marți, 11 martie 2014

Scrisoarea deschisă adresată de d-na Marilena Rotaru Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), 10 martie 2014


   În urma deciziei CNA de a sancționa Televiziunea Română (și) pentru emisiunea „Ora Regelui”, d-na Marilena Rotaru, realizatoarea ediției vizate de CNA, a publicat acest text într-o postare pe Facebook, în ziua de 10 martie 2014. Îmi permit să îl repostez aici, postările Facebook fiind efemere, iar textul mult prea dureros de semnificativ.
   Precizez că ediția „Orei Regelui” încriminată de decizia CNA și sancționată cu o amendă de 70.000 RON este cea din ziua de 16 noiembrie 2013, care fusese programată pentru redifuzare în reluare în ziua de 8 martie 2014. Reluarea nu a mai avut loc, emisiunea fiind înlocuită cu un alt episod, realizat de o colegă a d-nei Rotaru.




„Marilena Rotaru
 

Scrisoare deschisă Consiliului Național al Audiovizualului


Despre corecta informare

    De 43 de ani, de când practic jurnalismul de televiziune, m-a preocupat rostirea adevărului, corecta informare, modul în care, prin misiunea acestei meserii, trebuie să educ, să formez, să modelez publicul. Cu această convingere am reușit să realizez, în condițiile cenzurii de dinainte de decembrie 1989, interviul cu Sergiu Celibidache (1979), trei documentare dedicate pictoriței Margareta Sterian (între 1979 și 1984; unul dintre ele premiat de ACIN și la un Festival Internațional de Film, deși nu fusese difuzat), Centenarul Cellei Delavrancea (spectacol cu public, în decembrie 1987), Dan Grigore și invitații săi (spectacol la Sala Radio în mai 1988). Toate acestea au văzut lumina ecranului numai după 1989. În 1985 mi se topeau șpalturile unui roman în curs de apariție: „La Est de Firenze”, carte în care prim planul îl constituie cenzura din televiziunea acelor ani și din întreaga viață a românilor acelei epoci. Și această carte a fost tipărită după 1989, în 1995…
    A venit libertatea, a căzut comunismul. Nu? Mă simțeam și mă credeam liberă și am început să fac ceea ce visam de mult: serialul de televiziune „Memoria exilului românesc”. Tot în clandestinitate. Nimănui nu-i plăcea, la începutul anilor 1990 și destulă vreme și după, acest serial. Documentare consacrate personalităților de prim plan ale exilului (Atenție! Nu „diasporă”, „exil”!): Vintilă Horia, Sergiu Celibidache, Camilian Demetrescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma (în filmoteca TVR sunt 100 de episoade dedicate valorilor exilului românesc). Nici unul din aceștia nu făcuseră vreo plecăciune puterii postdecembriste. Cum să placă?! Serialul se difuza (când se difuza) după 1 noaptea. Ca și „Memorialul Durerii” al Luciei Hossu Longin. Telespectatorii își puneau ceasul și se sculau să vadă emisiunile. În 31 octombrie 1991 TVR-ul (pe atunci singura televiziune din România) m-a concediat pentru opiniile promonarhiste, critica puterii acelui moment, exprimate într-un miting al Alianței Civice (Niet comunism!) și într-un articol publicat în Cotidianul, intitulat „Libertatea de a fi mințiți”. După zece luni am câștigat procesul cu televiziunea și m-am întors în TVR. Dar, între 1992 și 1996, postul meu public de televiziune s-a aflat în Piața Palatului, nu în Calea Dorobanților 191, fiind nevoită să-mi proiectez interviurile cu Regele Mihai la mitingurile organizate de opoziție și de Liga Studenților cu ocazia zilelor de 10 Mai, 25 octombrie, și de Ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil la 8 noiembrie. Trebuie să spun că douăzeci de interviuri, reportaje și documentare cu și despre Regele Mihai și Familia Regală (realizate între anii 1991 și 2005), precum și zece episoade din „Memoria exilului românesc” le-am făcut pe cont propriu și cu ajutorul câtorva români din țară și străinătate.
   În octombrie 2003 mi s-a acordat „Diploma de excelență pentru întreaga activitate” a Consiliului Național al Audiovizualului. Motivul exprimat în Laudatio rostit de maestrul Dan Grigore: curajul de a spune adevărul și de a face cunoscute valorile culturii și istoriei naționale.
    Și am ajuns la Decizia nr. 144 din 04.03.2014 care m-a aruncat în urmă cu un sfert de secol, când toate redacțiile și condeiele erau terorizate de Cabinetul nr.2. Zilnic cădeau capete pentru câte un cuvânt folosit. Zilnic mi se comunica un nou cuvânt pe care nu mai aveam voie să-l folosesc. Zilnic harta limbii române era ciopârțită, din directive de partid pentru „corecta informare a publicului”. Se poate alcătui o istorie cu accepția acestei sintagme de-a lungul epocilor, în slujba diferitelor puteri, cu misiunea de a falsifica, uneori total, alteori parțial, adevărul. „Corecta informare a publicului” poate avea sensuri antagoniste în epoci antagoniste. Adevărul, însă, este unul singur. Așadar, care este adevărul României?
    Din 1944 Armata Roșie intensifică politica de sovietizare a României. Regele Mihai luptă pentru menținerea unui regim democratic din afara sferei de influență a URSS. Dar comunismul nu se putea instaura deplin decât dacă Regele și instituția monarhică dispăreau. La 30 decembrie 1947, Regele Mihai, șantajat cu executarea a peste o mie de studenți anticomuniști din arest, sub amenințarea eliminării fizice, semnează abdicarea. Făcut sub presiunea șantajului, actul este nul. După cum nulă este și abolirea monarhiei, pentru că Regele nu avea dreptul să semneze abdicarea decât în nume propriu nu și în numele urmașilor săi, iar abdicarea Regelui nu presupune implicit schimbarea formei de guvernământ. În aceeași zi de 30 decembrie, Consiliul de Miniștri emite Decretul 2299 de promulgare a Legii 363, iar Parlamentul, convocat în grabă, pentru proclamarea republicii, nu a avut cvorumul necesar. O nouă ilegalitate. Practic și legal, abolirea monarhiei nu a fost aprobată niciodată de Parlamentul României și nici nu a fost supusă unui referendum național. Republica, în România, a fost instrumentul prin care s-a instaurat regimul comunist. Republica Română a fost un produs comunist. Ea a făcut parte din același sistem.
    „Nu încape îndoială – se menționează în Raportul Tismăneanu din 2006 - că România după 1945 ar fi putut să se dezvolte ca un stat democratic şi pluralist, dacă nu ar fi existat intervenţia sovietică şi disponibilitatea comuniştilor de a servi necondiţionat interesele Kremlinului. Distrugerea continuităţii constituţionale a statului român prin abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947 rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în România. Înfeudat intereselor sovietice, fidel opţiunilor sale staliniste de primă oră, chiar şi după îndepărtarea de Moscova, regimul comunist din România a avut un caracter antinaţional, în pofida necontenitelor profesiuni de credinţă naţionaliste”. Același raport consideră că una din principalele trăsături ale regimului comunist din România este ”lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste.” 
   Ce a făcut republica de esență comunistă în România? Exact ce am spus în emisiunea din 16 noiembrie 2013: „A distrus ordinea și prosperitatea pe care monarhia constituțională le-a instaurat vreme de aproape un secol. Republica a sădit buruiana comunismului la umbra căreia n-a mai crescut nimic. Republica a umplut închisorile cu elitele societății românești. Republica a distrus familia și valorile culturale naționale.”
   Vă amintiți seara zilei de 22 decembrie 1989? Domnul Ion Iliescu l-a acuzat vehement pe Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat idealurile socialismului” și propunea să ne numim „Republica Română”. „Sună ca dracu” a replicat atunci domnul Petre Roman. Ca să sune bine a rămas „România”, dar au fost 25 de ani cum a spus Petre Roman. La o distanță de 45 de ani se încerca legalizarea ilegalității din 1947. De ce?
   Să deschidem din nou Raportul Tismăneanu:
  „Marile speranţe din decembrie 1989 au fost însă rapid urmate de frustrări în raport cu ceea ce s-a dovedit a fi refuzul aparatului comunist şi securist de a ceda puterea. Chipurile vechi au îmbrăcat măşti noi, însă comportamentele au fost prea puţin diferite. Au existat aşadar marile şi micile regrupări nomenklaturiste, resurecţia birocraţiei sub forma fesenismului. Condamnarea comunismului a fost întârziată tocmai pentru că o mare parte din clasa politică postdecembristă a preferat să se aştearnă o ciudată tăcere peste un trecut cu care nu aveau motive a se mândri. Însă o democraţie nu se poate întemeia pe amnezie”. Îmi permit o completare adusă Raportului Tismăneanu. Condamnarea comunismului în România nu poate fi făcută fără condamnarea republicii care a făct parte integrantă din sistemul totalitar. Este vorba de acea republică, nu de republică în mod general, formă de guvernământ respectabilă acolo unde ea împlinește dorințele reale ale unor popoare.
    Ca să se legitimeze după 1989 ilegitimitatea din 1947 s-a creat o stemă în care coroana de pe capul acvilei a fost smulsă (România renunțând astfel la simbolul suveranității și, deci, și la suveranitate) și o nouă constituție republicană pentru care poporul român a fost chemat la vot în 8 decembrie 1991. Documentele vremii conțin această informație:
    Cetățenii care participă la referendum au dreptul să se pronunțe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare de pe buletinul de vot: „Aprobați Constituția României, adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991?"
   Așadar, românii nu aveau un buletin de vot pe care să fie scris și cuvântul „monarhie”. Li se impunea din nou republica. Deși opoziția de atunci, PNȚCD-ul și PNL-ul au boicotat referendumul, deși electoratul, după 45 de ani de spălare a creierelor cu istoria lui Roller, respirând un aer compus din oxigen, azot și foarte multă frică, era, biologic și mental, altul decât cel din 1947, s-a aprobat constituția republicană, cu aproximativ 40% voturi. Numai puterea fesenistă de atunci știe cât a ostenit pentru acest scor. Nu era normal pentru o democrație veritabilă ca în această chestiune să hotărască 50% plus unu? Mai mult. Ca să ne intre bine în cap că această țară nu este a „urmașilor și a urmașilor urmașilor noștri” s-a introdus în articolul 152 sintagma „republica, formă de guvernământ nerevizuibilă”. Eternizarea republicii. În vecii vecilor, amin! Cum să emiți astfel de documente, care refuză generațiilor viitoare dreptul de a-și hotărî soarta? Care națiune își condamnă la
moarte viitorul?! Este limpede că momentul adoptării constituției din 1991 nu este decât o prelungire a celui din decembrie 1947. O prelungire a ilegitimității. Un reflex comunist. Suntem în situația acelui șef de trib de canibali care declara: „Nu mai avem canibali. Pe ultimul l-am mâncat eu”.
   Toate aceste adevăruri nu au fost și nu sunt spuse numai de mine. Ele se regăsesc în cărțile tipărite în acești ani, în opiniile istoricilor, jurnaliștilor și a tuturor românilor preocupați, și mai ales, îngrijorați de soarta țării. Pentru asigurarea unei corecte informări. Pentru triumful adevărului. 
   Nu am auzit ca CNA-ul să fi amendat vreuna din multele zeci de emisiuni în care s-au rostit și se rostesc jigniri la adresa Regelui Mihai și minciunile securisto-comuniste despre plecarea din țară cu trenuri încărcate cu bogății. Cum stăm aici cu „corecta informare”? Nu am auzit vreun protest al CNA-ului la valul de vulgaritate și agresivitate de pe posturile de televiziune. Îmi amintesc observația amară a lui Woody Allen: „Nu aruncați gunoiul. Din el se fac emisiuni de televiziune”. Nu este o consolare că se întâmplă astfel și pe alte meleaguri. La noi, însă, ele au protecția CNA-ului. Ce ne mai poate aștepta?! Poate obligativitatea homosexualității. Ca să nu se simtă discriminate persoanele gay. Ca să se simtă discriminată majoritatea populației. A amendat CNA-ul proliferarea mediocrității pe ecranele de televiziune? La ce bun? Este doar zona din care se extrag VIP-urile actualei societăți române. Nu a dat CNA-ul nici o amendă pentru sluțirea limbii române pe posturile de televiziune, prin gura moderatorilor și a politicienilor. Să fi dat Academia Română liber la „ora doisprezece”, „din cauza la”, „care” în loc de „pe care”, sau „avem decât talk-show-uri”???!!! A amendat CNA-ul Societatea Română de Televiziune pentru închiderea Canalului TVR Cultural?! Reacțiile CNA-ului sunt dictate în cea mai mare parte, numai de comandamente politice. Comandamente care transformă CNA-ul într-o instituție care, luptând împotriva adevărului, degradează și distruge această națiune. La peste o sută de ani de când au fost scrise, cuvintele lui Titu Maiorescu se răsucesc într-o rană vie a ființei noastre naționale:
„Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul”.

10 martie 2014