Manifestul Regal

Manifestul Regal

Un manifest pentru normalitate democratică și instituțională în România

( Acest text este o repostare exactă - doar pentru mărirea vizibilității online - a originalului publicat pe blogul Alteței Sale Regale, Principele Radu al României. Suplimentar, documentul este disponibil și în format PDF (pentru tipărire), sub formă de fotografii și sub formă de carte electronică (e-book) - pentru cititoare generale (format EPUB) și pentru cititoare Amazon Kindle (format AZW3) ).

„Monarhia este un sistem de guvernământ în care puterea este exercitată pentru binele tuturor.” (Aristotel, filosof grec)



„Monarhia parlamentară îndeplinește un rol pe care niciun președinte ales nu-l poate îndeplini niciodată. Ea limitează formal setea de putere a politicienilor, deoarece prin ea funcția supremă în stat este ocupată odată pentru totdeauna.” (Max Weber, economist german)



„Publicul a ajuns să accepte ideea că monarhia este cea mai bună formă a autorității constituționale și un mod bun de a păstra țara unită, întreagă, laolaltă într-o lume în schimbare.” (Tony Blair, premier britanic)

~ 10 Mai 2011 ~

La 30 decembrie 1947, România a început un proces de transformare continuă prin degradare statală și instituțională. Într-o singură zi, printr-un act semnat sub presiunea șantajului, statul român a pierdut ultimul simbol al identității și democrației, devenind o colonie stalinistă. În 1947, statul român a pierdut mai mult decât un rege. A pierdut prestigiu, credibilitate internațională, demnitate, loialitate și simț al răspunderii – calități care au fost inaugurate în practica politică autohtonă începând cu 1866, anul devenirii noastre ca națiune. Statalitatea și regimul democratic-constituțional au fost suprimate, istoria cenzurată și mitizată iar valorile răsturnate. Cei aproape 50 de ani de comunism au modificat radical România, de la mentalitatea civică, la aspectul fizic al comunităților urbane și rurale, depărtându-ne astfel de Europa și apropiindu-ne tot mai mult de un model statal sovietic, total nereprezentativ pentru societatea românească.

În decembrie 1989 românii au repudiat regimul comunist și și-au recâștigat democrația și libertatea, dar nu și-au recăpătat identitatea, valorile și simbolurile statale. Din orgoliu și interes personal, noua elită politică a preferat să nu repare erorile trecutului și să nu reașeze statul român pe făgașul său natural. După mai bine de 60 de ani de pribegie republicană, România este astăzi o țară cu o reputație slabă pe plan internațional, cu instituții neconsolidate, cu reprezentanți puțin sau deloc sensibili la năzuințele și problemele societății, cu o tânără elită intelectuală care își caută destinul în străinătate.

Considerând că România nu este o întreprindere privată care se conduce după bunul plac al oamenilor politici și încrezători în reafirmarea demnității și prestigiului demult pierdute, relansăm prin acest manifest ideea discuției publice privind restaurația monarhiei constituționale. Acesta nu este un manifest pentru a elogia trecutul, ci un manifest argumentat pentru o construcție temeinică a viitorului țării noastre.

ARGUMENTUL INSTITUȚIONAL

de Vlad Badea

 

 

(1) Independența și neutralitatea politică sau omul de stat vs omul politic

De la crearea funcției de Președinte al României în 1974 și până astăzi, experiența politică ne-a demonstrat că oricare om politic român va ajunge să exercite această înaltă demnitate publică nu va reuși în cursul mandatului să păstreze o relație echidistantă și independentă față de partidele parlamentare. Rând pe rând, discret sau fățiș, toți președinții au căutat să-și instaleze premierii preferați și să promoveze partidele care i-au propulsat, în detrimentul celorlalte, sfidând constituția, opinia publică sau majoritatea parlamentară. Astfel, România nu a avut niciodată un șef de stat al tuturor românilor, ci un președinte politic, de stânga sau de dreapta.

Revenirea la monarhia constituțională ar înlătura problema favoritismului în practica politică românească. Monarhul este prin natura sa un om de stat și nu un politician, astfel că el este dezlegat de orice legături personale sau financiare față de partide. Independența și neutralitatea sunt utile în măsura în care dorim ca poziția fruntașă în statul român să fie reprezentativă pentru toți românii, nu doar pentru aceia cu anumite afinități politice.

(2) Reprezentarea și guvernarea – două competențe distincte

Din necesitatea electorală de a se afirma în fața competitorilor politici, președinții au fost nevoiți să intervină deseori în afacerile guvernamentale, fără a avea însă o bază constituțională pentru o asemenea implicare. Intervenția președinților în administrarea statului și diferențele de opinii dintre aceștia și premierii lor au condus de multe ori la blocaje în relația dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria. Dintre acestea reamintim conflictul Ion Iliescu – Petre Roman (soluționat prin mineriade), conflictul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, conflictul Ion Iliescu – Adrian Năstase pe tema alegerilor anticipate și, nu în ultimul rând, conflictul Traian Băsescu – Călin Popescu Tăriceanu, a cărui expresie se regăsește în alungarea de la putere a partidului prezidențial și în formarea majorității netransparente din parlament (dintre liberalii care guvernau și social-democrații din opoziție).

Rolul primului ministru, demnitarul legitim în actele guvernării statului, a fost adesea minimalizat prin implicarea excesivă și neautorizată a președintelui, înaltul demnitar însărcinat cu reprezentarea statului și a cetățenilor. În replică, premierul, frustrat de subminarea și desconsiderarea puterilor sale de către președinte, a contribuit la materializarea unor planuri pentru înlăturarea rivalului său. Așa s-a ajuns, de pildă, la suspendarea Președintelui României în 2007, care a paralizat mersul firesc al statului pentru câteva săptămâni.

Conflictul dintre puterea care reprezintă statul (președinte) și puterea care îl guvernează (premier) se datorează în principal dorinței celei dintâi de a o domina pe a doua. Acest conflict alimentează neîncrederea în instituții și în buna lor funcționare și influențează negativ percepția mediului internațional asupra stabilității politice interne din România.

Restaurația monarhiei constituționale ar soluționa definitiv problema relației dintre reprezentantul națiunii și conducătorul ei. Atribuțiile monarhului constituțional sunt limitate la puteri ceremoniale, simbolice și de reprezentare a statului și cetățenilor. El nu mai are nevoie să concureze cu premierul în administrarea statului, pentru a-și demonstra capabilitatea, deoarece poziția sa în stat este asigurată pe viață. Prin urmare, monarhul va fi întotdeauna îndemnat să-și asume doar atribuțiile constituționale de reprezentare, lăsând astfel guvernarea în sarcina acelora mandatați să o înfăptuiască.

(3) Dimensiunea diplomatică a regalității

Monarhia este prin ea însăși o punte de legătură cu alte state, deoarece relații de rudenie există aproape între toate Casele Regale ale Europei. Așadar, putem spune că regalitatea facilitează natural relația dintre state. Acesta nu este însă singurul argument pentru a afirma utilitatea diplomatică a instituției monarhiei.

Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la reîntoarcerea în țară vizite externe pentru a susține interesele României pe lângă politicieni influenți, oameni de afaceri, organizații sau fundații non-profit din străinătate.

Probabil cel mai clar exemplu de susținere diplomatică este efortul benevol depus în perioada postdecembristă de Casa Regală a României pentru a determina guvernele statelor membre UE și NATO să accepte țara noastră în cadrul acestor organizații internaționale de integrare și, respectiv, apărare. Problema aderării la spațiul Schengen a readus în discuție posibilitatea implicării Casei Regale în activitatea de lobby internațional, astfel că liberalii și conservatorii au realizat de curând vizite la Palatul Elisabeta pentru a discuta cauza comună.

(4) Monarhia – un factor psihologic pentru coeziunea socială

Monarhul este adesea considerat în societățile vest-europene drept „părintele națiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcționalist pe care îl au președinții aleși. El este un model inspirațional care unește societatea și recompensează ceremonial elitele intelectuale, profesionale sau politice. Monarhia este mult mai umană și mai apropiată de popor decât instituția președintelui, care poate fi caracterizată mai mult prin sobrietate și – în cele mai fericite cazuri – tehnocrație, – în cele mai rele – populism.

Modelul laudativ și unificator al monarhiei constituționale se contrapune astfel modelului critic și dezbinator al prezidențialismului cu care societatea noastră este atât de obișnuită.

(5) Continuitatea

România este la ora actuală un stat fără un proiect pentru dezvoltare durabilă. Fiecare președinte își fixează la începutul mandatului o agendă, care de cele mai multe ori nu este dusă până la capăt în cursul mandatului de patru sau cinci ani. Președintele succesor are propria agendă de îndeplinit, astfel că activitățile inițiate de președintele anterior rămân nefinalizate și deci fără impact în dezvoltare.

Monarhul are puterea de a sfătui și de a încuraja partidele care se perindă la guvernare, în direcția continuării proiectelor majore de construcție sustenabilă a statului. Deși nu poate aduce direct prosperitate țării, el poate acționa ca îndrumător pentru a se asigura o transpunere coerentă, înlănțuită și cu efecte durabile ale diferitelor agende politice. Din acest punct de vedere, instituția monarhiei este un element constant pe scena politică.

În acest spirit, Casa Regală a României a realizat un pas înainte în anul 2007 când a publicat documentul România – O viziune pe 30 de ani, care cuprinde o strategie concentrată pe două perioade ale dezvoltării, 2007-2017 și 2017-2037.

(6) Profesionalizarea funcției de șef de stat

Prezidențialismul pornește din start cu un handicap în comparația cu modelul regalist, prin aceea că dacă în sistemul monarhic principele moștenitor este educat întreaga viață pentru a îndeplini într-o bună zi funcțiunea de șef de stat, președinții nu beneficiază de o asemenea pregătire, întrucât pentru ei calitatea de președinte este o circumstanță specială a carierei lor profesionale. Niciun cetățean român nu știe de la naștere că îi va reprezenta cândva pe conaționalii săi dintr-o poziție atât de înaltă. Prezidențialismul devine parte a vieții unora dintre acești cetățeni norocoși în general după vârsta de 40 de ani, când formarea academică și profesională este în bună măsură încheiată, dar într-o direcție care nu are nimic a face cu statul.

Astfel, am ajuns să avem în fruntea națiunii române un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocați (1952-1958 și 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR (1965-1967), un ucenic de cizmar (1967/1974-1989; primul Președinte al României), un inginer hidroelectric (1990-1996, 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) și un marinar (2004-prezent). Dintre aceștia profesorul universitar a avut cel mai scurt mandat. Toți președinții menționați mai sus au slujit, în anumite perioade ale vieții lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Rezultatele acestei realități se observă de fiecare dată când trecem granița către Apus.

Decizia de a transforma un șef de stat într-un mecanic auto și un electrician într-un șef de stat este reprezentativă pentru tabloul mai amplu al răsturnării valorilor care s-a produs în societatea românească postbelică.

Profesionalizarea funcției supreme de reprezentare este o condiție necesară pentru urmărirea interesului general al românilor. Deși nobilă și idealistă, acordarea dreptului de reprezentare statală tuturor cetățenilor este nerealistă prin slaba performanță care rezultă din comparația cu modelul regalist. Foarte puțini români din aceeași generație ajung să beneficieze de acest drept, iar aceia care o fac nu sunt pregătiți profesional pentru o asemenea „meserie”.

(7) Costurile

În mod eronat se afirmă că monarhiile sunt costisitoare și greu de întreținut. Există diferite modele în ceea ce privește finanțarea monarhiilor. De pildă, Casa Princiară a micului stat Liechtenstein se întreține doar din fonduri private, constând în averea personală a Principelui domnitor. În alte cazuri, finanțarea instituției regalității se realizează atât din fonduri publice, cât și din resurse private (de exemplu, Domeniile Coroanei).

Iată un clasament al câtorva monarhii europene, după costul per capita:

Statul	Costul (euro, 2010)	Populația	Cost per capita (euro)
Luxemburg	8,9 mil.	502.202 (2010)	17,7
Norvegia	27,9 mil.	4.955.200 (2011)	5,6
Olanda	39,4 mil.	16.665.200 (2011)	2,3
Belgia	13,7 mil.	11.007.020 (2011)	1,2
Marea Britanie	48,6 mil.	60.000.000 (2009)	0,8
Spania	7,4 mil.	46.030.109 (2010)	0,2

Costurile variază de la caz la caz, criteriul cel mai important fiind populația. Pentru un stat ca România, cu o populație de 22 milioane de locuitori, care în 2010 își fixa cheltuielile Instituției Președintelui la 40,688,000 milioane de lei (≈1.8 lei/loc. sau ≈0.5 euro/loc.), costurile în monarhie ar putea rămâne aceleași ca în republică.

La aceste socoteli mai adăugăm minusurile din buget care rezultă din lipsa organizării alegerilor. Imaginați-vă, din această perspectivă, economiile unei domnii neîntrerupte a Regelui Mihai, din 1940 și până astăzi.

Mai putem scădea, de asemenea, costurile aferente deplasărilor și participărilor Președintelui României la reuniunile internaționale, de tipul Consiliului European, deoarece într-o monarhie constituțională primul ministru conduce diplomația guvernamentală, împreună cu ministrul de resort.

ARGUMENTUL ISTORIC

de Filip-Lucian Iorga

(1) Monarhia – forma de guvernământ tradițională spațiului românesc

Unul dintre clișeele vehiculate este acela al superiorității formei republicane de guvernământ, grație tinereții sale. Monarhia ar fi vetustă, ar reprezenta un vestigiu al trecutului, iar republica ar fi un semn al modernității, al unei lumi care s-a desprins de povara unui trecut incomod. Nimic mai fals! De fapt, ambele forme de guvernământ își au rădăcinile în vremurile antice, iar monarhia constituțională este cea mai tânără și cea mai suplă formă de guvernare a unui stat. Astăzi, unele dintre cele mai prospere, mai libere și mai respectate țări din lume sunt monarhii constituționale (Marea Britanie, Japonia, Spania, țările scandinave etc.), iar recordurile în materie de sărăcie și deficit democratic pot fi găsite toate în republici.

În spațiul românesc, statul s-a născut luând chip monarhic și a continuat să existe neîntrerupt și prin figura voievodului. Fie că au fost fondatori precum Basarab I sau Bogdan-Vodă, garanți ai echilibrului precum Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân, sfinți precum Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, războinici precum Mihai Viteazul, constructori precum Petru Rareș, cărturari precum Dimitrie Cantemir, reformatori precum Mavrocordații, Ghiculeștii sau Sturdzeștii, unificatori precum Alexandru Ioan Cuza, domnitorii Moldovei și ai țării Românești au asigurat ființa statului, continuitatea unor cutume, au condus oști și au protejat credința strămoșească a poporului, au reprezentat un puternic element identitar, o garanție a demnității. Chiar și domnitorii cărora le-au lipsit legitimitatea sau cinstea s-au putut raporta la modele reale, pe care republica nu ni le poate oferi.

Greutatea tradiției monarhice este, așadar, strivitoare. Ce poate așeza republica în balanța istoriei românilor? Forma de guvernământ republicană nu a fost dorită de români, ci a fost impusă de tancurile sovietice. A adus cu sine comunismul, le-a răpit românilor libertatea, tradițiile, prosperitatea, iar pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisorile politice care au împânzit țara. Tabloul dezastruos al republicii comuniste este completat de portretul dezolant al republicii post-comuniste, ajunsă după mai bine de 20 de ani într-un impas pe care îl percepem cu toții. Este eșecul unei forme de guvernământ care nu are nicio legătură cu trecutul țării și pe care ar trebui să o ajutăm cât mai repede să nu mai aibă nicio legătură nici cu viitorul ei.

În fine, să ne amintim de traseul biografic al ofițerului Candiano Popescu, liderul efemerei republici de vodevil proclamate în 1871 la Ploiești: după escapada republicană, el avea să ajungă aghiotantul Regelui Carol I.

(2) Moștenirea Dinastiei Române

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conștiente că doar un prinț străin pe tronul țării ar fi putut aplana conflictele dintre facțiunile rivale, ar fi adus stabilitate și prestigiu internațional. Personalitatea excepțională a Regelui Carol I a adus rigoarea germană într-o țară care se desprindea cu greu de secolele de influență orientală. El a condus România către independență, în 1877, ca monarh constituțional, asigurându-i echilibrul politic și având un rol fundamental în modernizarea societății. Carol I devenise în 1866 domnitor al unei provincii otomane și murea în 1914 ca Rege al unui stat modern, prosper și respectat al Europei. Soția lui, Regina Elisabeta, protectoare a artiștilor și ea însăși talentată scriitoare, a rămas în memoria colectivă sub numele de “Carmen-Sylva”.

Asemenea lui Carol I, Regele Ferdinand și-a sacrificat atașamentul față de Germania lui natală, pentru a respecta voința națiunii pe care o reprezenta și pentru a apăra interesele României, pe tronul căreia se afla. Sacrificiul i-a fost răsplătit, el fiind regele sub sceptrul căruia s-a împlinit visul României Mari. Tot el a dat țării o dreaptă reformă agrară și o nouă Constituție. A avut-o alături pe Regina Maria, unul dintre cele mai carismatice și mai benefice personaje din istoria României, iubită în țară și admirată în afara ei, curajoasă pe timp de război și fermecătoare pe timp de pace, bun strateg înzestrat și cu o sensibilitate artistică aparte.

Perioada interbelică, spre care privim astăzi cu nostalgie, a adus României un nou salt către prosperitate și modernitate. În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, țara a atins un punct de vârf al dezvoltării sale. Ca o ironie a istoriei, până și comuniștii aveau să se raporteze încă, după decenii, la anul 1938 ca la un an de apogeu al prosperității.

(3) Regele Mihai al României și problema abdicării

Regele Mihai I a domnit în vremuri grele pentru România și pentru lume, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944 și-a asumat, cu riscul dispariției sale fizice, răspunderea ieșirii din alianța cu Germania și a alăturat România Alianței anti-naziste. Gestul Regelui României a scurtat războiul cu câteva luni și a salvat zeci de mii de vieți.

Tânărul rege a luptat apoi câțiva ani pentru menținerea regimului democratic și împotriva politicii de sovietizare impuse de Armata Roșie. țara intrase însă în sfera de influență a URSS și era condamnată să rămână în lagărul comunist. La sfârșitul anului 1947, Regele și instituția monarhică rămăseseră ultimul obstacol în calea impunerii regimului comunist. În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unități militare fidele comuniștilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza și Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, șantajându-l cu executarea a peste o mie de studenți anticomuniști ținuți în arest. Sub amenințarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea șantajului, actul este lovit de nulitate. În ședința Parlamentului, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, dar cvorumul necesar pentru asemenea decizii nu a fost realizat. Așadar, abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României și nici nu a fost supusă referendumului.

În exil, Regele a muncit pentru a-și întreține familia, continuând în același timp să-și reprezinte poporul rămas dincolo de Cortina de Fier. După 1989, cu toată ostilitatea arătată de unele dintre autoritățile republicane, nu a făcut și nu face altceva decât să își servească țara, alături de Principesa Moștenitoare Margareta și de întreaga Familie Regală.

România are și astăzi marele privilegiu istoric ca Regele ei, cel care poartă cu sine istoria țării și a Dinastiei, să o poată reprezenta așa cum se cuvine și să-i poată reda chipul ei cel adevărat.

„Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea și dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.” (Regele Mihai I al României)

----

Pentru a putea comunica mai ușor ideile monarhiștilor români simpatizanților din alte state, iată și câteva traduceri ale Manifestului Regal în limbi de circulație internațională și în limbile țărilor vecine României:

Manifestul Regal în limba arabă (ar)
Manifestul Regal în limba bulgară (bg)
Manifestul Regal în limba ebraică (he)
Manifestul Regal în limba engleză (en)
Manifestul Regal în limba franceză (fr)
Manifestul Regal în limba germană (de)
Manifestul Regal în limba greacă (el)
Manifestul Regal  în limba italiană (it)
Manifestul Regal în limba maghiară (hu)
Manifestul Regal în limba portugheză (pt)
Manifestul Regal în limba rusă (ru)
Manifestul Regal în limba sârbă (sr)
Manifestul Regal în limba spaniolă (es)
Manifestul Regal în limba turcă (tr)
Manifestul Regal în limba ucraineană (uk)


Iată același document, sub formă de fotografii ale paginilor: