miercuri, 29 iunie 2011

Eben Moglen's Keynote Address at the Open World Forum, October 2010


This is an English transcription of Mr. Eben Moglen's speech at the Open World Forum, October 2010. Mr. Moglen is the Chairman of the Software Freedom Law Center.


The transcription is made by Răzvan Sandu, directly from the English video available here.


Keynote Address
Open World Forum, Paris, October 2010 



It's a great pleasure to be here. I want to thank the organizers particularly for allowing me to compete with your cocktails. I guess, given that situation at the end of a long day, the best I can do is to talk about something completely different - so I'm going to talk about Freedom. I didn't hear it mentioned much today, so perhaps it represents a useful change of subject.

The purpose of the software which everybody has been talking about, seen by the most of the people who made it, was to create Freedom. It was the consequence of the existence of the Free Software MovementFOSSIL, apparently, if you have been listening to today's proceedings – but, actually, I think, a more or less living organism. The Free Software Movement is a conspiracy to save the 21th century from itself, generated in the last quarter of the 20th century by a series of people who worried about the nature of technology free of ethical an social imperatives for the securing of liberty. The purpose of the Free Software Movement can be defined fairly simply, as follows: ''Make technology that supports Freedom, through sharing. Put that software in everything. Turn Freedom on.". So far, we have completed stage one of that process: the software intended to support freedom now runs everywhere. When I was a young programmer, in the 1970s, software engineering had a single overarching goal, which was summed up in a short phrase: "Write once, run everywhere". Nobody did it. We did it. Freedom now runs on everything, from the smallest object in your pocket to the largest cluster of computers in the world, whichever one you're talking about. Indeed, neither the stuff in your pocket nor the largest computers in the world can run on anything else reliably and with the kind of portability of software that was the goal of software engineering when I was young. We achieved "Write once, run everywhere" because we were tightly focused on a single goal: "Make software that supports Freedom. Put that software in everything. Turn Freedom on".

Now, we have achieved, as I say, the goal of stage one: we have built software that sustains freedom. It sustains freedom in several important respects: first, it supports sharing. We used that support for sharing – predominantly, the GNU General Public License and the other arrangements that protected freedom to share – we used that legal and social technology to destroy a malevolent monopoly whose intention was precisely the opposite: "Put unfreedom everywhere. Charge royalties.". That monopoly is now failing and will soon be gone. That's happening because freedom runs everywhere and is available everywhere to anyone who wants it, at no cost, to copy, modify and improve. That process protects itself against appropriation, it protects itself against unfreedom manufacture out of free parts and it does what it can to prevent the rent seeking buried in the patent system by people who unwisely applied the patent system to software, in order to enable rent seeking. However, we have, in the process, created a network whose possibilities for unfreedom are as difficult and as threatening as the problems in the network we are seeking to prevent. We have created a platform which allows free culture: Wikipedia exists, Creative Commons exists, sharing knowledge is now possible all the way to the bottom of opportunity levels in every human society, because the mobile telephone is there and were it not for the rules of so-called Intellectual Property, we could deliver every piece of knowledge, every kind of art, every thing of human value to every human brain. In the next generation, we will make a determined attempt to allow every human brain on the planet to learn. For the first time in the history of the human race, we will make a determined attempt to prevent every single human brain from being starved of the knowledge that it seeks to acquire. If we succeed, we will change the destiny of the human race, as we always intended to do.

But we face a very significant problem, one we knew would develop over time, but which has developed faster and in a more threatening fashion that we expected and it is built of our parts. You now live in a network which surveils you more deeply, which knows more about you and which renders the knowledge about you more dangerously accessible to those who wish to modify your behavior than anyone of the 20th century political systems we refer to as totalitarian. Those systems could only surveil and observe your behavior and they could only do so to the extent that your behavior was accessible to other human beings who informed on you. The network now knows your thoughts, your plans, your question, your dreams, your fears, your uncertainties. It surveils every party you go to, every drink you have, every message you leave for a friend. Five hundred million human beings have decided to allow everything they do in their social lives, from day to day, to be collected in one big database. Run for profit, by a fool (applauses). If we were to allow that situation to continue for much longer, we would face a situation in which the very fundamental texture of human autonomy would begin to be adjusted by the network. What you search for, what you find, what you buy, when you decide to want something and what something you decide to want would begin to be thoughtfully shaped by machines operating at the directions of those who wish to take economic rents out of the modifiability of your behavior. Not to mention all the governments which can now, with a subpoena blank or an administrative order of some kind, seek from every third party who collects information about you, the information they require in order to interfere with, disrupt or forbid your activity. I don't need to explain to anyone who lives in France how power-hungry the establishment can become on those subjects.

Now we come (applauses), now we come to this unfortunate technical reality described by this cloudy name: The Cloud. The funny thing about the cloud is the people talk about it everywhere I go but, if you ask them to explain what it is they can't do it, because they don't know. So, I'm going to explain in two – I hope – fairly simple conceptions what the cloud is. First, the cloud is the server-client architecture of the Net, on steroids. And second, the cloud is the server-client architecture of the Net, on steroids, virtualized. The first part of it comes down to this: the Internet was constructed by researchers attempting to complete the task of architecting an entirely descentralised network consisting exclusively of peers. The goal in doing so was to allow arbitrary machines, in a network of arbitrary geometry, to survive arbitrary interferences by minor annoyances like nuclear war by routing all traffic in a completely non-hierarchical fashion without any regulation by masters over servants. This was reflected in the very form in which the network understood, at its beginning, the concept of a server and a client. Those of you who are custom to using only software produced by the dying monopoly may not understand this, but everyone who uses Free Software at least plain passively understands it, because your Free Software computer treats the server as the computer closest to you and the task of that server is to serve human interaction. That's how X-Window works, right ? The X server serves com processes in the network, all of which are assumed to be equal in hierarchical status, the opportunity to communicate with the human being - and so it serves the opportunity to get to your eyeball, your eardrum and your fingertips. In other words, the Net consisted of a non-hierarchical collection of processes, in which each human being had a server that served interaction with him. The basic technical achievement of the monopoly was to distort all of this completely. Windows was a degenerate version of the structure of the network originally architected by people who did not have the same neurological dysfunctions as the architects of the monopoly (laughs). The purpose of the server-client interaction structure in the Net became to create hierarchies among machines in which some were servers and most were clients. And human beings used clients to deal with servers which operated, with respect to that human beings, du haut en bas. We rebuilt the Net, over a period of almost 20 years, to prefigure this peculiarly hierarchical and statist conception of the nature of the Net, which was never any part of the original architecture, but was solely an artifact of the rent-seeking policies of the monopolist. Now, that hierarchical architecture of the Net is enabling the gathering of political power in the center, with respect to disempowered endpoints. And both manufacturers of proprietary software and the architects of proprietary networks absorb, as mother's milk, the business model opportunities created by a hierarchical Net, with power at the center and disempowered clients at the edge. Those are the preconditions for the cloud. The unfair, inappropriate, architecturally unnecessary, economically anticompetitive architecture given to the Net is the watervapour out of which the cloud condenses. All that is left to make the thing called The Cloud is to remove the relationship between iron and the server. This is accomplished by the uniform adoption of virtualization layers, many of which we wrote. The virtualization layers makes it possible for hierarchy to use the accumulations of power at the center evermore efficiently and evermore mysteriously with respect to the disempowered client at the edge. Taken to an extreme, that hierarchical network architecture allows the client at the edge to be completely disempowered. It receives what is known as Software As A Service - more appropriately, I think, labeled Software As A Disservice - that is to say you can't provide any services to the net, all you have is software given to you to execute by some master with a disembodied server somewhere. Moreover, and even more aggressively inappropriately, the cloud comes to be seen as “all your data, er, belong to us”. The virtualization of storage implies that the party at the edge of the net no longer exercises control over her own information, which is physically located at an arbitrary place chosen for her by the people who run The Cloud. Any legal obligations that may exist with respect to the control or management of her data has been lost neatly subverted. If there are, for example, rules concerning the nature of the regulation of the data in the cloud in a particular place, data will mysteriously tend to move, by means even legitimate or illegitimate, to locations where those regulations are weaker rather than stronger. The North American economy is slowly shifting thoughts to an economy based primarily on data mining, which might be thought of as exercise of control over the data representing the human lives of everyone on Earth. This is not a recipe for freedom. This is the biggest and most successful recipe for unfreedom that has ever been devised in history of human beings. We have come, at the moment we expected it to arrive, we have come to a faithful set of choices. The technology of digital computation, storage and control now offers us, at one and the same time, the greatest possible opportunity, namely the elimination of ignorance, forever, and the power to allow every human brain to learn and, on the other hand, the completion of a structure of social control, more sorrow, more complete, more technologically perfect than any that has ever existed in the history of human beings. Dearly beloved, I set before you a choice between life and death. Fortunately, the tools are still in our hands. We made this stuff and we can fix the problem.

As I have already suggested, the primary difficulties that we face arise from two bad technical decisions, both of them reversible. In the first place, we allowed the conception of the server as a form of centralized power divorced from the human being. It was not there in the original design of the Net, it was not there in the original design of Unix, it is an artifact of bad software, manufactured by people with ill will. We do not have to accept the idea that services are centralized. If we had an enormous number of cheap, reliable, low-power serving computers, running software designed to provide services to others on our behalf and storing our data in them, in safe locations, we could convert a network presently consisting of centralized services into a network consisting of federated services, that is services rendered by people to people, for people, in a non-hierarchical fashion. Second, we could reverse the virtualization epidemic, not for the purpose of eliminating virtualization or for preventing those who own heavy hardware for making better use of of it, but to prevent the idea that you ought not to have a computer of your own, you ought not to store your data on your own, you ought not to provide services to the world on your own, you ought to be a consumer of the services provided by the Net. So, do we have such a possibility for reversing the centralization of the networks architecture? Yes, we do.

Already, throughout the hardware environment of the world you will notice the beginnings of the distribution of the so-called "plug servers": tiny objects, requiring very little power, using comparatively low-power, low speed, but quite muscular little chips, mostly made by ARM. You can buy, at the moment, at prices indicative of the beginning of a hardware form-factors run, that is in the neighborhood of ninety to a hundred-fifty US dollars around the world, objects no larger than a cellphone charger, which contain a fully operational server with a wired NIC, wireless, some S-ATA ports, some USB, some serial console attachment possibilities and so on - in other words, a fully featured computer, capable of delivering services over the Net to anybody who wishes to interact with you. Those plug servers, which will soon be cheaper than cellphones – when they are made in appropriate quantities – those plug servers, supported by Free Software – that's us, folks, the people who believe in freedom! - supported by Free Software, will soon be providing a form of personal private cloud, which reverses the negative social consequences of power concentration in the Net. Your data, kept in your home or your office, securely backup-ed to the plug servers of your friends, capable of being read by nobody without a search warrant, protecting everything inside your apartment by intrusion-detection software which works, providing you free telephone calls over the Net through Asterisk, allowing your friends in China to climb over the Great Firewall using proxies servers several billion wide, many to many for the Chinese Communist Party to interfere with, affording you the opportunity to federate your social life rather than centralize it, moving you painlessly into a migration of Facebook, Flickr, Twitter and all the other bad things… You don't lose your friends, you all just leave, bit by bit, and, as you go, you cease to use the centralized servers, because you have a direct encrypted channel between yourself and each of your friends – in other words, we begin federating what the bad folks centralized. We do this in machinery which is so cheap, so ubiquitous, so low in its power demands that we no longer care about reliable electricity – one of those servers will run on 2 W bands. We will succeed – we WILL succeed – in providing freedom in a package so inexpensive, so reliable and so thoughtfully engineered by us, for us, that it will no longer be possible for people around the network to concentrate power, to concentrate data or to conduct meaningful surveillance of our individual lives. We will do this not soon, but now.

The hardware economics are not a problem for us – they're already solved. The software economics are not a problem for us – we solved those long ago. The technical problems are not a problem for us – we're good at that. That's how we got here! The political questions are not hard for us: we love freedom and we hate tyranny. We know exactly how to tell the difference. No matter what it requires a hoodie, or a spacesuit or a uniform. We know what we're doing. We gonna put freedom in new things. We gonna spread those things across the planet. We're gonna turn freedom on. So what I wanna tell you is: “It's OK! We're still here. We haven't gone away”. The Free Software Movement isn't dead, it hasn't become “open-”anything (applauses). We know exactly what we need to do and we gonna do it. We gonna make it and we gonna say: “Hey, here, we made this freedom. We think you may like it. Want some? Take it. It's free”. Wanna join up? Thank you very much!

marți, 14 iunie 2011

Manifestul Regal






Manifestul Regal

Un manifest pentru normalitate democratică și instituțională în România

( Acest text este o repostare exactă - doar pentru mărirea vizibilității online - a originalului publicat pe blogul Alteței Sale Regale, Principele Radu al României. Suplimentar, documentul este disponibil și în format PDF (pentru tipărire), sub formă de fotografii și sub formă de carte electronică (e-book) - pentru cititoare generale (format EPUB) și pentru cititoare Amazon Kindle (format AZW3) ).


„Monarhia este un sistem de guvernământ în care puterea este exercitată pentru binele tuturor.” (Aristotel, filosof grec)



„Monarhia parlamentară îndeplinește un rol pe care niciun președinte ales nu-l poate îndeplini niciodată. Ea limitează formal setea de putere a politicienilor, deoarece prin ea funcția supremă în stat este ocupată odată pentru totdeauna.” (Max Weber, economist german)



„Publicul a ajuns să accepte ideea că monarhia este cea mai bună formă a autorității constituționale și un mod bun de a păstra țara unită, întreagă, laolaltă într-o lume în schimbare.” (Tony Blair, premier britanic)

~ 10 Mai 2011 ~



La 30 decembrie 1947, România a început un proces de transformare continuă prin degradare statală și instituțională. Într-o singură zi, printr-un act semnat sub presiunea șantajului, statul român a pierdut ultimul simbol al identității și democrației, devenind o colonie stalinistă. În 1947, statul român a pierdut mai mult decât un rege. A pierdut prestigiu, credibilitate internațională, demnitate, loialitate și simț al răspunderii – calități care au fost inaugurate în practica politică autohtonă începând cu 1866, anul devenirii noastre ca națiune. Statalitatea și regimul democratic-constituțional au fost suprimate, istoria cenzurată și mitizată iar valorile răsturnate. Cei aproape 50 de ani de comunism au modificat radical România, de la mentalitatea civică, la aspectul fizic al comunităților urbane și rurale, depărtându-ne astfel de Europa și apropiindu-ne tot mai mult de un model statal sovietic, total nereprezentativ pentru societatea românească.

În decembrie 1989 românii au repudiat regimul comunist și și-au recâștigat democrația și libertatea, dar nu și-au recăpătat identitatea, valorile și simbolurile statale. Din orgoliu și interes personal, noua elită politică a preferat să nu repare erorile trecutului și să nu reașeze statul român pe făgașul său natural. După mai bine de 60 de ani de pribegie republicană, România este astăzi o țară cu o reputație slabă pe plan internațional, cu instituții neconsolidate, cu reprezentanți puțin sau deloc sensibili la năzuințele și problemele societății, cu o tânără elită intelectuală care își caută destinul în străinătate.
Considerând că România nu este o întreprindere privată care se conduce după bunul plac al oamenilor politici și încrezători în reafirmarea demnității și prestigiului demult pierdute, relansăm prin acest manifest ideea discuției publice privind restaurația monarhiei constituționale. Acesta nu este un manifest pentru a elogia trecutul, ci un manifest argumentat pentru o construcție temeinică a viitorului țării noastre.

ARGUMENTUL INSTITUȚIONAL

de Vlad Badea

 

 

(1) Independența și neutralitatea politică sau omul de stat vs omul politic

De la crearea funcției de Președinte al României în 1974 și până astăzi, experiența politică ne-a demonstrat că oricare om politic român va ajunge să exercite această înaltă demnitate publică nu va reuși în cursul mandatului să păstreze o relație echidistantă și independentă față de partidele parlamentare. Rând pe rând, discret sau fățiș, toți președinții au căutat să-și instaleze premierii preferați și să promoveze partidele care i-au propulsat, în detrimentul celorlalte, sfidând constituția, opinia publică sau majoritatea parlamentară. Astfel, România nu a avut niciodată un șef de stat al tuturor românilor, ci un președinte politic, de stânga sau de dreapta.
Revenirea la monarhia constituțională ar înlătura problema favoritismului în practica politică românească. Monarhul este prin natura sa un om de stat și nu un politician, astfel că el este dezlegat de orice legături personale sau financiare față de partide. Independența și neutralitatea sunt utile în măsura în care dorim ca poziția fruntașă în statul român să fie reprezentativă pentru toți românii, nu doar pentru aceia cu anumite afinități politice.

(2) Reprezentarea și guvernarea – două competențe distincte

Din necesitatea electorală de a se afirma în fața competitorilor politici, președinții au fost nevoiți să intervină deseori în afacerile guvernamentale, fără a avea însă o bază constituțională pentru o asemenea implicare. Intervenția președinților în administrarea statului și diferențele de opinii dintre aceștia și premierii lor au condus de multe ori la blocaje în relația dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria. Dintre acestea reamintim conflictul Ion Iliescu – Petre Roman (soluționat prin mineriade), conflictul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, conflictul Ion Iliescu – Adrian Năstase pe tema alegerilor anticipate și, nu în ultimul rând, conflictul Traian Băsescu – Călin Popescu Tăriceanu, a cărui expresie se regăsește în alungarea de la putere a partidului prezidențial și în formarea majorității netransparente din parlament (dintre liberalii care guvernau și social-democrații din opoziție).
Rolul primului ministru, demnitarul legitim în actele guvernării statului, a fost adesea minimalizat prin implicarea excesivă și neautorizată a președintelui, înaltul demnitar însărcinat cu reprezentarea statului și a cetățenilor. În replică, premierul, frustrat de subminarea și desconsiderarea puterilor sale de către președinte, a contribuit la materializarea unor planuri pentru înlăturarea rivalului său. Așa s-a ajuns, de pildă, la suspendarea Președintelui României în 2007, care a paralizat mersul firesc al statului pentru câteva săptămâni.

Conflictul dintre puterea care reprezintă statul (președinte) și puterea care îl guvernează (premier) se datorează în principal dorinței celei dintâi de a o domina pe a doua. Acest conflict alimentează neîncrederea în instituții și în buna lor funcționare și influențează negativ percepția mediului internațional asupra stabilității politice interne din România.

Restaurația monarhiei constituționale ar soluționa definitiv problema relației dintre reprezentantul națiunii și conducătorul ei. Atribuțiile monarhului constituțional sunt limitate la puteri ceremoniale, simbolice și de reprezentare a statului și cetățenilor. El nu mai are nevoie să concureze cu premierul în administrarea statului, pentru a-și demonstra capabilitatea, deoarece poziția sa în stat este asigurată pe viață. Prin urmare, monarhul va fi întotdeauna îndemnat să-și asume doar atribuțiile constituționale de reprezentare, lăsând astfel guvernarea în sarcina acelora mandatați să o înfăptuiască.

(3) Dimensiunea diplomatică a regalității

Monarhia este prin ea însăși o punte de legătură cu alte state, deoarece relații de rudenie există aproape între toate Casele Regale ale Europei. Așadar, putem spune că regalitatea facilitează natural relația dintre state. Acesta nu este însă singurul argument pentru a afirma utilitatea diplomatică a instituției monarhiei.

Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la reîntoarcerea în țară vizite externe pentru a susține interesele României pe lângă politicieni influenți, oameni de afaceri, organizații sau fundații non-profit din străinătate.

Probabil cel mai clar exemplu de susținere diplomatică este efortul benevol depus în perioada postdecembristă de Casa Regală a României pentru a determina guvernele statelor membre UE și NATO să accepte țara noastră în cadrul acestor organizații internaționale de integrare și, respectiv, apărare. Problema aderării la spațiul Schengen a readus în discuție posibilitatea implicării Casei Regale în activitatea de lobby internațional, astfel că liberalii și conservatorii au realizat de curând vizite la Palatul Elisabeta pentru a discuta cauza comună.

(4) Monarhia – un factor psihologic pentru coeziunea socială

Monarhul este adesea considerat în societățile vest-europene drept „părintele națiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcționalist pe care îl au președinții aleși. El este un model inspirațional care unește societatea și recompensează ceremonial elitele intelectuale, profesionale sau politice. Monarhia este mult mai umană și mai apropiată de popor decât instituția președintelui, care poate fi caracterizată mai mult prin sobrietate și – în cele mai fericite cazuri – tehnocrație, – în cele mai rele – populism.

Modelul laudativ și unificator al monarhiei constituționale se contrapune astfel modelului critic și dezbinator al prezidențialismului cu care societatea noastră este atât de obișnuită.

(5) Continuitatea

România este la ora actuală un stat fără un proiect pentru dezvoltare durabilă. Fiecare președinte își fixează la începutul mandatului o agendă, care de cele mai multe ori nu este dusă până la capăt în cursul mandatului de patru sau cinci ani. Președintele succesor are propria agendă de îndeplinit, astfel că activitățile inițiate de președintele anterior rămân nefinalizate și deci fără impact în dezvoltare.

Monarhul are puterea de a sfătui și de a încuraja partidele care se perindă la guvernare, în direcția continuării proiectelor majore de construcție sustenabilă a statului. Deși nu poate aduce direct prosperitate țării, el poate acționa ca îndrumător pentru a se asigura o transpunere coerentă, înlănțuită și cu efecte durabile ale diferitelor agende politice. Din acest punct de vedere, instituția monarhiei este un element constant pe scena politică.

În acest spirit, Casa Regală a României a realizat un pas înainte în anul 2007 când a publicat documentul România – O viziune pe 30 de ani, care cuprinde o strategie concentrată pe două perioade ale dezvoltării, 2007-2017 și 2017-2037.

(6) Profesionalizarea funcției de șef de stat

Prezidențialismul pornește din start cu un handicap în comparația cu modelul regalist, prin aceea că dacă în sistemul monarhic principele moștenitor este educat întreaga viață pentru a îndeplini într-o bună zi funcțiunea de șef de stat, președinții nu beneficiază de o asemenea pregătire, întrucât pentru ei calitatea de președinte este o circumstanță specială a carierei lor profesionale. Niciun cetățean român nu știe de la naștere că îi va reprezenta cândva pe conaționalii săi dintr-o poziție atât de înaltă. Prezidențialismul devine parte a vieții unora dintre acești cetățeni norocoși în general după vârsta de 40 de ani, când formarea academică și profesională este în bună măsură încheiată, dar într-o direcție care nu are nimic a face cu statul.

Astfel, am ajuns să avem în fruntea națiunii române un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocați (1952-1958 și 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR (1965-1967), un ucenic de cizmar (1967/1974-1989; primul Președinte al României), un inginer hidroelectric (1990-1996, 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) și un marinar (2004-prezent). Dintre aceștia profesorul universitar a avut cel mai scurt mandat. Toți președinții menționați mai sus au slujit, în anumite perioade ale vieții lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Rezultatele acestei realități se observă de fiecare dată când trecem granița către Apus.

Decizia de a transforma un șef de stat într-un mecanic auto și un electrician într-un șef de stat este reprezentativă pentru tabloul mai amplu al răsturnării valorilor care s-a produs în societatea românească postbelică.

Profesionalizarea funcției supreme de reprezentare este o condiție necesară pentru urmărirea interesului general al românilor. Deși nobilă și idealistă, acordarea dreptului de reprezentare statală tuturor cetățenilor este nerealistă prin slaba performanță care rezultă din comparația cu modelul regalist. Foarte puțini români din aceeași generație ajung să beneficieze de acest drept, iar aceia care o fac nu sunt pregătiți profesional pentru o asemenea „meserie”.

(7) Costurile

În mod eronat se afirmă că monarhiile sunt costisitoare și greu de întreținut. Există diferite modele în ceea ce privește finanțarea monarhiilor. De pildă, Casa Princiară a micului stat Liechtenstein se întreține doar din fonduri private, constând în averea personală a Principelui domnitor. În alte cazuri, finanțarea instituției regalității se realizează atât din fonduri publice, cât și din resurse private (de exemplu, Domeniile Coroanei).

Iată un clasament al câtorva monarhii europene, după costul per capita:
Statul
Costul
(euro, 2010)
Populația
Cost per capita
(euro)
Luxemburg
8,9 mil.
502.202 (2010)
17,7
Norvegia
27,9 mil.
4.955.200 (2011)
5,6
Olanda
39,4 mil.
16.665.200 (2011)
2,3
Belgia
13,7 mil.
11.007.020 (2011)
1,2
Marea Britanie
48,6 mil.
60.000.000 (2009)
0,8
Spania
7,4 mil.
46.030.109 (2010)
0,2

Costurile variază de la caz la caz, criteriul cel mai important fiind populația. Pentru un stat ca România, cu o populație de 22 milioane de locuitori, care în 2010 își fixa cheltuielile Instituției Președintelui la 40,688,000 milioane de lei (≈1.8 lei/loc. sau ≈0.5 euro/loc.), costurile în monarhie ar putea rămâne aceleași ca în republică.

La aceste socoteli mai adăugăm minusurile din buget care rezultă din lipsa organizării alegerilor. Imaginați-vă, din această perspectivă, economiile unei domnii neîntrerupte a Regelui Mihai, din 1940 și până astăzi.
Mai putem scădea, de asemenea, costurile aferente deplasărilor și participărilor Președintelui României la reuniunile internaționale, de tipul Consiliului European, deoarece într-o monarhie constituțională primul ministru conduce diplomația guvernamentală, împreună cu ministrul de resort.


ARGUMENTUL ISTORIC

de Filip-Lucian Iorga

(1) Monarhia – forma de guvernământ tradițională spațiului românesc

Unul dintre clișeele vehiculate este acela al superiorității formei republicane de guvernământ, grație tinereții sale. Monarhia ar fi vetustă, ar reprezenta un vestigiu al trecutului, iar republica ar fi un semn al modernității, al unei lumi care s-a desprins de povara unui trecut incomod. Nimic mai fals! De fapt, ambele forme de guvernământ își au rădăcinile în vremurile antice, iar monarhia constituțională este cea mai tânără și cea mai suplă formă de guvernare a unui stat. Astăzi, unele dintre cele mai prospere, mai libere și mai respectate țări din lume sunt monarhii constituționale (Marea Britanie, Japonia, Spania, țările scandinave etc.), iar recordurile în materie de sărăcie și deficit democratic pot fi găsite toate în republici.
În spațiul românesc, statul s-a născut luând chip monarhic și a continuat să existe neîntrerupt și prin figura voievodului. Fie că au fost fondatori precum Basarab I sau Bogdan-Vodă, garanți ai echilibrului precum Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân, sfinți precum Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, războinici precum Mihai Viteazul, constructori precum Petru Rareș, cărturari precum Dimitrie Cantemir, reformatori precum Mavrocordații, Ghiculeștii sau Sturdzeștii, unificatori precum Alexandru Ioan Cuza, domnitorii Moldovei și ai țării Românești au asigurat ființa statului, continuitatea unor cutume, au condus oști și au protejat credința strămoșească a poporului, au reprezentat un puternic element identitar, o garanție a demnității. Chiar și domnitorii cărora le-au lipsit legitimitatea sau cinstea s-au putut raporta la modele reale, pe care republica nu ni le poate oferi.

Greutatea tradiției monarhice este, așadar, strivitoare. Ce poate așeza republica în balanța istoriei românilor? Forma de guvernământ republicană nu a fost dorită de români, ci a fost impusă de tancurile sovietice. A adus cu sine comunismul, le-a răpit românilor libertatea, tradițiile, prosperitatea, iar pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisorile politice care au împânzit țara. Tabloul dezastruos al republicii comuniste este completat de portretul dezolant al republicii post-comuniste, ajunsă după mai bine de 20 de ani într-un impas pe care îl percepem cu toții. Este eșecul unei forme de guvernământ care nu are nicio legătură cu trecutul țării și pe care ar trebui să o ajutăm cât mai repede să nu mai aibă nicio legătură nici cu viitorul ei.
În fine, să ne amintim de traseul biografic al ofițerului Candiano Popescu, liderul efemerei republici de vodevil proclamate în 1871 la Ploiești: după escapada republicană, el avea să ajungă aghiotantul Regelui Carol I.

(2) Moștenirea Dinastiei Române

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conștiente că doar un prinț străin pe tronul țării ar fi putut aplana conflictele dintre facțiunile rivale, ar fi adus stabilitate și prestigiu internațional. Personalitatea excepțională a Regelui Carol I a adus rigoarea germană într-o țară care se desprindea cu greu de secolele de influență orientală. El a condus România către independență, în 1877, ca monarh constituțional, asigurându-i echilibrul politic și având un rol fundamental în modernizarea societății. Carol I devenise în 1866 domnitor al unei provincii otomane și murea în 1914 ca Rege al unui stat modern, prosper și respectat al Europei. Soția lui, Regina Elisabeta, protectoare a artiștilor și ea însăși talentată scriitoare, a rămas în memoria colectivă sub numele de “Carmen-Sylva”.

Asemenea lui Carol I, Regele Ferdinand și-a sacrificat atașamentul față de Germania lui natală, pentru a respecta voința națiunii pe care o reprezenta și pentru a apăra interesele României, pe tronul căreia se afla. Sacrificiul i-a fost răsplătit, el fiind regele sub sceptrul căruia s-a împlinit visul României Mari. Tot el a dat țării o dreaptă reformă agrară și o nouă Constituție. A avut-o alături pe Regina Maria, unul dintre cele mai carismatice și mai benefice personaje din istoria României, iubită în țară și admirată în afara ei, curajoasă pe timp de război și fermecătoare pe timp de pace, bun strateg înzestrat și cu o sensibilitate artistică aparte.

Perioada interbelică, spre care privim astăzi cu nostalgie, a adus României un nou salt către prosperitate și modernitate. În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, țara a atins un punct de vârf al dezvoltării sale. Ca o ironie a istoriei, până și comuniștii aveau să se raporteze încă, după decenii, la anul 1938 ca la un an de apogeu al prosperității.

(3) Regele Mihai al României și problema abdicării

Regele Mihai I a domnit în vremuri grele pentru România și pentru lume, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944 și-a asumat, cu riscul dispariției sale fizice, răspunderea ieșirii din alianța cu Germania și a alăturat România Alianței anti-naziste. Gestul Regelui României a scurtat războiul cu câteva luni și a salvat zeci de mii de vieți.

Tânărul rege a luptat apoi câțiva ani pentru menținerea regimului democratic și împotriva politicii de sovietizare impuse de Armata Roșie. țara intrase însă în sfera de influență a URSS și era condamnată să rămână în lagărul comunist. La sfârșitul anului 1947, Regele și instituția monarhică rămăseseră ultimul obstacol în calea impunerii regimului comunist. În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unități militare fidele comuniștilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza și Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, șantajându-l cu executarea a peste o mie de studenți anticomuniști ținuți în arest. Sub amenințarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea șantajului, actul este lovit de nulitate. În ședința Parlamentului, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, dar cvorumul necesar pentru asemenea decizii nu a fost realizat. Așadar, abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României și nici nu a fost supusă referendumului.

În exil, Regele a muncit pentru a-și întreține familia, continuând în același timp să-și reprezinte poporul rămas dincolo de Cortina de Fier. După 1989, cu toată ostilitatea arătată de unele dintre autoritățile republicane, nu a făcut și nu face altceva decât să își servească țara, alături de Principesa Moștenitoare Margareta și de întreaga Familie Regală.

România are și astăzi marele privilegiu istoric ca Regele ei, cel care poartă cu sine istoria țării și a Dinastiei, să o poată reprezenta așa cum se cuvine și să-i poată reda chipul ei cel adevărat.



Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea și dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.” (Regele Mihai I al României)

----

Pentru a putea comunica mai ușor ideile monarhiștilor români simpatizanților din alte state, iată și câteva traduceri ale Manifestului Regal în limbi de circulație internațională și în limbile țărilor vecine României:

Manifestul Regal în limba arabă (ar)
Manifestul Regal în limba bulgară (bg)
Manifestul Regal în limba ebraică (he)
Manifestul Regal în limba engleză (en)
Manifestul Regal în limba franceză (fr)
Manifestul Regal în limba germană (de)
Manifestul Regal în limba greacă (el)
Manifestul Regal  în limba italiană (it)
Manifestul Regal în limba maghiară (hu)
Manifestul Regal în limba portugheză (pt)
Manifestul Regal în limba rusă (ru)
Manifestul Regal în limba sârbă (sr)
Manifestul Regal în limba spaniolă (es)
Manifestul Regal în limba turcă (tr)
Manifestul Regal în limba ucraineană (uk)


Iată același document, sub formă de fotografii ale paginilor:




  



10 Mai




10 Mai
de Vasile Alecsandri

A venit din munți un vultur
Și ne-a zis: „- Români eroi,
Știu un prinț viteaz și tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă vreți, vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toții: „- Să ni-l dai”.
Și ne-a dat pe Vodă Carol,
Într-o zi de 10 Mai.


Și-a venit vulturul iară
Și ne-a zis: „- Popor Român,
Ești viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân ?
Fă-te liber, dezrobește-ți
Mândra țară ce o ai”.
Și noi liberi ne făcurăm
Într-o zi de 10 Mai.


Vulturul venit-a iarăși
Și ne-a zis: „- Popor Român,
Ați luptat cumplit la Plevna
Duși în foc de-a vostru Domn,
Vrednic e să-l faceti Rege,
Într-o țară ca în rai”.
Și noi Rege îl făcurăm
Tot în zi de 10 Mai.


Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic Țării noastre,
Libertate și Regat.
Ridicați cu toții glasul
De prin șesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru 10 Mai.


Cu ocazia sărbătorii de 10 Mai din Cluj, monarhiștii clujeni au recitat această poezie și au cântat cântecul tradițional compus pe aceste versuri - vizionați aici.




joi, 9 iunie 2011

Biroul Liber


Temându-se că „marele O” va transforma suita liberă Openoffice.org într-un produs proprietar, disponibil doar contra cost, dezvoltatorii suitei – în majoritate, foşti angajaţi ai Sun – au decis să cloneze codul Openoffice.org şi să continue contribuţiile la cod exclusiv către această „copie”.
Aşa a luat naştere LibreOffice, o nouă suită de birou liberă şi gratuită.



Citește articolul complet pe site-ul revistei ITTrends >>