față, fiicele regine, nora, sora venită din depărtare, așteptă priveliștea care pentru cele două domnițe înstrăinate, ce au gustat pînea stropită cu amare lacrimi a refugiului, nu e o simplă defilare. Albele mîni fine ale reginei Elisabeta, întinse pe roșia mantie care o acopere, au tresăriri de înduioșare.

   Și oastea începe a trece. Ceasuri întregi șirurile ei se vor desfășura, în valuri albastre unduind elegant la suntele unei musice neobosite, care lovește cu un fel de fanatism instrumentele. Infanterie, vînători de munte, artileriști, cavalerie... De ce se uită așa de aprig toți acești soldați în ochii Regelui cari, privindu-i, au ca o flacără vie jucîndu-se în lumina lor? De ce spiritualisarea intensă a acestor rînduri care nu par să îndeplinească o comandă, ci să meargă la asalt înnaintea primejdiei? Prin nesfîrșitele steaguri, atîtea din ele rupte, arse, sîngerate, ca și prin inimile acestor treizeci de mii de tineri n'a trecut oare voința, frîntă în pornirea ei de jertfă, a celor cari zac în adîncimile frămîntate de ghiulele ale Moldovei eroice? De la o vreme realitățile par a se topi toate într'un fantastic elan de epopeie națională. Păcat de cine n'a simțit, oricare ar fi fost motivele care l-au oprit, această emoție fără nume care, peste toate tristețele presentului, asigură în inimile tuturora viitorul neamului!

   Trec greoaie tancurile enorme. Ele par a făgădui distrugerea oricui s'ar încerca să sfarme ceia ce cu atîta trudă seculară s'a întemeiat ca să dureze de-a lungul secolelor.

   S'a sfîrșit. Călăreții se risipesc în brumele albastre ale serii. Regina-și învîrte rîzînd calul cuminte. Tocmai în fund, coviltirul de nori se frînge. Dungi mari roșii glorifică apusul tragic. Apoi ele se sting, și o dulce lumină cuprinde toată zarea.

   E apoteosa.

N. Iorga.

Iată și fotografiile paginilor originale: