joi, 27 noiembrie 2014

1 Decembrie 1918: cum a fost creată România unită, sub domnia Regelui Ferdinand Întregitorul


   Data de 1 Decembrie, care se apropie, este un prilej foarte bun ca să ne amintim, mai în detaliu, cum a luat naștere România Mare, unită. Evenimentul s-a produs în 1918, în contextul politic deloc simplu al Primului Război Mondial, sub domnia celui de-al doilea Rege al Românilor:   Ferdinand I, pe care națiunea îl pomenește, de atunci, ca „Întregitorul”.

   Deși adevărata Zi Națională a României, ziua apariției Statului Român modern pe harta lumii, este 10 Mai (o dată a cărei semnificație este ținută, încă, voit în penumbră), Marea Unire de la 1 Decembrie reprezintă o sărbătoare de maximă importanță în istoria națională, cu nu mai puține conotații regale.

   Nefiind specialist in istorie, nu îndrăznesc să povestesc eu însumi, cu cuvinte proprii, acest capitol glorios al trecutului național. Însă, mai ales pentru vizitatorii mai tineri ai acestui blog, adevărul trebuie spus, mereu și răspicat. Și cine ar putea face-o mai bine decât un mare istoric? Reproduc, deci, un scurt fragment din monumentala lucrare a profesorului Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, apărută în perioada interbelică la „Editura Cugetarea - Georgescu Delafras. Pe volumul din care voi cita mă bucur de privilegiul de a avea un autograf al fiului autorului, acad. Dinu C. Giurescu:  un autograf primit tainic și cu emoție în martie 1986, sub plin regim comunist, pe vremea când eu eram elev. Tot de atunci îmi dăinuie în amintire și îndemnul domnului profesor, care, înainte de a scrie, pe prima pagină, câteva cuvinte despre tatăl său, a deschis volumul și a privit gânditor, câteva secunde, capitolele ultime, cele legate de Regii României. „Să ai mare grijă de cartea asta, măi băiete” - mi-a spus, privindu-mă atent - „că e ediția aia veche, cea în care nu au apucat comuniștii să bage foarfeca”.

   Așa am făcut, domnule profesor! Și azi țin cartea, la loc de preț, în biblioteca mea. Între timp, comuniștii despre care vorbeați au dispărut (oare?), iar Regele nostru se află în Țară, în mijlocul Românilor, împreună cu succesorii Săi. Mai trebuie doar ca noi să găsim înțelepciunea și puterea de a afirma, neciuntit, tot adevărul, pentru a putea fi din nou liberi - așa cum ne îndeamnă, mereu, Majestatea Sa.

   Iată, eu povestesc chiar aici, azi, pentru cei mai tineri ca mine, prin cuvintele părintelui Dvs., un fragment mic din acea moștenire de Adevăr pe care mi-ați încredințat-o atunci, cu voce tremurândă, în 1986...



Regele Ferdinand I
și războiul pentru întregirea neamului


Adunarea națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia, în ziua de 18 Noemvrie (1 Decemvrie) 1918, decretează unirea acestor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii, cu România”.
(Rezoluția Adunării Naționale dela Alba-Iulia, 1 Decemvrie 1918).

  Regele Ferdinand I. Războiul mondial. În momentul când regele Ferdinand I s'a suit pe tron (27 Septemvrie/10 Octomvrie 1914), Europa era în plin războiu. El izbucnise din cauza antagonismului dintre interesele economice și politice ale marilor puteri, antagonism care luase, în ultimul deceniu, forme tot mai vizibile. Scânteia care a aprins focul a fost atentatul dela Sarajevo, întâmplat la 28 Iunie 1914, în care arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa, au căzut uciși de gloanțele unui tânăr Sârb. Guvernul dela Viena ceruse celui din Belgrad – în urma acestei crime – satisfacție; condițiile sale însemnau însă, de fapt și de drept, desființarea independenței Serbiei. În cazul când nu se îndeplineau toate aceste condiții, armata austro-ungară urma să intervină. Rusia, pentru a nu lăsa să fie sdrobit statul slav din Balcani, al cărui protector era, mobiliză; Germania, care credea că a sosit momentul de a-și realiza revendicările sale, îndemnă guvernul dela Viena să nu cedeze și mobiliză și ea. Ceea ce avu drept urmare mobilizarea Franței, apoi a Angliei și izbucnirea războiului. Se formară astfel două grupuri de puteri în luptă: de o parte Franța, Anglia, Rusia (Tripla Înțelegere) împreună cu Belgia – al cărei teritoriu fusese invadat de armatele germane – și Serbia, de partea cealaltă Germania și Austro-Ungaria (Puterile Centrale). Noi eram legați de aceasta din urmă, încă din 1883, printr'un tratat secret de alianță ce fusese determinat de primejdia rusească; oamenii noștri politici, întruniți într-un consiliu de coroană încă de către Regele Carol I, la 3 August 1914, socotiră însă că nu e cazul să intrăm în luptă alături de ele. Într'adevăr, nu Puterile Centrale fuseseră cele atacate, ci ele atacaseră. De aceea, România păstră, în primii doi ani ai războiului mondial, neutralitatea armată adică, având oștirea concentrată, nu merse nici cu unii, nici cu alții. Opinia noastră publică cerea totuși să atacăm pe Unguri, pentru a desrobi pe frații din Ardeal; alții, mult mai puțini la număr, doreau războiul împotriva Rușilor, spre a lua Basarabia. Între timp, Turcia (23 Noemvrie 1914) și apoi Bulgaria (10 Septemvrie 1915) intrară în luptă alături de Germania, iar Italia (23 Mai 1915) alături de Franța. 

  Regele Ferdinand I, în momentul când se suise pe tron, spusese că va fi „bun Român” și faptele sale au dovedit-o cu prisosință. El înțelese dorința adâncă a poporului care cerea să trecem Carpații și o urmă; la 14/27 August 1916, noi declararăm războiu Austro-Ungariei. Șeful Guvernului, Ion I. C. Brătianu (vezi fig. 184) încheiase cu puțin timp mai înainte, un tratat secret cu Puterile Înțelegerii prin care ni se asigura, la încheierea păcii, Ardealul, Bucovina și Banatul întreg.

Fig. 184 - Ion I.C. Brătianu. Fotografie din ultimii ani ai vieții (D.P.)

 Războiul pentru întregirea neamului. Prima parte. Ostașii noștri trecură cu mare avânt peste munți și ocupară Făgărașul, Brașovul, Secuimea, înaintând până dincolo de Toplița, până aproape de Sighișoara și până la marginea Sibiului; în câteva săptămâni, a treia partea Transilvaniei era cucerită. În schimb însă la Turtucaia o armată a noastră, rău condusă și insuficient înarmată, fu copleșită de forțele superioare ale dușmanului și distrusă. Rușii, care făgăduiseră să ne trimeată forțe îndestulătoare pentru apărarea Dobrogei, nu-și ținură cuvântul, așa încât trebuirăm să luăm în acest scop, trupe din Transilvania. Dușmanul fu oprit pe linia Amzacea-Topraisar, unde ostașii noștri luptară cu mare vitejie; el era să fie chiar înconjurat și sfărâmat, deoarece generalul Alexandru Averescu trecuse Dunărea, în spatele lui, pe la Flămânda; tocmai atunci însă, se produse și atacul trupelor germane în Transilvania. Foarte bine înarmate, cu numeroase mitraliere și tunuri de toate calibrele, aceste trupe siliră pe ostașii noștri, în urma unor lupte grele, să se retragă pe linia munților. Aci au rezistat mai bine de o lună, respingând toate atacurile dușmanului; încercările lui de a ne rupe frontul pe valea Trotușului, la Predeal, la Dragoslavele și pe valea Jiului dădură greș. Pe valea Jiului, el trebui chiar să se retragă în grabă, pierzând 27 de tunuri, 55 de mitraliere, mult material de războiu și 2400 de prizonieri. Orașul Târgu-Jiu fu apărat cu acest prilej de populație – bătrâni, femei, copii – până sosiră trupele noastre.

   Văzând că nu poate răzbi prin munți, dușmanul își spori atunci sforțările pe frontul de sud, în Dobrogea, unde, inferiori numericește și neajutați de Ruși, trebuirăm să părăsim Constanța și Cernavodă (podul de peste Borcea fu svârlit în aer). Urmă, apoi, la începutul lui Noemvrie, un nou atac al Germanilor la Jiu; de data aceasta, ei izbutiseră să-și deschidă cale și coborîră în spre Craiova. Pe de altă parte, o nouă armată dușmană, sub conducerea vestitului general Mackensen, trecu Dunărea pe la Zimnicea. Strânși între două focuri, noi ne retraserăm spre răsărit; în apropierea Bucureștilor, pe Argeș, avu loc o nouă luptă care, la început, părea că ne va aduce biruința – luaserăm un număr însemnat de prizonieri - ; ea fu pierdută însă până la urmă, din cauza nepriceperii unui general care a și fost pedepsit pentru aceasta, și capitala căzu în mâinile dușmanului. Oastea noastră își continuă retragerea, distrugând sondele și dând foc rafineriilor de petrol; în primele zile ale lui Ianuarie 1917, frontul se stabiliză în sudul Moldovei, pe linia Siretului și de-a lungul Dunării și a brațului Sf. Gheorghe.

   În această parte dintâi a campaniei au căzut eroic Lt.-Colonelul Poenaru-Bordea, pe când străbătea cu trupele sale trecătoarea Branului (vezi și fig. 185), apoi generalul Praporgescu, în timpul luptelor dela Olt și colonelul Dragalina, în urma rănilor căpătate în lupta dela Jiu, când au fost respinși Germanii. La Turtucaia, au căzut, făcându-și datoria, mulți ofițeri de ai noștri; printre ei căpitanul Feraru care a tras cu tunurile până când dușmanul a năvălit în baterie.

Fig. 185 - Castelul dela Bran păzind trecătoarea principală de altă dată, din munți, aceea care duce dela Câmpulung la Brașov (D.P.)

Partea a doua. Biruințele dela Mărăști și Mărășești. După o iarnă grozavă, în care tifosul exantematic se adăogă celorlalte nenorociri ale războiului, oastea noastră se refăcu. Misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ne fu de mare ajutor în această privință. Primiserăm arme noui și munițiuni din Apus; încrederea renăscuse; ofițerii și soldații așteptau ziua să dea iarăși piept cu dușmanul. Ea sosi la 11/24 Iulie 1917 când armata a doua, sub comanda generalului Averescu, sparse frontul german, la Mărăști, în județul Putna și izbuti să ocupe 30 de sate și să ia 3200 de prizonieri, 40 de tunuri, 52 de mortiere de tranșee și de mitraliere și un imens material de războiu (vezi și fig. 186). 

Fig. 186 - Regele Ferdinand (așezat) împreună cu generalii Averescu și Văitoianu la un post de observație, pe front, în Moldova, în vara lui 1917 (M. M.)

Odată cu această ofensivă, trebuia să se producă și a doua, pe Siret; aci însă, trupele rusești, sub influența ideilor revoluției care izbucnise la ei în țară cu câteva luni înainte (Martie 1917), nu voiră să mai lupte; astfel, și atacul nostru trebui să se oprească. Se produse, în schimb, un puternic contra atac german; Mackensen voia să rupă frontul și să ocupe repede întreaga Moldovă. Luptele cele mai crâncene avură loc la Mărășești și culminară în ziua de 6/19 August 1917. Deși mult mai puțini la număr (5 divizii față de cele 12 dușmane) și deși Rușii părăsiseră din primul moment tranșeele (numai artileria lor ne-a ajutat întru câtva), totuși ostașii noștri, conduși cu destoinicie de generalul Cristescu mai întâi, de generalul Eremia Grigorescu apoi, izbutiră să oprească puhoiul german. În același timp, dușmanul era respins și la Oituz, după o serie întreagă de lupte grele. Biruințele dela Mărăști și Mărășești arătară din nou lumii valoarea armatei românești, vitejia și spiritul ei de sacrificiu (vezi și fig. 187)

Fig. 187 - Mormântul Ostașului Necunoscut. Parcul Regele Carol I, București, în fața Muzeului Militar (D. P.)
(N.R. - Epitaful scris pe piatra funerară: „Aici doarme fericit întru Domnul OSTAȘUL NECUNOSCUT, săvârșit din viață în jertfă pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihnește pământul României întregite. 1916-1919

   Din nefericire însă, frontul nostru era în strânsă legătură cu acela al Rușilor. Iar Rușii nu mai voiau să lupte; revoluția, devenită în Octomvrie 1917, sub conducerea lui Lenin și Trotzki, revoluție comunistă, adusese cu ea descompunerea armatei; regimente întregi plecau de pe front; disciplina dispăruse; ofițerii erau degradați sau omorîți. În aceste condiții, Rușii încheiară întâi un armistițiu cu Puterile Centrale iar curând după aceea, pacea dela Brest-Litovsk. Urmarea fu ocuparea Ucrainei, până la Odesa, de trupele germane și austriace. Înconjurați din toate părțile, neavând niciun sprijin de nicăieri, trebuirăm și noi să încetăm războiul. Prin tratatul dela București (condițiile principale fuseseră stabilite la Buftea), semnat la 24 Aprilie/7 Mai 1918, dar pe care regele Ferdinand nu l-a ratificat niciodată, ni se lua Dobrogea și o fâșie de-a- lungul munților, în suprafață de 5600 de kilometri pătrați, cuprinzând vârfurile dominante și 170 de sate cu o populație curat românească de 150.000 de suflete. Tot deodată, ni se impuneau condiții economice foarte grele. Industria, comerțul, finanțele erau supuse controlului german; petrolul intra în mâna lor, șantierele dela Dunăre erau luate cu o chirie infimă pe 99 de ani. Statul român trebui să ia asupra sa și emisiunea de hârtie monetă în valoare de 2 miliarde 175 milioane lei aur, pe care o făcuseră Germanii în teritoriul ocupat, bonurile de rechiziție ale acestora (1 miliard) precum și despăgubirile pentru pagubele și stricăciunile aduse persoanelor și bunurilor (1 miliard 900 de milioane).

   Dar acest tratat nu mai avu când să fie aplicat, deoarece cumpăna războiului, pe celelalte fronturi de luptă, se aplecă în favoarea aliaților noștri. Bulgarii, bătuți în Macedonia de către generalul Franchet d'Esperey, cerură pace; armata austro-ungară, în descompunere, părăsi frontul italian; cea germană, împinsă necontenit îndărăt, în Franța, trebui să ceară și ea încetarea ostilităților (29 Octomvrie/11 Noemvrie 1918).

   Mobilizată pentru a doua oară (28 Octomvrie/10 Noemvrie) oastea noastră trecu din nou în Ardeal, în timp ce regele Ferdinand și regina Maria reintrau, în mijlocul unui entuziasm de nedescris, în Bucureștii eliberați. 


   Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Ardealului. Revoluția rusească pe lângă tot răul pe care ni l-a făcut în timpul războiului, a avut pentru noi însă și o parte foarte bună: a dat putință Moldovei dintre Prut și Nistru să se reîntoarcă la sânul patriei-mume. Pe temeiul principiului că fiecare popor să hotărască singur asupra soartei lui, se constitui mai întâi o Republică moldovenească; la 24 Ianuarie 1918, ea se proclamă „slobodă, de sine stătătoare și neatârnată” iar la 27 Martie/10 Aprilie 1918, Sfatul Țării adică adunarea deputaților acestei republici proclamă alipirea ei pentru totdeauna la regatul României. În fundul prăpastiei în care căzusem (era tocmai vremea când se pregătea tratatul dela București), unirea Basarabiei fu raza de lumină vestitoare a unor vremuri mai bune.

   Iată textul rezoluției prin care – cu 86 de voturi pentru și 3 contra – Sfatul Țării hotărî unirea cu România: „În numele poporului Basarabiei Sfatul Țării declară: Republica democratică moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”.

   Întregirea neamului începu tocmai din latura unde ne așteptasem mai puțin. În curând, ea urmă însă pretutindeni. Într'adevăr, sfârșitul anului aduse prăbușirea monarhiei austro-ungare. Pe temeiul aceluiași principiu pe care îl aplicaseră frații lor dintre Prut și Nistru, Moldovenii din partea de sus a țării, din Bucovina, se întruniră și proclamară, la rândul lor, în ziua de 15/28 Noemvrie 1918, „unirea necondiționată, și pentru vecie, cu regatul României”. Iar trei zile mai târziu, la 18 Noemvrie/1 Decemvrie, în cetatea care văzuse pe Mihai Viteazul biruitor și pe Horia tras pe roată, în Alba-Iulia, se strânseră reprezentanții poporului românesc din Transilvania, din Maramureș, din Crișana și din Banat și, într'un glas, hotărîră unirea, proclamând ca rege pe Ferdinand I. Astfel neamul nostru fu iarăș întreg, la un loc; dreptatea noastră, udată cu sânge și lacrimi, birui.

   Încă la 5/18 Octomvrie 1918, deputatul ardelean Al. Vaida-Voevod citi în Parlamentul din Budapesta o declarație prin care anunța că Românii din monarhia habsburgică vor hotărî singuri asupra soartei lor.

   Rezoluția de unire a Bucovinei a fost votată nu numai de reprezentanții populației românești dar și de aceia ai populației germane și polone. De asemenea, rezoluția de unire a Ardealului, votată la Alba-Iulia, a fost urmată de o alta a Sașilor care, la Mediaș, la 8 Ianuarie 1919, au recunoscut și ei marele act. Chiar și populația germană de dincolo de hotare, din Bikiș-Ciaba (Ungaria de astăzi) a cerut să fie alipită României.

HARTA: Pământul românesc între 1821 - 1927


Toate drepturile asupra textului și fotografiilor aparțin editurii și autorilor.


Niciun comentariu: