sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Rezervația de zimbri



Rezervația de zimbri


O mie de ani, vînătorii zeloși
Vînatul suprem al pădurii-l vînară
Nu porci, căprioare, fazani și cocoși
Ci zimbri, că ei sînt pe stema de țară!

Măreț animal este zimbrul cel mut!
O mie de ani de săgeți și rafale
Dar el, melancolic, ca și la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale.

Cu milă privește spre brazda de plug
Spre ieslea lui tremură botul și nara
Mai bine vînat decît vită în jug
Căci zimbrul nu ia de la alții povara.

Pe sine se poartă în negre păduri
Și tropotul lui grea furtună anunță
Și-și duce lumina în ochii lui puri
Și tropot de zimbri viței în sămînță.

Mai bine trăiesc liniștiții plăvani
Furajul la iesle într-una le vine
Decît cel gonit de o mie de ani
Decît cel purtînd libertatea în sine.

Măreț animal și podoabă de preț
El liniște n-are, nicicînd și niciunde,
Din simplul motiv că e-atît de măreț
Că el nicăieri nu se poate ascunde.

Și el nici n-a prins păcătosul învăț
Să stea-n colivie, bîrlog sau în cușcă.
Decît să-i miroasă a bici sau a hăț
Mai bine-a săgeată și-a a strigăt de pușcă.

Dar, dup-o mie de ani de coșmar
Se șterge surîsul și doliul se leagă
Pe-un munte în Hațeg, în codrul bizar,
Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.

Vînat fără milă, stingîndu-se lent
Frumosul din stemă abia mai tresare.
Acum, l-a votat un întreg parlament
Să fie-apărat sub pedeapsa cea mare.

Nepoții acelor zeloși vînători
Îl roagă pe zimbru să se înmulțească
Dar el ar muri și de-o mie de ori
Decît înc-o dată un zimbru să nască.

Sătui de prigoană, cu un muget absent,
Abia de mai pasc și mai leorpăie apă
Și nici nu le pasă că un parlament
Bătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.

Destul hăituiți, zac în mare plictis
Nimic nu-i irită – sînt parcă strigoii
Pe care o mie de ani i-au trimis
Să-ncarce de-o nouă revoltă și boii.

Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,
Chiar viața și-ar lua-o, dar nu au unealtă.
Și-atunci stau cu-ncetul și se sinucid
Nici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.

Și cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:
„Ridică-te, zimbru, tradiție sfîntă!”
Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinesc
Degeaba al zimbrilor imn li se cîntă.

Ei nici nu mai cred că există vreun om.
Sătui de prigoană, așteaptă un glonte.
Blocați în pădure, în ultim sindrom
Li-i moartea plăcere și viața un front e.


Și stă rezervația ca un azil
În care nimic nu mai vrea să se nască
Și zimbrul e, astăzi, cu voia, steril
Și poartă o față de vită, ca mască.

Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!
Destul i-au tăiat din copite cu coasa!
Colos mineral, zace zimbrul scîrbit
Strivindu-și în sine jignirea și rasa.

Și mugetul lui, ca de vechi patefon,
Abia mai ridică suflarea bolnavă.
I-au tras și lumină, i-au pus telefon,
Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.

În grevă, celulele sale s-au pus
Și creierii lui sînt uscați de prigoană
Puteri ca să pască aproape că nu-s.
Și paznicii-i dau apă dulce din cană...

Se roagă de el, dar se roagă-n zadar
Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul
S-a tras și din stemă, s-a tras din ziar
Și pleacă, tăcut, și din ultimul timbru.

Rugina, pe puștile morților vechi
Cît molia este, pe arc și săgeată,
Dar zimbrii păstrează distante perechi
Și nu vor mai fi pe aici niciodată.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani,
Un neam luminat și puternic și mîndru.
Jignit de dușmani, ieftinit de plăvani,
Se-nchide-n afară și fuge-năuntru.


Ascultați poezia, în recitarea originală a lui Adrian Păunescu, aici.


Niciun comentariu: